OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior INVIDIA

1. Păcatul lui Cain

Poetul Dante Alighieri, în peregrinarea sa pe tărâmul vieții de dincolo, în cercul al doilea al purgatoriului, a dat peste locul de penitență al invidioșilor. Primul lucru care l-a izbit a fost numărul extrem de mare al invidioșilor puși la pocăință în acest loc de pedeapsă.

Făcându-mi deci privirea mai adâncă,
În mantii de culoarea sumbrei pietre
Zării popor de umbre sus pe stâncă (XIII, 46-48).

Dar ceea ce l-a cutremurat cu adevărat pe poet a fost să constate că invidioșii puși la penitență aveau pleoapele cusute cu sârmă.

Ce om în viață, sau ce trist strigoi
Văzând acolo ce-am văzut eu, oare
Ar fi rămas asemeni unui sloi?...

Din păr de capră haine-ntreaga ceată
Purta - și unu-n altul fiecare
Se sprijinea ca orbii care cată,

Cu cârjele, lumina prin pridvoare,
Spre-a-nduioșa la hramuri strălucite
Pe cei ce stau cu pungile-n zăvoare...

Și-așa cum orbii parte n-au de soare
Și-acele duhuri în durere mute
Doar mai visau a cerului splendoare.

Căci ale lor pleoape sunt cusute
Asemeni cu-ale șoimului tânjind
De dorul înălțimilor pierdute
     (XIII, 52-54; 58-63; 67-73).

Unul dintre penitenți, Guido del Duca, striga jalnic:

Și-atâta de pizmaș am fost, că unde
Vedeam pe cineva că-i merge bine,
Simțeam un junghi că-n inimă-mi pătrunde.

Iar azi culeg ce-am semănat. O! Cine
Râvni-va faima altuia în viață,
Când va fi mort, să sufere ca mine
     (XIV, 82-88).

Primul lucru care îl frapează, așadar, pe Dante este numărul mare al invidioșilor aflați la locul de pocăință. Într-adevăr, șarpele invidiei își înfige colții și își varsă veninul în inimile tuturor. Puțini, extrem de puțini sunt aceia care nu se lasă dominați de acest sentiment al invidiei, semnul distinctiv al sufletelor sterile, meschine, neputincioase, lipsite de valoare, care nu suportă ca altul să aibă, să realizeze ceea ce nu are el, ceea ce nu realizează el sau să aibă, să realizeze mai mult decât el.

Există doar o elită de suflete valoroase care nu cad victime acestui viciu, dar care, însă, sunt întotdeauna victimele invidioșilor. A avea o inimă lipsită de orice urmă de invidie e semnul infailibil al omului superior, nobil la suflet și valoros, după cum invidia este semnul infailibil al unui suflet meschin și lipsit de valoare.

Un celebru tablou al lui Hieronymus Bosch ne arată cum oamenii sunt legați între ei prin acest viciu ca printr-un lanț și se arată prin aceasta a fi creați, nu după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este iubire, ci după chipul și asemănarea câinilor. Tabloul reprezintă un colț de stradă unde se vede un târgoveț care privește cu invidie femeia frumoasă a unui negustor. Negustorul privește cu invidie spre un nobil care ține pe braț un șoim superb, invidiindu-i poziția lui înaltă socială, titlul de noblețe. Nobilul privește cu invidie și răutate spre negustor gândindu-se la banii pe care acesta îi posedă. Negustorul ține în mână un os spre care se uită cu ochi pofticioși un câine; spre acest câine privește cu ură un alt câine gândindu-se că cel dintâi, fiind mai aproape de negustor, are mai multe șanse să apuce osul.

Atât de puțini sunt cei capabili să stârpească din inima lor sau să-și țină sub control invidia, încât un dramaturg italian din zilele noastre, Peppino de Filippo, făcea această mărturisire:

Sunt puține persoane care își văd de treburile lor și nu își bagă nasul în treburile altora. Uneori, privind lumea care trece pe stradă, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă invidia ar face să crească coarne la toți cei care suferă de acest viciu? Atunci îmi închid ochii pentru un moment și îmi imaginez o mulțime de lume de tot felul care își clatină capul într-o parte și alta exact ca un coș plin până la refuz cu melci cu coarnele scoase din cochilie.

Dar să ne întoarcem la Purgatoriul lui Dante. Ne întrebăm: de ce le aplică Dumnezeu invidioșilor tocmai această pedeapsă pe lumea cealaltă? Să le fie cusute cu sârmă pleoapele, să fie lipsiți de lumina ochilor? Fiindcă invidia intră în inimă prin ochi. Invidia e junghiul pe care invidiosul îl simte în inimă când vede că altcuiva îi merge bine, cum se văicărea penitentul lui Dante.

De altfel, în Biblie invidia mai e numită "ochiul rău". Pe când David se întorcea victorios de la războiul cu filistenii,

femeile au ieșit din toate cetățile lui Israel înaintea regelui Saul, cântând și jucând, în sunetul timpanelor și alăutelor, și scoțând strigăte de bucurie. Femeile care cântau își răspundeau unele altora zicând: "Saul a bătut mii, iar David zeci de mii". Saul s-a mâniat foarte tare și nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: "Lui David îi dau zece mii și mie îmi dau mii! Nu-i mai lipsește decât regatul!" (...) Din ziua aceea Saul l-a privit cu ochi răi pe David (1Sam 18,6-9).

În Evanghelia după sfântul Marcu, Isus, enumerând păcatele care ies din inima omului, pentru invidie folosește expresia "ochiul rău":

Dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, crimele, hoțiile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele rușinoase, ochiul rău [invidia], calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru și îl spurcă pe om (Mc 7,21-23).

Despre "ochiul rău" vorbește Isus și în parabola cu gospodarul care a angajat muncitori în vie la diferite ore ale zilei, iar seara le-a plătit celor angajați la ceasul al unsprezecelea cât și celor angajați dis-de-dimineață. Aceștia din urmă și-au exprimat nemulțumirea, cârteau. Drept răspuns, gospodarul i-a zis unuia dintre ei:

Prietene, nu-ți fac nici o nedreptate. Nu te-ai tocmit cu mine cu un dinar? Ia-ți ce ți se cuvine și pleacă. Vreau să plătesc acestuia din urmă ca și ție. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun? (Mt 20,13-15).

De asemenea, în parabola fiului risipitor, invidia l-a împins la scena de furie pe fiul mai mare, când a aflat că fratele mai mic ce trăise în depravare se întorsese acasă și fusese primit de tatăl său cu tăierea vițelului îngrășat și cu lăutari. Ar fi preferat ca fratele său să trăiască în depravare, în sărăcie și degradare.

De altfel, Isus, în cursul vieții sale pământești, a fost el însuși permanent victima invidiei. Invidie la cei la care ne-am fi așteptat mai puțin: la oamenii lui Dumnezeu, la mai-marii preoților și la profesioniștii sfințeniei, fariseii. Aceștia veșnic l-au hărțuit, l-au atacat, l-au urmărit, l-au calomniat, l-au acuzat, l-au prigonit pe Isus. Nu puteau suporta succesul pe care Isus îl avea la popor. Își pierdeau popularitatea. Popularitatea lui Isus era un atentat la propria lor popularitate. Popularitatea lui Isus a crescut enorm o dată cu învierea lui Lazăr care trebuie să fi fost o persoană marcantă și foarte cunoscută. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul.

Mulți dintre iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în el. Dar unii dintre ei s-au dus la farisei și le-au spus ce făcuse Isus. Atunci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și au zis: "Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă îl lăsăm așa toți vor crede în el" (In 11,45-48).

Și au hotărât eliminarea lui fizică. E clar: invidia l-a ucis pe Fiul lui Dumnezeu.

Din relatarea sfântului Ioan reiese un lucru curios: invidia a unit, a împăcat, a solidarizat partidele cele mai opuse din Sinedriu, i-a coalizat pe oamenii care se dușmăneau de moarte între ei: pe marii-preoți atei, materialiști, vânduți puterii politice străine cu fariseii naționaliști, bigoți, fanatici. Chiar pentru Pilat era limpede motivul pentru care dușmanii lui Isus îi cereau condamnarea la moarte, de unde încercarea nereușită de a-l salva. "Pilat, scrie evanghelistul Matei, știa că din invidie îl dăduseră pe Isus în mâinile lui" (Mt 27,18).

În scrisorile sale, apostolul Paul arată cât rău face invidia într-o comunitate creștină, cum era cazul, de pildă, la Corint, unde invidia provoca certuri și dezbinări neîntrerupte.

Invidia nu-i ocolește nici pe păstorii turmei lui Cristos. Pe ucenicul său Timotei, apostolul Paul îl sfătuiește să se ferească de oamenii stricați la cap care, stăpâniți de mândrie, trăiesc veșnic în invidie, certuri, clevetiri, bănuieli (cf. 1Tim 6,3-5). Apostolul se plânge filipenilor câtă suferință îi produceau lui falșii frați care predicau evanghelia din invidie și spirit de rivalitate (cf. Fil 1,15-18).

În Scrisoarea către Romani invidia figurează în lista faptelor întunericului alături de beție și desfrâu. De unde îndemnul: "Să trăim frumos ca în timpul zilei... nu în chefuri și beții, nu în destrăbălări și fapte rușinoase, nu în certuri și invidie" (Rom 13,13).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire