OMUL

AVARIŢIA

2. Avarul, închinător la idoli

"Când Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, mai întâi îi ia minţile". Dramaturgul rus Gogol, scriind aceste cuvinte în piesa sa Revizorul, de fapt aşternea pe hârtie o concluzie la care lumea ajunsese cu câteva milenii mai înainte. La drept vorbind, nu Dumnezeu, ci însuşi omul îşi ia minţile atunci când se lasă stăpânit de o patimă, de un viciu, indiferent care este această patimă, acest viciu.

Spuneam în meditaţia precedentă că avariţia ţine de patologic, de demenţă; o boală pe care omul şi-o face singur, cu mâna lui. Pierderea judecăţii se manifestă la avar mai ales prin faptul că cu cât îmbătrâneşte, cu atât mai mult se străduieşte să strângă la ciorap bani albi pentru zile negre, ca să aibă de la ce se certa moştenitorii după moartea lui.

Dar patima zgârceniei nu duce numai la scleroza minţii, ci şi la scleroza inimii (sclerocardia, cum spuneau grecii: pietrificarea, atrofierea inimii, pierderea oricărui sentiment de milă, de iubire, de omenie). Aceste două afecţiuni, a minţii şi a inimii, apar la toţi avarii pe care îi prezintă comediile scrise în toate timpurile: de la Dyscolos al lui Menandru la greci şi la Euclion al lui Plaut din piesa Aulularia (= oala cu bani) la latini în antichitate, până la Harpagon din piesa Avarul a lui Moli?re şi până la Hagi Tudose al nostru în timpurile moderne; toţi sunt oameni bolnavi la minte şi la inimă.

Euclion, bătrânul avar al lui Plaut, preferă să-şi lase fata nemăritată, decât să se atingă de banii din oala pe care o îngropase în pământ, să-i facă zestre. "Unde e comoara ta, acolo este şi inima ta", spune Isus în Evanghelie. Aceste cuvinte le spusese cu 200 de ani înaintea lui Isus, avarul lui Plaut. După ce a cerşit în piaţă ca să nu-l bănuiască cineva că este bogat, bătrânul avar se întoarce acasă zicând: "Acum mă grăbesc spre casă. Eu sunt aici, dar inima mea este acolo" (adică în casă unde era îngropată comoara).

Avarii ţin la viaţă. Statisticile ne arată că avarii nu se sinucid. Cazul lui Iuda este o excepţie absolut inexplicabilă. Dar când e vorba să aleagă între viaţă şi bani, preferă banii. O realitate pe care anticii o ilustrau prin mitul lui Midas. Midas era regele avar, care a obţinut de la zei ca tot ce atinge cu mâna să se transforme în aur. Cum şi mâncarea pe care o atingea se transforma în aur, în cele din urmă a murit de foame.

A rămas celebru în istorie cazul relatat de Valerius Maximus. În timp ce Hanibal asedia oraşul Preneste, a izbucnit în cetate o foamete cumplită. Un avar, care nu avea nimic de mâncare, a prins un şobolan. Cum i se oferea pe el o sută de dinari - salariul pe o jumătate de an - l-a vândut. El a murit de foame, pe când cel care l-a cumpărat cu un preţ atât de mare şi-a salvat viaţa.

Avarul gândeşte totul în termeni de câştig, de profit, de bani. Calculează, chibzuieşte cu grijă şi nu se angajează la nimic, nu înfăptuieşte nimic, nu cheltuieşte nimic din energiile sale, din timpul său, din talentele, din ştiinţa sa, dacă nu este sigur că-i iese ceva.

În Pompeiul antic acoperit de lava Vezuviului, când s-au făcut săpături, s-a descoperit o coloană funerară pe care erau scrise aceste cuvinte: "Aici zace Euclion, om excepţional de înzestrat care, obosit de a mai risipi în vânt comoara preţioasă a propriei înţelepciuni, într-o zi a hotărât să-şi sigileze buzele şi n-a mai rostit o vorbă până ce a murit". Aţi reţinut numele celui îngropat acolo: Euclion, avarul din piesa lui Plaut.

A rămas proverbială avariţia genialului pictor italian, Giotto, a cărui poftă de bani nimeni nu i-o putea potoli. Obsedat şi consumat de patima banului, a ajuns până acolo că a practicat camăta, lucru interzis cu desăvârşire creştinilor la vremea aceea. Deşi leneş din fire, lucra zi şi noapte ca să câştige bani. Într-o zi, când se afla la Padova şi picta celebrele fresce care pot fi văzute şi astăzi în capela Scrovegni, unul dintre cei care îl angajaseră îi zice:

- Maestre, dumneata care eşti atât de priceput în a picta chipuri de oameni, de ce nu-ţi pictezi niciodată propriul chip?

- Dacă aş şti că din asta pot scoate bani pentru a cumpăra case şi moşii, mi-aş picta nu un portret, ci o mie, răspunde Giotto. Ar fi lucrul cel mai uşor de pe lume pentru mine; dat fiind că modelul îl cunosc pe de rost, nu m-aş obosi prea mult să-l reproduc. Dar chipul meu nu interesează pe nimeni şi de aceea nu-l pictez, ca să nu-l găsesc apoi mucegăind în atelierul meu.

- Şi dacă eu l-aş comanda?, întreabă celălalt.

- Vă răspund că mă aflu aici spre a vă servi, răspunde Giotto, fiindcă cine plăteşte are dreptul să fie servit după propriile dorinţe.

Şi aşa genialul artist, pentru prima şi unica dată, şi-a pictat propriul chip care se poate vedea printre numeroasele figuri în frescele din capela Scrovegni. Altfel, figura lui ar fi rămas necunoscută pentru posteritate.

Unul dintre cei mai mari poeţi români ai secolului nostru îşi vindea propria celebritate pe bani. Cum ajunsese foarte cunoscut, multă lume dorea să-l vadă şi să vorbească cu el. Atunci a pus o taxă: oricine plătea suma respectivă de bani, putea să intre la el şi să-l privească cinci minute. Atâta dura audienţa.

Dacă, analizat clinic, avarul e un caz patologic, un maniac, un nebun, analizat din punct de vedere creştin, cazul e mult mai tragic: avarul este un idolatru. Diagnosticul îl pune sfântul apostol Paul, când le scrie efesenilor: "Ştiţi bine că... nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu" (Ef 5,5). Iar colosenilor: "Omorâţi mădularele voastre pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia care este o închinare la idoli" (Col 3,5).

Blaise Pascal explică astfel cuvintele sfântului Paul:

Evreii carnali se situează la mijloc, între creştini şi păgâni. Păgânii nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu iubesc decât pământul. Evreii îl cunosc pe Dumnezeul cel adevărat şi nu iubesc decât pământul. Creştinii îl cunosc pe Dumnezeul cel adevărat şi nu iubesc câtuşi de puţin pământul. Evreii şi păgânii iubesc aceleaşi bunuri. Evreii şi creştinii îl cunosc pe acelaşi Dumnezeu.

Creştinii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sunt păgâni practici, iar cei care îl cunosc pe Dumnezeu, dar nu iubesc decât pământul sunt mai mult evrei decât creştini.

Lucru straniu, bătrâneţea nu face decât să crească acest viciu. Avarii sunt la fel de lipsiţi de minte ca şi călătorul care, cu cât se apropie mai mult de sfârşitul drumului, cu atât îşi adună mai multe provizii. Ei uită că nu iau cu dânşii, dincolo, bogăţiile, ci numai păcatele pe care le săvârşesc, adunând bogăţii. Ce nebunie, să laşi aici, pe pământ, profitul şi să duci cu tine numai paguba; să laşi altora plăcerea şi să iei cu tine chinul şi suferinţa; să faci atâta caz de bunurile acestei lumi care trece şi să nu te îngrijeşti de sufletul care este nemuritor! Îi scrie apostolul Paul ucenicului său Timotei:

Noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Aşadar, dacă avem cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţul Satanei şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare care îi scufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1Tim 6,7-10).

Pentru a nu cădea în păcatul avariţiei, să ne îndreptăm privirea spre ieslea din Betleem în care zace cel care, după cuvântul sfântului Paul, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9) şi să spunem cu Charles de Foucauld: Doamne, "nu ştiu dacă este cineva care să te poată contempla în peştera [din Betleem] şi să mai rămână bogat; eu unul nu pot".