OMUL

INVIDIA

2. Cetatea pământească sau împărăţia invidiei

"Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Dar prin invidia Diavolului moartea a intrat în lume şi cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască" (Înţ 2,24).

Prima crimă din istoria lumii a fost provocată de invidie. Dar n-a fost o crimă oarecare, ci o crimă între fraţi. Fratele şi-a ucis fratele. Cain s-a lăsat stăpânit de duhul cel rău, care este duhul urii şi al invidiei, şi l-a ucis pe fratele său, Abel. Scrie apostolul Ioan:

Vestea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii, nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău şi l-a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau bune (1In 3,11-12).

Cartea Genezei notează despre Cain că, după ce nevasta sa i l-a născut pe Enoh, Cain a început să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh (cf. Gen 4,17).

Pornind de la această relatare a Genezei, sfântul Augustin îşi expune geniala sa învăţătură cu privire la cele două cetăţi în opera De civitate Dei. Sfântul Augustin împarte omenirea în două tabere opuse: una formată din cei care trăiesc după om, cealaltă din cei care trăiesc după Dumnezeu. Şi adaugă:

În sens mistic noi le mai numim şi două cetăţi, adică două societăţi omeneşti, dintre care una e hărăzită să domnească în veci cu Dumnezeu, cealaltă să îndure chinul veşnic cu Diavolul. În fruntea "cetăţii lui Dumnezeu" este Abel care, pentru aceasta este numit "străin" pe pământ. În fruntea "cetăţii oamenilor" se află Cain căci, după cum stă scris, Cain a zidit o cetate; Abel, în schimb, nu a zidit nici o cetate. Căci cetatea sfinţilor este în cer, deşi ea naşte cetăţeni pe pământ, unde este prezentă în mod trecător până când va sosi timpul împărăţiei sale, când îi va aduna pe cei care vor învia în trupurile lor şi li se va da împărăţia promisă, unde vor domni veşnic împreună cu principele lor, Regele veacurilor.

Spune mai departe sfântul Augustin: Cain este cel care inspiră comportamentele celor care alcătuiesc "cetatea oamenilor". El este cel care îi împiedică să-l iubească pe aproapele. Şi care este motivul pentru care acţionează în felul acesta? Invidia. Scrie sfântul Augustin: "Întemeietorul cetăţii pământeşti a fost un ucigaş de frate; căci, cotropit de invidie, l-a ucis pe propriul său frate, pe Abel, cetăţean al cetăţii veşnice şi străin pe acest pământ".

În continuare, sfântul Augustin ne prezintă o listă lungă de patruzeci şi cinci de păcate şi nelegiuiri, care provin, ca dintr-o rădăcină otrăvită, din invidie. După cum Cain cel invidios nu-l putea suporta pe Abel cel nevinovat, locuitorii invidioşi ai cetăţii pământeşti nu-i pot suporta pe locuitorii cetăţii lui Dumnezeu. Câte ravagii a făcut şi continuă să facă invidia!

Ea, invidia, scrie sfântul Augustin, l-a aruncat din cer pe îngerul invidios pe Dumnezeu, care voia să fie ca Dumnezeu; ea l-a izgonit pe om din paradis, l-a ucis pe Abel, i-a înarmat pe fraţi împotriva lui Iosif, l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, l-a răstignit pe cruce pe [Cristos] capul nostru, l-a urcat pe Iuda pe spânzurătoare. Fraţilor mei, predicaţi de pe acoperişuri că invidia este acea fiară, nespus de rea, care înăbuşă credinţa, care distruge armonia, spulberă dreptatea şi naşte toate relele. Ea a făcut să se prăbuşească zidurile Ierusalimului, ea a depopulat Roma, ea a distrus Cartagina, ea a pustiit Troia.

Având în vedere nenorocirile şi ravagiile pe care le produce în lume invidia, nu numai sfântul Augustin, dar şi ceilalţi sfinţi părinţi ai Bisericii au cuvinte de foc împotriva acestui viciu monstruos pe care anticii îl reprezentau sub chipul unei femei bătrâne, urâte, slabe, deşirate care locuia într-o peşteră întunecoasă şi se hrănea cu şerpi.

Să ascultăm, de pildă, cuvintele sfântului Ioan Gură de Aur rostite într-o predică în care comentează textul din Geneză referitor la Cain cel care, din invidie şi-a ucis fratele.

Invidioşii, spune sfântul episcop, sunt mai răi decât leii, ei se aseamănă cu diavolii şi aproape că sunt mai răi decât diavolii. Căci leii ne atacă, sau fiindcă îi presează foamea, sau pentru că sunt provocaţi sau iritaţi. Dar invidioşii, faceţi-le bine, ei îţi fac rău; atrageţi-i prin binefaceri, ei vă prigonesc şi vă persecută. Chiar diavolii, deşi fac împotriva noastră un război înverşunat, nu se războiesc între ei. Aşa le-a închis Cristos gura evreilor geloşi, atunci când împinşi de o neagră invidie, l-au acuzat că izgoneşte diavolii cu Belzebul, căpetenia diavolilor. Dacă Satana se războieşte cu Satana, spune el, cum poate să mai dăinuie împărăţia lui? "Dacă Satana îl izgoneşte pe Satana cum va rămâne împărăţia lui? De aceea ei înşişi [diavolii] vor fi judecătorii voştri" (Mt 12,26). Dar invidioşii nu-i respectă pe semenii lor, nici pe cei mai apropiaţi. Duc între ei un război crâncen: invidiosul îl urăşte pe invidios, gelosul îl blestemă pe gelos. Acest păcat nu are nici o justificare. Desfrânatul poate să aducă drept scuză forţa patimii; hoţul, la nevoie, poate să se scuze cu sărăcia; criminalul poate să aducă drept scuză mânia. Dar voi, invidioşilor, vă întreb; voi ce scuză puteţi aduce? Nici una, afară de o răutate fără hotar. Acest viciu e mai rău decât necurăţia şi chiar decât adulterul. Căci furia viciului necurăţiei se opreşte în însăşi acţiunea păcatului de necurăţie. Dar furia şi ravagiile invidiei răvăşesc Biserica şi lumea întreagă. Căci prin invidie diavolul a ucis în Adam întreg neamul omenesc.

Un alt sfânt părinte care tratează acest viciu, sfântul Grigore din Nazianz, susţine că invidia este păcatul cel mai nedrept şi în acelaşi timp cel mai drept; cel mai nedrept căci este duşmanul oricărui bine; cel mai drept căci pune deja din această lume ceva din focul iadului în inima celui care se face vinovat de acest viciu. Căci aşa cum rugina consumă fierul care a produs-o, aşa cum viermele roade lemnul care l-a produs, aşa cum vipera sfâşie măruntaiele care au zămislit-o, la fel invidia roade inima invidiosului şi îi usucă oasele.

Invidiosul e cel mai nefericit dintre păcătoşi. La el suferinţa e dublă: o dată suferă pentru răul care i se întâmplă lui, a doua oară suferă pentru binele care i se întâmplă altuia. Celebrul Bion din Borestene când întâlnea un invidios cu faţa tristă îi zicea: "Una din două s-a întâmplat, dar nu ştiu care dintre ele: ori ţie ţi s-a întâmplat un rău, ori altuia i s-a întâmplat un bine".

Cartea Genezei remarcă la Cain semnul distinctiv al tuturor invidioşilor: mânia şi faţa posomorâtă: "Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul i-a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?»" (Gen 4,5-6).

Invidiosul, încercând să năruie pe toate căile succesul şi fericirea altuia, nu face altceva decât să-şi năruie propria fericire. Este o realitate pe care grecii antici o ilustrau prin următoarea povestire. Dintr-o mică cetate grecească, doi bărbaţi au plecat ca să ia parte la jocurile olimpice. Unul dintre ei a avut succese răsunătoare, s-a acoperit de glorie şi a fost încoronat cu lauri. Celălalt s-a întors acasă fără nici o victorie. La întoarcere, locuitorii cetăţii au făcut sărbătoare celui victorios şi i-au înălţat un monument în mijlocul oraşului. Celălalt, cuprins de amărăciune şi invidie, a hotărât să se răzbune şi să nimicească cu orice preţ gloria celui victorios. S-a hotărât să-i dărâme monumentul. Noaptea, pe când toată lumea dormea, s-a apucat de săpat la temelia monumentului. Când de acum aproape că îşi terminase munca şi trebuia doar să-l împingă cu umărul ca să-l răstoarne, monumentul s-a prăbuşit de la sine; a căzut peste cel care săpa, omorându-l şi îngropându-l în groapa pe care o săpase. Invidia îl ucide pe invidios. Invidioşilor li se aplică cunoscuta vorbă din popor: Cine sapă groapa altuia, cade el însuşi într-însa.

Şi fiindcă am ascultat până acum ce gândesc marii sfinţi părinţi ai Bisericii despre viciul invidiei, să ascultăm, în încheiere, tot de la un mare sfânt părinte al Bisericii un sfat simplu, cum putem rezista acestei patimi a invidiei de care nimeni nu este ocolit. E vorba de sfântul Vasile cel Mare care le spunea creştinilor din timpul său:

Ce trebuie să facem pentru a nu cădea în păcatul invidiei sau pentru a ne elibera cât mai curând posibil dacă am căzut în el? Trei lucruri. Primul: să evaluăm toate realităţile acestei lumi pe care le invidiem la alţii la justa lor valoare, adică nimic, deşertăciune; al doilea: inutilitatea invidiei. E o patimă care nu ne dă nimic din ce vedem la alţii, afară de un sentiment de frustrare şi suferinţă interioară; al treilea: să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, adică să fie generos şi să dea, ca şi stăpânul viei din Evanghelie, fiecăruia ce vrea el şi cât vrea el şi cui vrea el.