OMUL

7. Legătura strânsă a Bisericii cu întreaga familie umană

"Gaudium et spes, luctus et angor hominum huius temporis".

"Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inima lor"(GS 1).

Cu aceste cuvinte începe constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes ("Bucuria şi speranţa") şi, încă de aici, ideile sale sunt bine exprimate. În acest ultim document, Biserica îşi expune învăţătura despre om, despre lumea în care este inserat omul şi despre relaţia sa cu acesta.

"Bucuria şi speranţa". Evanghelie înseamnă veste bună, iar Vestea cea Bună este întotdeauna o invitaţie la bucurie. Ce este Evanghelia? Este o magnifică afirmare a lumii şi a omului, pentru că e revelaţia adevărului despre Dumnezeu. Dumnezeu e primul izvor de bucurie şi de speranţă. Evanghelia reprezintă, în primul rând, bucuria creaţiei. Dumnezeu care, creând, vede că tot ceea ce face e bine (cf. Gen 1,31), este izvor de bucurie pentru toate creaturile, deci, şi pentru om în cel mai înalt grad. Dumnezeu Creatorul pare a spune întregii creaţii: "E bine că eşti"[30]. Şi el, Creatorul, se bucură de omul pe care l-a creat: "Bărbat şi femeie l-a creat" (Gen 1,27).

Această bucurie proprie creaţiei este la rândul ei întregită de bucuria mântuirii. Mântuirea nu numai că înfruntă răul sub orice formă ar exista el în lume, dar proclamă biruinţa asupra răului: "Eu am învins lumea" (In 16,33), spune Cristos. În timpul vegherii de Paşti, Biserica cântă eu entuziasm : "O felix culpa, quae talem meruit habere Redentorem".

Motivul bucuriei noastre rezidă, aşadar, în faptul de a avea puterea să biruim răul şi să primim filiaţia divină. La bucurie, sunt chemaţi toţi oamenii, întrucât toţi suntem creaţi de acelaşi Dumnezeu care ne iubeşte şi se dăruieşte pentru noi.

Fie catolic sau ortodox, budist sau islamist, alb sau de culoare, bărbat sau femeie, cleric sau laic, suntem chemaţi să descoperim bucuria şi aceasta vine eu adevărat numai de la Dumnezeu.

Lumea de azi, spune constituţia, suferă de o serie de dezechilibre care sunt legate de un dezechilibru profund ce îşi are rădăcina în inima omului. De aici, parvin discordiile, mânia, zgârcenia, necurăţia. Dar Biserica erede că Cristos, mort şi înviat, a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii. El singur poate şterge tristeţea de pe chipurile oamenilor şi să transforme angoasa în bucurie şi speranţă, Gaudium et spes.

Biserica, întotdeauna, "a plâns" împreună cu oamenii, fiii săi s-au bucurat atunci când ei se bucurau, chiar dacă, uneori, unii oameni ai Bisericii nu au fost atât de inspiraţi de Duhul Sfânt şi au exagerat. Pentru greşelile din trecut, actualul Papă, Ioan Paul al II-lea, imploră iertare de la Dumnezeu şi de la fraţii nedreptăţiţi. Iar acum, mai mult ca oricând, Biserica este aproape de cei care suferă în suflet sau în trup. Şi este aproape prin aceea că manifestă iubirea Creatorului.

Constituţia se adresează nu numai fiilor Bisericii şi celor care invocă numele lui Cristos, ci tuturor oamenilor (GS 2).

"Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una, sfântă, catolică şi apostolică, (...)subzistă în Biserica catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi, în afara organismului ei vizibil, există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr" (LG 8).

Vedem că Biserica recunoaşte ce este bun în celelalte religii şi face acest lucru şi în constituţia Gaudium et spes, dar nu se dă înapoi când trebuie să atragă atenţia asupra a ceea ce este periculos.

De-a lungul istoriei, s-a auzit deseori o afirmaţie repetată de părinţii Bisericii: "extra Ecclesia nulla salus". Cum trebuie interpretată această frază? Formulată în sens pozitiv, înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos - Capul Biserică, care, de altfel, este Trupul său. "Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui, îlcaută totuşi cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică" (LG 16).

Aşadar, Biserica este aproape de toţi oamenii: catolici şi creştini, necreştini şi atei, pentru a întări speranţa în unii şi pentru a-i dojeni ca o mamă iubitoare pe alţii.

Problema ateismului este o problemă foarte mult resimţită iar despre religii un alt document al Conciliului spune:

"Toate popoarele alcătuiesc în fapt o singură comunitate; ele au o singură religie, deoarece Dumnezeu a făcut ca întreaga rasă umană să locuiască pe faţa pământului (...).Oamenii aşteaptă de la diversele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane, care, ieri ca şi astăzi, tulbură profund inima umană: sensul şi scopul vieţii, binele şi păcatul, originea şi scopul suferinţei, calea spre adevărata fericire (...). Din vremurile cele mai vechi şi până astăzi, la diferitele popoare se întâlneşte o anumită sensibilitate faţă de acea forţă ascunsă ce este prezentă în curgerea lucrurilor, ajungându-se uneori chiar la recunoaşterea Divinităţii Supreme şi a Tatălui"(NE 1-2).

De asemenea, Biserica este atentă la toate descoperirile din ştiinţă care ar putea pune în pericol viaţa omului şi integritatea lui. De exemplu, descoperirile din câmpul biologiei care au luat amploare foarte mare în ultimele decenii. Iată de ce documentele conciliare sunt mereu actuale. Constituţia dedică destule cuvinte demnităţii persoanei umane, demnităţii căsătoriei şi a familiei, demnităţii muncii şi a culturii etc.

Am spus la un moment dat că Biserica "plânge" cu cei ce plâng. Şi este adevărat. Mulţi sunt cei care au plâns chiar şi în acest secol. E vorba despre cele două războaie mondiale şi toate celelalte războaie mai recente, catastrofele care au avut loc etc. Actualul Papă se pare că a apărut în istoria Bisericii ca un om providenţial şi curajos, rostind primele cuvinte ale discursurilor sale : "Nu vă fie teamă!" (cf. Lc 24,36; Mt 28,10). "Este foarte important să trecem pragul speranţei, să nu ne oprim în faţa lui, ci să ne lăsăm conduşi"[31].

Pentru că tot vorbim despre lumea contemporană, acelaşi Sfânt Părinte Papa Ioan Paul al II-lea spunea: "Omului, mai ales omului contemporan, trebuie să-i dorim să cunoască frica de Dumnezeu. Această frică, început al înţelepciunii, nu are nimic comun cu spaima sclavului. Este o frică filială, nu o frică servilă"[32]. Expresia autentică şi deplină a acestei frici este Cristos însuşi. Cristos vrea să ne fie teamă de tot ceea ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Vrea acest lucru, pentru că a venit în lume ca să-l elibereze pe om în libertate. Omul este liber prin dragoste, pentru că dragostea este izvorul predilect a tot ce e bun. Această dragoste, după cuvintele Sfântului Ioan, alungă orice teamă şi aduce bucurie (cf. 1In 4,18). Acesta este izvorul iubirii franciscane pentru creaturi şi "laetitia francescana" şi "perfecta laetitia" (iubirea pentru puterea salvifică a crucii).

Raportul tată-fiu este etern. E mai vechi decât istoria omului. "Razele de paternitate" emanate de el aparţin Misterului Trinitar al lui Dumnezeu însuşi, care îşi iradiază lumina asupra omului şi asupra istoriei lui.

Cu toate acestea, aşa cum ştim din Revelaţie, "razele paternităţii" întâmpină în istorie o primă rezistenţă în faptul obscur, dar real, al păcatului originar (cf. GS 2).Acest păcat originar nu este doar violarea unei voinţe pozitive a lui Dumnezeu, ci, mai presus de orice, a motivaţiei care o inspiră. Păcatul originar tinde, aşadar, să abolească paternitatea, distrugându-i razele care străluminează lumea creată, punând sub semnul îndoielii adevărul că Dumnezeu este iubire şi lăsând să subziste doar conştiinţa stăpânului şi a sclavului.

Pentru a-l elibera pe omul contemporan de teama de sine însuşi, de lume, de ceilalţi oameni, de puterile terestre, de sistemele opresive, pentru a-l elibera de orice simptom de frică servilă în confruntările cu acea "forţă supremă" numită de credincios Dumnezeu, trebuie să dorim din toată inima să poarte şi să cultive în sine adevărata frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Numai astfel de oameni cu frică de Domnul pot construi un secol al XXI-lea care ori va fi religios, ori nu va fi deloc        (cf. André Malraux).

Constituţia pastorală este astfel un mare imn de bucurie, Gaudium et spes, pentru faptul că omul a fost răscumpărat de Cristos, un "Nu vă fie teamă!" adresat întregii familii umane contemporane.

În zilele noastre, neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri şi de puterea proprie, se întreabă totuşi cu anxietate, adesea, asupra evoluţiei actuale a lumii, asupra locului şi rolului pe care îl are omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale şi colective, şi, în sfârşit, asupra destinului ultim al lucrurilor şi al oamenilor.

Conciliul trebuie să instituie cu întreg poporul lui Dumnezeu un dialog despre problemele oamenilor, aducând asupra lor lumina Evangheliei. Persoana umană este cea care trebuie mântuită, societatea umană este cea care trebuie refăcută. Aşadar, omul, şi anume omul privit în integritatea sa, omul cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa lui, va constitui axul întregii noastre expuneri.

De aceea, Sfântul Conciliu, proclamând înalta chemare a omului şi afirmând prezenţa seminţei divine în el, oferă neamului omenesc colaborarea sinceră a Bisericii pentru a instaura acea fraternitate universală ce răspunde acestei chemări. Biserica nu este mânată de nici o ambiţie pământească; ea urmăreşte un singur scop; sub călăuzirea Duhului sfătuitor şi mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului, pentru a mântui şi nu pentru a judeca, pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit (cf. GS 3).

Este o frază pe care o auzim repetată frecvent, dar în termeni contradictorii. Pentru unii, Biserica trebuie să facă totul, pentru alţii, trebuie să facă numai activitatea cultuală. "Meseria" nu este un cuvânt urât, derivă din "minister" care înseamnă slujirea pe care Biserica trebuie să o desfăşoare în lume.

Mijloacele sunt acelea pe care i le-a dat Cristos: Cuvântul şi sacramentele cu mărturia comunitară a unei vieţi noi. Biserica este germenul şi începutul împărăţiei anunţate şi realizate de Cristos mort şi înviat. Împărăţia anunţată este deja începută: mântuirea predicată şi realizată de Cristos continuă să se actualizeze în diferite perioade istorice. Mântuirea realizată de Cristos este un fapt profund şi fundamental unitar. Pleacă de la cuvântul viu al lui Dumnezeu care este Cristos evanghelizator, devine unire sacramentală cu Cristos şi se exprimă în mărturia unei vieţi noi, în comunitatea fiilor lui Dumnezeu şi în lume.

Cuvântul, sacramentul, viaţa nouă, sunt trei momente necesare şi inseparabile de faptul mântuitor şi de orice creştin[33].

Aşa se subliniază mai bine exigenţa plecării de la Cristos, Cuvântul viu al Tatălui, de la o profundă operă de cateheză şi de la o continuă convertire pentru a ajunge la viaţa liturgică sacramentală care ne uneşte cu Cristos, care ne reînnoieşte şi ne întăreşte pentru a fi şi a acţiona ca semne şi instrumente ale sale.

În această manieră, cuvântul "evanghelizare" devine sinonim cu misiunea Bisericii. Această misiune, în decretul Despre apostolatul laicilor în Conciliul Vatican al II-lea, era anunţată prin cuvintele: "A evangheliza şi a sfinţi oamenii, a însufleţi creştineşte ordinea temporară".

Biserica are un rol important, ea trebuie să lupte pentru a promova valorile şi, de aceea, trebuie să colaboreze cu societatea civilă. Biserica este prezentă în lume şi este logic ca să fie prezentă în felul său, cu mijloacele sale, în orice realitate umană. În acest sens, la lumina Evangheliei pe care comunitatea bisericească încearcă să o trăiască, se plasează o serie de iniţiative de colaborare între Biserică şi instituţiile civile.

În primul rând, Biserica mereu a luat apărarea celor slabi şi celor care nu pot să-şi obţină drepturile lor prin propria lor activitate. Alegerea evanghelică a săracilor este un subiect constant în viaţa Bisericii. Prin toate organizaţiile şi operele de asistenţă socială, Biserica nu face altceva decât să răspundă la necesităţile celor nevoiaşi. Nimeni nu a reuşit să aducă atâta alinare şi uşurare celor săraci aşa cum a făcut-o ea şi fiii săi[34].

În mod natural, ea asistă pe cei mai slabi şi săraci încercând să elimine, pe cât îi stă în puteri, cauzele nedreptăţii.

Biserica este mulţumită că reprezentanţii ei folosesc talentele primite de la Dumnezeu, dezvoltă capacităţile lor şi se organizează pentru a rezolva împreună problemele lor cu puterile lor personale.

Chiar şi mişcările de autopromovare sunt subiectele legii morale. Mişcarea muncitorului de exemplu este subiect fie pentru marile scopuri pe care vrea să le atingă, fie în mijloacele pe care le foloseşte. Biserica se bucură să vadă muncitorii obţinând capacitatea de a dirija. Şi ei sunt persoane egale în demnitate ca toate celelalte, cu drepturile şi obligaţiile de a exercita propriile calităţi şi responsabilităţi în fabrică ca şi în viaţa economică, socială şi culturală.

Biserica respectă efortul pe care îl depun aceşti muncitori, dar nu îi scuteşte pe ei, de a le transmite mesajul evanghelic pe care îl anunţă şi altora. Comunitatea bisericească este gata să-şi dea aportul pentru orice obiectiv de fond şi concret care să fie conform demnităţii persoanei: apărarea muncii, a sănătăţii, nevătămarea fizică şi morală, participarea mereu mai amplă şi pregătită pentru responsabilităţile vieţii din întreprindere fie pentru organizarea tehnică şi productivă, fie în marile decizii ce ţin de producţie pentru ca rezultatul să fie valid şi să nu se creeze deficite dezastruoase[35].

În ceea ce priveşte, în schimb, mijloacele, tehnicile şi tacticile contingente cu care sindicatul îşi urmăreşte finalitatea legitimă, Biserica nu poate substitui libera lor alegere. Dacă ar fi necesar, ea încearcă să ajute partea cea mai slabă pusă în discuţie şi în acţiune pentru a restabili egalitatea. Ea consideră că are obligaţia de a cunoaşte exact punctele puse în discuţie şi să favorizeze un dialog constructiv între părţi, invitându-i pe toţi să respecte marile valori morale.

Nimeni nu trebuie să se mire dacă un episcop sau un paroh celebrează euharistia într-o fabrică, fie pentru a demonstra solidaritatea faţă de muncitori în pericolul de a rămâne fără loc de muncă, fie pentru a nu-i priva de Sfânta Liturghie într-o zi festivă, fie pentru a se ruga ca astfel să poată depăşi dificultăţile.

Este necesar ca în cazurile majore şi frecventele contacte dintre comunitatea bisericească şi lumea muncii să se promoveze o mai bună cunoaştere reciprocă, favorizând o mai bună sensibilitate socială a comunităţii creştine şi un respect reciproc faţă de diversele autonomii. Şi aceasta nu numai în momentele de conflict, dar, mai ales, în momentele normale ale vieţii sindicale care sunt mai importante. Aşa ar fi mai uşor a educa, într-o manieră mai eficace, în vederea unei conştiinţe creştine în viaţa sindicală.

Această colaborare se referă în mod strict la situaţiile când se tratează despre binele comun. De exemplu cu: ONU, UNESCO, UE pentru pace între popoare, pentru alimentaţie şi lupta împotriva foametei, pentru alfabetizare şi pentru umanizarea muncii. Şi aici, o figură simbolică ar fi Sfântul Părinte care se zbate foarte mult pentru pace şi pentru binele întregii lumi.

Istoria Bisericii este plină de aceste iniţiative care demonstrează sensibilitatea sa pentru promovarea umană, mai ales pentru cei nevoiaşi. În ceea ce priveşte educaţia, iniţiativele şi asociaţiile educative confirmă clar că se vorbeşte de un drept nativ, adică originar, şi propriu al Bisericii.

Teoretic, acest drept ar putea fi actualizat în diferite maniere: întrucât însă educarea copiilor şi a tinerilor este un fapt unitar şi găseşte în Cristos o realitate profundă, unificantă, Biserica trebuie să vadă în copii partea cea mai delicată a turmei care i-a fost încredinţată, trebuie să vadă în ei terenul fertil al Bisericii, atât al celei de azi, dar mai ales al celei de mâine. Prin urmare, pastorala copiilor este unul din sectoarele principale ale activităţii sale[36].

Copilul trebuie să fie în mod special asistat şi educat până la vârsta adultă prin cateheză, îndrumare spirituală, conversaţii şi exemplu bun.

Problema tinerilor este fundamentală pentru comunitatea creştină: este o problemă de viaţă şi de viitor. Istoria Bisericii este plină de iniţiative pentru educarea tinerilor, pentru a-i conduce la maturitatea umană şi creştină.

În ceea ce priveşte şcoala, disciplinele profane fac parte dintr-un plan educativ unitar, care, deşi nu respectă conţinutul propriu, le aşează într-o direcţie educativă unitară. Şcoala de stat trebuie să-i convingă pe copii şi tineri că face ceva serios în educarea lor, nu numai ca formare pur umană, dar şi ca formare religioasă, ca experienţă de viaţă, care unifică procesul educativ.

Biserica a fost şi este mereu gata să se insereze în planurile şi programele elaborate de comunitatea civilă. Biserica are încredere în şcoala de stat care pune la bază respectul pentru identitatea individului, valorile şi libertatea. În plan educativ, Biserica se dovedeşte, într-adevăr, puternică.

În final, putem spune că Biserica este aceea care se pune în slujba omului şi menţine cu el o relaţie reciprocă. Biserica are un scop mântuitor şi escatologic care nu poate fi atins pe deplin decât în veacul de apoi, însă, fiind o adunare vizibilă şi comunitate spirituală, străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii: ea constituie, am putea spune, sufletul societăţii omeneşti, chemată să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu.

"Urmărindu-şi propriul scop mântuitor, Biserica nu numai că împărtăşeşte omului viaţa divină, ci şi revarsă într-un fel asupra lumii întregi lumina acestei vieţi, mai ales vindecând şi înălţând demnitatea persoanei umane, dând activităţii zilnice a omului un sens şi o semnificaţie mai profundă" (GS 40).

Biserica este aceea care răspunde la întrebările cele mai profunde pe care omul de azi şi le pune şi care îl neliniştesc.

Fr. Diac Iosif

Fr. Olariu Petrică