OMUL

6. Formaţia în vederea apostolatului

"Laicii, adunaţi în poporul lui Dumnezeu şi constituiţi în unicul Trup al lui Cristos, sub un singur Cap, oricine ar fi ei, sunt chemaţi, ca mădulare vii, să contribuie la creşterea Bisericii şi la sfinţirea ei necontenită cu toate puterile lor primite prin bunătatea Creatorului şi harul Răscumpărătorului. Apostolatul laicilor este o participare la însăşi misiunea mântuitoare a Bisericii şi la acest apostolat sunt trimişi cu toţii de Domnul însuşi prin Botez şi Mir" (LG 33).

Plecând de la acest citat, în prezenta lucrare, vrem să evidenţiem rolul pe care îl ocupă laicii în Biserica lui Cristos. Deoarece cu toţii suntem "mădulare vii"ale Bisericii, considerăm că este necesar să accentuăm puţin formarea pe care orice membru al Bisericii trebuie să o primească în vederea apostolatului său personal în lumea în care trăieşte. Nu vrem a spune prin aceasta că laicii au fost ignoraţi şi că persoanele ecleziastice ar fi favorizate. Insă orice persoană are dreptul să cunoască, să fie ajutată să-nţeleagă care este misiunea sa de "membru viu"al Bisericii lui Cristos.

De aceea, ne propunem, în această lucrare, să argumentăm din mai multe puncte de vedere necesitatea formării laicilor în vederea apostolatului deoarece: "(...) laicii au, prin urmare, măreaţa îndatorire de a lucra pentru ca planul Divin al mântuirii să ajungă tot mai mult la toţi oamenii din orice timp şi orice loc" (LG 33).

Chiar după titlul lucrării, ne putem da seama că va fi exclusă sub orice mod formarea clericilor în vederea apostolatului, oprindu-ne doar la formarea laicilor, fiindcă, chiar şi clericii, mai întâi trebuie să fie buni laici, cu o formare umană bogată, şi mai apoi, având aceste noţiuni de bază, îşi vor putea face datoria de clerici.

Aşadar, pentru a putea veni în ajutor celor în nevoi în vederea formării, trebuie ca noi mai întâi să fim formaţi; de aceea, vom încerca să analizăm şi, în acelaşi timp, să aducem argumente autentice asupra:

-         formării umane şi religioase a copiilor şi a tinerilor în vederea apostolatului;

-         formării şi contribuţiei adulţilor în vederea apostolatului.

Acest punct este foarte vast, însă, pentru a fi cât mai clari şi pentru a nu ne disipa în tratarea acestui subiect, vom încerca să-l tratăm după următoarele caracteristici:

-         formarea umană;

-         formarea religioasă;

-         rolul în apostolat.

"Apostolatul îşi poate atinge eficacitatea pe deplin numai cu condiţia unei formări multiple şi integrale, aceasta fiind cerută nu numai de progresul continuu, spiritual şi doctrinar al laicului, ci şi de diferitele împrejurări legate de lucruri, de persoane şi de îndatoririle la care trebuie să-şi poată adapta activitatea" (AA 28).

Încă o dată, Conciliul Vatican al II-lea ne arată importanţa formării umane care însă se dobândeşte într-o perioadă destul de lungă. De aceea, considerăm că formarea umană trebuie să înceapă din copilărie, chiar dacă de multe ori copiii, şi nu numai ei, nu înţeleg anumite lucruri; aici ne referim la valorile umane; ei trebuie ajutaţi să le înţeleagă pentru ca mai apoi să le poată trăi. Problema centrală în acest punct este faptul că aceşti copii nu din rea voinţă, ci din neglijenţă sau ignoranţă, nu sunt ajutaţi  să-şi formeze un caracter bun, o conduită bună.

Cunoaştem cu toţii problemele sociale care şi, parcă în ciuda acestui fapt, persoana umană este lăsată pe locul secund, locul ei fiind ocupat de alte fiinţe sau chiar lucruri. În acest sens, documentul Apostolicam actuositatem conţine următoarea prevedere: "Formarea umană în vederea apostolatului trebuie să fie inclusă deja în primele elemente de educaţie a copiilor" (AA 30).

Dacă privim în ansamblu formarea umană, vom vedea că include în ea multiple aspecte ale formării sociale. De exemplu, un copil este ajutat să se comporte frumos cu fratele său, însă acest ajutor pus şi în practică se răsfrânge şi asupra colegului său de şcoală şi chiar şi asupra societăţii în care el va trăi.

Formarea umană făcută din respect pentru aproapele are o mare legătură cu formarea în vederea apostolatului, chiar dacă este făcută la nivel inconştient. Mai mult însă, persoana, copilul, tânărul sau chiar adultul, prin simplul fapt că ştiu să respecte tot ceea ce este bun şi frumos, dau dovadă că au la bază o formare umană bună. Această muncă trebuie depusă de toţi în vederea construirii unei societăţi umane, care doreşte să fie respectată, dar care, în primul rând, îşi respectă aproapele. Aşa cum toţi suntem membrii ai Bisericii, la fel toţi trebuie să muncim pentru această formare: mai întâi, părinţii în familie să-şi educe copiii din punct de vedere uman, pentru ca mai apoi, ajutaţi fiind de profesori şi, dacă este cazul, şi de preoţi, să-şi formeze o cultură adecvată vârstei lor şi să trăiască un umanism şi, respectiv, un creştinism autentic moral. Nu se poate vorbi de o persoană umană dacă nu şi-a însuşit valorile umane adecvate.

Din cele expuse mai sus, ne putem da seama că, fără o formare umană bună, nu putem vorbi de o formare religioasă. Chiar dacă formarea umană cuprinde foarte multe aspecte religioase, şi în special cele morale, formarea religioasă implică un orizont mult mai amplu. În primul rând, în acest orizont ar intra, desigur, morala, însă nu trebuie neglijată partea doctrinară a Bisericii Catolice. La fel ca şi formarea umană, formarea religioasă trebuie să conţină oanumită metodologie pentru a ne ajuta să o înţelegem şi chiar să-i dăm un sens.

"Este sarcina părinţilor în familie să-şi dispună copiii încă de mici la recunoaşterea iubirii lui Dumnezeu"(AA 30). Se poate observa şi aici acelaşi principiu conform căruia formarea religioasă trebuie să pornească din sânul familiei. Pe parcursul evoluţiei, a creşterii lor, în ajutorul lor pentru această formare va interveni Biserica prin diferitele sale activităţi pe care le desfăşoară în favoarea societăţii.

"În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Bisericii nu numai pentru că trebuie să fie recunoscută ca societatea umană capabilă de a educa ci, mai ales, pentru că are misiunea de a vorbi tuturor oamenilor despre calea mântuirii oferită nouă de Cristos"(GE 3).

Toţi aceia care slujesc Biserica lui Cristos, referindu-ne la cler, dar nu numai, promovează toate modalităţile de formare religioasă şi nu de instruire. Pentru că formarea angajează persoana, pe când instruirea face ca persoana să rămână în cercul ei. Biserica are obligaţia de a încuraja toate iniţiativele şi operele de asistenţă, de caritate şi de educaţie morală şi religioasă începând chiar cu copiii şi ajungând la persoanele adulte care formează comunitatea. Diversele ore de religie predate în şcoli nu pot suplini formarea religioasă a copiilor şi tinerilor pentru că la şcoală se primesc informaţii despre religie, însă formarea implică în mod automat punerea în practică a tuturor informaţiilor bune primite în timpul orelor de şcoală.

Activitatea şcolară şi activitatea pastorală, adică instruirea şi formarea, merg foarte bine împreună şi pot aduce un rezultat benefic mai întâi persoanei şi mai apoi, prin această persoană ce a primit o formare bună, societăţii în care îşi desfăşoară activitatea. Spunem aceste lucruri referindu-ne la faptul că primirea de informaţii se limitează doar la un aspect teoretic, pe când prin formare se înţelege punerea în practică a teoriilor acumulate prin intermediul formatorilor.

Formarea religioasă a copiilor şi a tinerilor este de dorit să aibă metode specifice vârstei lor. Doar în aceste condiţii "(...) au posibilitatea să se maturizeze în atitudinile lor de credinţă, în iniţierea la viaţa liturgică, participarea la dimensiunea comunitară şi apostolică, într-un climat intens de relaţii umane"[28].

Făcând referinţă la acest fragment, putem spune că, în ceea ce-i priveşte pe copii, aceştia au nevoie de exemple vii. Educaţia lor în această privinţă se face mult mai uşor când avem exemple concrete şi când în jurul lor se practică acele valori propovăduite. In ceea ce-i priveşte pe adolescenţi şi tineri, problemele par şi sunt mult mai complicate şi necesită alte metode şi forme de educaţie, de formare religioasă. Mă refer la acest lucru, deoarece această perioadă aduce în lumina ochilor problemele existenţiale. "Este vârsta la care tânărul are tot dreptul şi este chemat să lupte pentru propria identitate, pentru autorealizarea sa în viaţă, pentru valorizarea persoanei sale, însă sunt multiple dificultăţi pe care el trebuie să le depăşească"[29].

Trăind în această societate în care scara valorilor este de foarte multe ori răsturnată, tânărul care are o educaţie neconsolidată se clatină şi, uneori, chiar rămâne dezorientat. În această situaţie, formatorul religios are datoria să redea încrederea acestor persoane; trebuie exclusă însă, în totalitate, orice formă de autoritarism. Rezolvarea acestor probleme aparţine în primul rând tinerilor, ca, lăsându-se ajutaţi de părinţii lor sufleteşti, să poată depăşi această perioadă de criză. Rezolvându-se problemele interioare, tânărul poate fi ajutat să se formeze în vederea trăirii valorilor religioase, dar nu de dragul părinţilor, ci pentru că s-a înţeles necesitatea trăirii acestei valori şi indispensabilitatea faţă de ele. Un copil, un adolescent, un tânăr, cu o formare religioasă adecvată vârstei, sunt baza şi viitorul Bisericii, iar aceştia, la rândul lor vor forma alţi tineri şi alte persoane, ca, astfel, să putem asista totdeauna la o societate bine formată din punct de vedere uman şi religios.

Din cele spuse până acum, putem să ne dăm seama că această formare trebuie să aibă un scop, trebuie să tindă spre ceva. Scopul acestei formări este ca persoana să devină un membru viu al Bisericii. Prin "membru viu"al Bisericii se înţelege o persoană care "(...) participă la însăşi misiunea mântuitoare a Bisericii şi la acest apostolat sunt trimişi cu toţii de însuşi Domnul prin Botez şi Mir"(LG 33).

Acum, problema este cum poate un copil sau tânăr să fie util comunităţii? Privind superficial această întrebare, am putea răspunde la fel de superficial, însă odată interiorizată, problema devine deosebit de serioasă şi, de asemenea, implică foarte mult trăirea, mărturia pe care o dă acest copil sau acest tânăr prin viaţa sa de zi cu zi. Pentru a scoate mai mult în evidenţă rolul lor în cadrul Bisericii universale, mă voi folosi de cuvintele Conciliului Vatican al II-lea: "Laicilor le este caracteristic domeniul temporar... chemarea specifică laicilor este să caute Împărăţia lui Dumnezeu, ocupând-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu" (LG 31).

Prin domeniul temporar se înţelege momentul pe care persoana îl trăieşte indiferent de poziţia socială pe care o ocupă. În cazul nostru, apostolatul copiilor şi al tinerilor este acela de a împlini cât se poate de bine statutul lor de viaţă. Să trăiască la maxim clipele pe care le au: la joacă, la şcoală, în familie, cu prietenii ş.a. Aici, trăirea se referă la valorile creştine pe care le-au dobândit, căci mult mai concret ar fi, pentru a nu lăsa loc ambiguităţilor, să exemplificăm această trăire. Tânărul care încă nu a încheiat activitatea scolastică să-şi pregătească bine temele sale în vederea formării sale culturale şi intelectuale. Să transpună în fapte acele valori pe care le-a descoperit, dar pentru care trebuie să lupte foarte mult cu sine însuşi şi chiar, de multe ori, trebuie să se împotrivească mulţimii.

Privind astăzi situaţia tinerilor, ne putem da foarte uşor seama că sunt împărţiţi în tot felul de grupuri şi asociaţii care au menirea să împlinească un anumit aspect al vieţii comunitare. De exemplu, sunt grupuri care se ocupă de copii, altele de bătrâni, de săraci, animatori, scout, acţiunea catolică, însă aici trebuie să fim foarte atenţi să nu cădem în latura activismului, căutând practic ceea ce este necesar, dar neglijând trăirea valorilor creştine. Această integrare în grupuri ajută persoana să se maturizeze şi, de asemenea, să experimenteze capacităţile sale, responsabilităţile sale, încrederea în propriile forţe, precum şi stima de sine însuşi.

Plecând de la cuvintele Conciliului Vatican al II-lea, laicii vor trebui să-şi ofere o parte din acţiunile lor în cadrul Bisericii. Deja, aici se vorbeşte de o persoană care trăieşte cu adevărat din credinţa creştină. "Aşadar, laicii care, chiar atunci când sunt angajaţi în problemele vieţii pământeşti, pot şi trebuie să exercite o preţioasă acţiune de evanghelizare a lumi" (LG 35). Nu trebuie să se înţeleagă că aceste persoane au datoria de a merge şi de a predica Evanghelia, ci să-şi trăiască viaţa în prezenţa harului lui Cristos, să dea mărturie prin faptele lor, să nu fie buni teoreticieni, ci buni practicanţi ai credinţei. Aceasta ar fi comunitatea laică ideală; realitatea este, însă, alta. Cunoaştem cu toţii contextul social în care trăim şi vedem cum lumea în general parcă a uitat de problemele sale existenţiale şi se gândeşte foarte mult la problemele imediate şi se preocupă aşa de mult de ele, încât uită de problemele sale sufleteşti. Considerăm că şi aici trebuie să se facă o formare în vederea apostolatului, deoarece o persoană care nu este formată nu poate să ajute pe deplin în formarea altor persoane.

"Deoarece laicii participă într-un mod specific la misiunea Bisericii, formarea lor apostolică primeşte o caracteristică specială de la însăşi natura seculară proprie laicilor şi de la spiritualitatea ei specifică" (AA 29).

Se poate vedea aici că Biserica trebuie să se ocupe de formarea tuturor categoriilor sociale: fie că are de lucrat cu cei simplii, - aici făcând referinţă la persoanele care nu au o pregătire intelectuală temeinică -, fie că va trebui să lucreze cu persoane intelectuale care formează pătura de sus a societăţii. Indiferent de starea socială a laicului, el trebuie să-şi aducă contribuţia în cadrul societăţii, dar mai ales în cadrul comunităţii, a Bisericii în care trăieşte. Ca un exemplu, putem face referinţă la un sistem mecanic (o maşină) şi vom vedea că este compus din segmente mari şi mici, însă fiecare are rolul său bine determinat în funcţionarea respectivului sistem, căci cel minor nu poate fi înlocuit cu cel major căci, astfel, s-ar deregla tot sistemul. La fel se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor care formează o comunitate.

Formarea oamenilor în vederea apostolatului trebuie să se facă şi în funcţie de locul pe care îl ocupă în societate, însă prin aceasta nu vrem să creăm anumite obstacole, neglijând anumite persoane iar pe altele favorizându-le. "Formarea în apostolat presupune o pregătire umană integrală, conformă cu personalitatea şi condiţiile de viaţă ale fiecăruia. Intr-adevăr, laicul, cunoscând bine lumea contemporană, trebuie să fie un membru al societăţii proprii şi să se afle la nivelul ei de cultură"(AA 29).

În ceea ce priveşte formarea laicului în vederea apostolatului, nu trebuie neglijate datoriile zilnice ale persoanei respective, raportate însă toate la prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu. Făcând abstracţie de societatea în care trăim, laicul este dator să-şi cultive în mod continuu valorile creştine, arătând prin aceasta că este o persoană liberă care se lasă condusă de harul lui Dumnezeu, care îşi pune toate problemele şi necazurile în mâinile lui, iar în diferitele circumstanţe nefaste ale vieţii, nu ajunge la disperare, ci îşi păstrează încrederea în cel Atotputernic. Toate aceste aspecte sunt de ordin intern iar persoana care le cultivă face un prim pas în vederea formării sale.

O altă latură pe care Conciliul Vatican al II-lea o subliniază este formarea culturală: "În afară de formarea spirituală, este necesară o solidă pregătire doctrinară, şi anume, teologică, etică, filosofică, adaptată vârstei, condiţiei şi înzestrării fiecăruia"  (AA 29).

Aşadar, se accentuează latura intelectuală, avându-se în vedere structura socială în care se trăieşte. Cu siguranţă nu se va cere unui om simplu să-şi demonstreze credinţa sa prin tratate dogmatice sau eseuri filosofice sau teologice, astfel precizându-se menirea fiecărui om în parte. Ce nu trebuie nici neglijat sau chiar uitat întrutotul este formarea intelectuală care trebuie făcută în funcţie de parametrii care ne permit acest lucru. Odată făcut acest lucru, laicul trebuie să-şi formeze un comportament care să cultive valorile omeneşti şi să creeze o bună convieţuire cu aproapele. Complexitatea societăţii de astăzi îi cuprinde pe toţi în toate sferele de activitate, căci ştim cu toţii că societatea este formată din tot felul de mişcări religioase, iar noi suntem înconjuraţi de membrii lor sau chiar îi întâlnim aproape peste tot.

Activitatea laicului trebuie să fie respectuoasă faţă de respectivele persoane, demonstrându-le, pe cât va fi cu putinţă, că el doreşte o bună relaţie, că doreşte să contribuie la formarea unei adevărate societăţi. Modalitatea de a trăi cu altul în armonie şi pace, indiferent de religie, este deja un punct din formarea în vederea apostolatului. Accentuând latura iubirii, dar nu aşa cum o face mass-media, ci o iubire dezinteresată, ar fi un alt pas în activarea valorilor uman-creştine. Acest lucru ne este sugerat de acelaşi document al Conciliului Vatican al II-lea care ne spune: "Pentru a cultiva bunele relaţii umane, acestea trebuie să fie accesibile oamenilor; în primul rând, arta convieţuirii şi colaborării frăţeşti precum şi a stabilirii dialogului cu semenii" (AA 29). Pregătirea umană integrală, împlinirea statutului de viaţă, formarea spirituală, formarea doctrinară şi cultivarea bunelor relaţii umane, sunt primii paşi în formarea persoanei religioase care vrea să devină "membru viu în Biserica lui Cristos". Un alt aspect important care trebuie subliniat este faptul că aceşti paşi trebuie făcuţi toţi odată şi, în acelaşi timp, succesiv. "Toţi odată", deoarece nu putem exclude un anumit punct, iar "succesiv" deoarece necesită o anumită vârstă şi că orice formare trebuie să înceapă cu elementele de bază şi apoi să continue cu celelalte. Mai mult însă, laicul, personal, trebuie să analizeze în primul rând punctul său forte în privinţa apostolatului şi să-l cultive, să-l dezvolte, ca să fie cât mai util în prestaţia muncii sale, iar mai apoi acest har să-1 adapteze în funcţie de necesităţile activităţii sale, având totdeauna în vedere să nu pericliteze patrimoniul Bisericii.

Cele spuse până acum reflectă formarea persoanei în general, însă, în ceea ce priveşte munca pe care ei trebuie să o desfăşoare în mod practic, laicii trebuie formaţi în mod deosebit pentru stabilirea dialogului asupra adevăratei semnificaţii şi valori a bunurilor vremelnice (cf. AA 31), în vederea diferitelor tipuri de apostolat, însă acest subiect, neîncadrându-se în tema noastră, vrem doar să subliniem că fiecare modalitate de apostolat necesită o formare specială.

Este necesar, la acest punct, să ne folosim de cuvintele Conciliului Vatican al II-lea care spune: "Aşadar, Sfântul Conciliu roagă fierbinte şi stăruitor în Domnul pe toţi laicii să răspundă cu bucurie, cu generozitate şi promptitudine la glasul lui Cristos - precum şi la îndemnul Duhului Sfânt - care, în clipa de faţă, îi cheamă mai insistent"   (AA 38).

Din acest paragraf, reiese că nu numai unii dintre laici sunt îndemnaţi să profeseze adevărurile de credinţă, ci se referă la toţi aceia care poartă numele de creştin. Începând cu acele suflete gingaşe care sunt copiii şi terminând cu adulţii sau persoanele în vârstă.

S-a încercat în această lucrare să se pună întâi în valoare locul laicului în Biserica lui Cristos şi am putut vedea că este un membru viu chemat de însuşi Mântuitorul pentru această misiune. Însă pentru a putea deveni un membru viu, am parcurs câteva etape de formare a copiilor şi tinerilor în vederea formării pentru apostolat. De asemenea, am putut vedea care este rolul laicilor, indiferent de vârstă, în apostolat şi care sunt procesele de formare a adulţilor în vederea apostolatului, ce este concretizat mai mult în interiorul propriilor familii.

"Într-adevăr, Domnul însuşi prin acest Conciliu îi invită din nou pe laici să se unească tot mai intim cu el şi luând la inimă cele ce sunt ale sale ca pe ale lor proprii, să se asocieze cu el la misiunea sa mântuitoare"(AA 33).

Fr. Beşleagă Iosif

Fr. Lăcătuşu Carmil