OMUL

3. Diferitele domenii de apostolat

În ceea ce priveşte diferitele forme de apostolat, documentul Apostolicam actuositatem al Conciliului Vatican al II-lea, la numerele 9-14, tratează într-un capitol special această temă. Diversele domenii de apostolat din cadrul Bisericii au origine apostolică: "(...) prin urmaşii sfântului Petru şi ai apostolilor, în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. Întreaga Biserică este apostolică, întrucât este «trimisă» în lumea întreagă; toţi membrii Bisericii, deşi în moduri diferite, sunt părtaşi la această trimitere"(CBC 863); însă nu putem afirma că este numai un singur fel de apostolat, deoarece toţi suntem chemaţi la acest lucru, într-un fel sau altul.

Acelaşi Catehism al Bisericii Catolice, la numărul 864, ne spune: "Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii",toţi cei care sunt implicaţi în apostolat, în diferitele sale aspecte, trebuie să asculte de învăţătura sa, dar se menţionează, mai departe, şi rolul Duhului Sfânt cu diferitele daruri pentru ca apostolatul să ia formele cele mai diferite (cf. CBC 864).

Isus Cristos este prezent în diferite moduri în Biserica sa; în mod deosebit, este prezent în comunitatea parohială, deoarece aceasta, mai mult ca alte comunităţi, este semnul vizibil al lui Cristos şi al Bisericii sale (cf. LG 26), ca sacrament şi instrument de unire intimă a oamenilor cu Dumnezeu (cf. LG 1). Această unire a oamenilor cu Dumnezeu se poate realiza prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu care trebuie să fie scopul unirii lor cu Cristos. Fiecare membru al comunităţii, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă curajul de a proclama tuturor vestea mântuirii cu exemplul sau predicând: "(...) ca lumea întreagă, auzind şi văzând, să creadă, să spere şi, sperând, să iubească" (DV 3).

Parohia trebuie să tindă să devină o comunitate de credinţă şi de adevăraţi adoratori ai Dumnezeului celui Viu care trăiesc o adevărată credinţă. O comunitate care nu crede nu este Biserică; doar o comunitate credincioasă poate să dăruiască o adevărată credinţă a Bisericii lui Cristos.

Astăzi, în Biserică, a pornit o uriaşă reînnoire. La iniţiativa Conciliului Vatican al II-lea, parohii şi comunităţile bisericeşti îşi fixează ca prim ţel realizarea comunităţii fraterne, realizarea iubirii reciproce, prin care Isus însuşi să apară în mijlocul lor, să acţioneze între ei (cf. Mt 18,20). Aşa se pare că, într-adevăr, Isus acţionează prin ei, parcă s-ar porni în jurul lor o reacţie în lanţ. Sub influenţa lor, au loc convertiri şi se nasc comunităţi creştine profunde.

Constituţia Lumen gentium afirmă că: "În aceste comunităţi, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos, care prin puterea sa adună Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică" (LG 26).După cum se poate intui, aportul tipic trebuie căutat în discursul prezenţei lui Isus Cristos, care pare să fie în paralel cu afirmaţia de mai sus.

În comunităţile locale, este prezentă nu numai Biserica lui Isus Cristos, ci Isus Cristos însuşi: locul unde Isus Cristos este prezent prin excelenţă se identifică tocmai cu această adunare de credincioşi numită comunitate: comunitatea ca atare este unirea, este conexiunea care uneşte pe membrii ei cu însuşi Isus Cristos. A fi în comuniune cu Biserica înseamnă a forma Biserica, a forma comunitatea. În acest caz, comunitatea este considerată ca un subiect unitar. În realitate, acest mod de viaţă nu este atât de nou, având în vedere că ţelul principal al multor comunităţi ale Bisericii primare nu era altul decât să facă prezent în mijlocul lor pe Isus Cristos[11].

"Parohia oferă un exemplu strălucit de apostolat comunitar, căci ea adună laolaltă diversitatea umană care face parte din ea şi o implantează în universalitatea Bisericii. Laicii să se obişnuiască aşadar să lucreze în parohie, în strânsă legătură cu preoţii lor, să prezinte comunităţii Bisericii problemele proprii şi ale lumii precum şi întrebările cu privire la mântuirea oamenilor" (AA 10).

Parohia ne este prezentată nu numai ca o comunitate, ci, pur şi simplu, ca o comunitate în acţiune, o comunitate ca subiect unitar; comunitatea ca atare desăvârşeşte comunitatea apostolică.

"Laicii să cultive neîncetat simţul diecezei, a cărei celulă este parohia" (AA 10). Expresia "celulă" nu poate fi precizată cu uşurinţă din punct de vedere conceptual; se pare că o asemenea precizare nu este esenţială şi poate fi înţeleasă doar ca o simplă parte vie a unui organ. Raportul dieceză-parohie trebuie înţeles în mod diferit de raportul biologic celulă-corp. În timp ce în organismul biologic, din multitudinea celulelor este format corpul, în structura parohială, parohia este cea care se naşte din dieceză prin divizarea acesteia în mai multe comunităţi parohiale sau locale. Totuşi, subliniem faptul că, prin imaginea celulei, este confirmat raportul esenţial al parohiei cu dieceza şi profunda asemănarea între una şi cealaltă realitate eclezială.

Taina Bisericii se poate realiza între noi, dacă ne adunăm într-o parohie doi-trei în numele lui Isus. Această mică comunitate, (dacă se află în unitate cu Marea Biserică), poate fi o adevărată mică Biserică, o celulă a Marii Biserici,deoarece în această comunitate este prezent acelaşi Isus ca în Marea Biserică. Din acest motiv, mica comunitate îndeplineşte aceeaşi sarcină, la scară redusă, ca şi Biserica, adică dă mărturie despre Isus în faţa lumii şi-l transmite lumii.

Conştientizând responsabilitatea şi preoţia generală a credincioşilor, tot mai mulţi laici se angajează în a lua parte în timpul liber sau sunt angajaţi în munca de pastoraţie a Bisericii, (de exemplu, în lumea întreagă activează mai mult de 250 de mii de laici angajaţi ai Bisericii).

Biserica face posibil ca laicii să participe la pastoraţie, (să facă cateheze, să dea Sfânta Împărtăşanie etc.), să conducă o comunitate de sine stătătoare, (în unitate cu parohul), ba chiar, în anumite situaţii, să conducă o parohie. În America de Sud, în Africa, deseori şi în Europa, tot mai frecvent apare situaţia în care laicii, (printre care şi femei), sau comunităţi laice, conduc parohii; în afară de Sfânta Liturghie şi spovadă, efectuează toate serviciile pastorale.

Dacă cineva se angajează la o muncă pastorală sau studiază teologia, probabil că o face din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Despre vocaţie, vorbim atunci când cuiva Dumnezeu îi umple viaţa, se angajează la viaţa cu Isus, la imboldul Duhului Sfânt, adică astfel se conectează la o comunitate angajantă.

În lume, există nenumărate comunităţi, mişcări comunitare, ai căror membri îl aleg pe Dumnezeu drept ideal al vieţii lor. Există printre ei bărbaţi, femei şi oameni căsătoriţi, celibatari, tineri şi bătrâni: mulţi se angajează să trăiască sfaturile evanghelice, să facă o muncă apostolică ori, pur şi simplu, prin iubirea lor, prin comunitatea de iubire, să fie semnele iubirii dumnezeieşti în lume (cf. In 17,23).

"Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit şi eu pe voi"(In 15,12).

Idealul creştinismului este iubirea lui Isus, care este gata să-şi dea viaţa pentru semenii săi. Acest ideal este valabil şi pentru cei care au ales vocaţia căsătoriei. Lumea este plină de egoism iar în viaţa familială deseori apar tensiuni, dezacorduri, separări şi divorţuri: mulţi susţin că această situaţie nici nu poate să fie altfel.

Creştinismul crede în dragostea curată, în fidelitate, în puterea creatoare a jertfei reciproce. Susţine că acolo unde există o înţelegere a valorilor creştine este şi astăzi posibilă viaţa familială fericită.

Pentru mulţi, familia ia naştere mult mai liberă de condiţionările socio-economice, dacă se bazează mai mult pe iubire, iar femeia creşte în demnitate şi la fel va creşte responsabilitatea comună faţă de copii. Pentru unii, există şi o adevărată redescoperire a valorii creştine a căsătoriei; se face multă pregătire, se încearcă a trăi o anumită spiritualitate conjugală şi familială; multe familii încep să-şi descopere misiunea la care sunt chemate în Biserică şi în societate. Pastorala familială este foarte des propusă în acest moment al vieţii ecleziale. Este obligaţia cea mai răspândită şi predicată sau cerută de Bisericile particulare, parohii şi asociaţii. Un responsabil sau asistent pastoral, care nu prevede această necesitate în programul său, este anacronic. Experienţele se multiplică mereu, semn mai mult decât evident că Duhul Sfânt se află în acţiune în Biserica sa. Se poate vorbi despre adevărate semne ale timpurilor. Pentru mulţi soţi şi pentru multe familii nu este suficient ceea ce pot primi de la liturghiile duminicale sau de la cateheza normală. Au nevoie de aprofundări speciale pentru a-şi trăi propria vocaţie în familie şi în societate, adunându-se în grupuri şi discutând problemele familiei de azi.

Familia creştină nu este o comunitate închisă în ea însăşi; întrucât este prima şi vitala celulă a societăţii, ea este chemată la apostolat, chemare care este aşa de importantă pentru Biserică şi societate. Familia, în primul rând, este chemată la apostolat în interiorul ei, dar, mult mai mult, este chemată şi în exteriorul ei, dând mărturie şi dedicându-se slujirii fraţilor (cf. AA 11).

Există multiple opere de apostolat familial:

- apostolatul între familii;care are o mare importanţă pentru apostolat; soţii înşişi devin apostoli ai altor soţi. Practic, se concretizează în pregătirea logodnicilor, în ajutorarea tinerelor cupluri şi a cuplurilor aflate în dificultate.

- apostolat prin ospitalitate;familia creştină nu trebuie să fie închisă în sine, dar trebuie să fie ospitalieră şi să-i ajute pe toţi în nevoi. Familia creştină trebuie să fie deschisă şi faţă de problemele sociale, să sprijine şcoala în formarea copiilor; revine dreptul părinţilor de a da o educaţie copiilor pentru a ocupa un loc fundamental în societate.

- apostolat prin mărturie;familiile creştine, prin viaţa lor exemplară, luminează celelalte familii şi devin astfel o chemare la a primi vestea cea bună a Evangheliei.

Mărturia şi angajarea familiei creştine în a trăi şi transmite mesajul creştin în lume este o nouă formă de apostolat care apare azi tot mai necesar. Sub această formă, ea se prezintă ca celulă vie şi activă a Bisericii. De aceea, ea este încurajată tot mai mult de Biserică.

Conciliul Vatican al II-lea, în documentul Apostolicam actuositatem,arată în mod elocvent faptul că tinerii exercită în societatea de azi o influenţă foarte mare.

Tinerii zilelor noastre joacă un rol important în viaţa socio-politică a lumii contemporane, dar, de multe ori, ei par insuficient pregătiţi pentru a-şi asuma corespunzător noile îndatoriri. Din acest punct de vedere, Biserica încearcă să-i iniţieze pe tineri, şi chiar pe adolescenţi, în diferite acţiuni care să-i ajute în pregătirea lor pentru misiunea de mai târziu.

Pentru aceasta, Biserica propune diferite şi multiple domenii de apostolat, în angrenarea şi atragerea tinerilor şi a laicilor, în general, spre valorile mai înalte ale societăţii atât de secularizate în care ne aflăm, prin diversele grupări, asociaţii, comunităţi şi mişcări ecleziale.

Aceste asociaţii şi acţiuni pe care Biserica le dezvoltă şi le promovează sunt necesare pentru a veni în ajutorul tineretului care trebuie să-şi descopere şi să-şi cunoască vocaţia, înclinarea fiecărei persoane care porneşte spre descoperirea sensului vieţii şi al scopului ultim în viaţă.

Este ştiut faptul că, în general comunităţilecare sunt, pe măsura omului, mai mici, pe lângă faptul că favorizează, îndeamnă la reflexie şi maturitate, creează o cunoaştere mai capabilă de a răspunde exigenţelor mulţimii, procură o confruntare mai eficace asupra problemelor comune, sunt o punte de legătură cu comunităţile mai ample, creează un sens de apartenenţă, sens comunitar, spirit de slujire[12].

Dacă luăm în consideraţie punctul de vedere eclezial, o viaţă parohială bazată pe grupări creştine poate să favorizeze trecerea de la o credinţă sociologică la una mai convinsă şi matură; de la o pastorală tradiţională şi de masă, la o pastorală mai calificată şi evanghelizatoare; trecerea de la o pastorală individuală, la o pastorală comunitară; trecerea de la o pastorală clericală, la o pastorală mai participativă, în vederea unei creşteri a conştiinţei vocaţionale autentice, la recunoaşterea şi promovarea darurilor şi a vocaţiei fiecăruia.

Grupările şi asociaţiile ecleziale favorizează reînnoirea comunităţilor ecleziale nu numai pentru faptul că îmbogăţesc viaţa internă cu serviciile lor, ci şi pentru că se stabileşte un inter-schimb: parohia devine centrul de unitate al pluralismului asociativ, în timp ce grupările aduc o contribuţie pozitivă pentru că ajută parohiile să devină comunitate, sunt canale de pătrundere în diferite medii de viaţă, ajută parohia să aibă o fizionomie mai puţin instituţionalizată şi mai mult evanghelică[13].

În ceea ce priveşte componenţii, se poate spune că există realităţi asociative ale tinerilor precum Acţiunea Catolică, Scout-ul, diferite manifestări în care se verifică protagonismul tinerilor.

Tinerii sunt cei care le organizează, ajutaţi şi susţinuţi de păstorii comunităţilor parohiale, care parcurg împreună un drum de comuniune şi se formează ca să mărturisească viaţa creştină în mijlocul realităţilor temporale.

Aceste grupuri au ca scop de a cultiva formarea tinerilor, de a-i ajuta să fie mai creştină prezenţa lor în sfera profesională, socială şi culturală. Aceste grupuri exprimă viaţa comunităţii creştine în care se desfăşoară o operă de evanghelizare, de orientare şi de clasificare, lăsând aderenţilor lor, ca cetăţeni, să aibă propria responsabilitate în alegerile social-politice[14].

"Mărturia tinerilor, înainte de a fi o exigenţă a Bisericii pentru a se reînnoi, este, de asemenea, şi o exigenţă inerentă în misiunea Bisericii în lume. O misiune care are o semnificaţie de o nouă evanghelizare, având în vedere marele număr de creştini care s-au îndepărtat de Biserică şi de Evanghelie. Mărturia vieţii creştine a tinerilor are menirea şi de a separa contra-mărturia numeroşilor botezaţi, contra-mărturia care este cauza unei aşa numite îndepărtări-indiferenţă faţă de Biserica"[15].

Însăşi firea lor îi dispune la o viaţă apostolică prin maturizarea conştiinţei propriei personalităţi: "(...) îndemnaţi de entuziasm vital şi de energie exuberantă, ei îşi asumă responsabilitatea ce le revine şi doresc să participe activ la viaţa socială şi culturală"[16], dar acest entuziasm trebuie să fie canalizat spre idealul lui Isus Cristos.

Documentul Apostolicam actuositatem subliniază, în mod expres, necesitatea dialogului prietenesc între cei de diferite vârste, pentru ca acele neclarităţi ce apar între tineri şi părinţi să se poată depăşi mai uşor. Acest dialog prietenesc este necesar pentru cunoaşterea reciprocă şi comunicarea bogăţiilor ce le sunt proprii. Însă nu trebuie să uităm nici datoria pe care o au cei adulţi faţă de tineri şi anume de a stimula la apostolat. Chiar dacă tinerii caută şi acceptă mai uşor ceea ce este nou, au datoria, la rândul lor, de a respecta şi valorifica tradiţiile demne de laudă (cf. AA 12).

Mărturia tinerilor este foarte mult apreciată de sfântul Părinte pentru că sunt capabili de a face mari sacrificii pentru a-şi dovedi credinţa şi fraternitatea în Cristos. Este de amintit faptul că la Jubileul mondial al tinerilor, care s-a desfăşurat la Roma pe câmpul universitar Torre Vergata, peste 2,3 milioane de tineri din toate colţurile Pământului s-au adunat pentru a împărtăşi experienţele şi mesajul Evangheliei, dar, mai ales, de a se simţi fraţi în Cristos.

Laicii au misiunea şi obligaţia de a pătrunde spiritul de creştin, mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăieşte fiecare. De aceea, se vorbeşte foarte mult de apostolatul laicilor la locul de muncă şi în familie, prin mărturia vieţii (faptele) şi mărturia cuvântului; adică, prin comportamentul unui bun creştin, cu o viaţă echilibrată şi cu o conduită morală, care să dea un exemplu demn de luat în seamă de ceilalţi.

Fiecare este chemat, în virtutea botezului primit, de a da mărturie acolo unde se află: "(...) la nivelul muncii, al profesiei, al studiului, al domiciliului, al timpului liber sau al asociaţiilor,  ei sunt  mai apţi pentru a-şi ajuta fraţii" (AA 13).

Laicii trebuie să contribuie la promovarea şi răspândirea adevărului, a binelui, în societatea în care trăiesc, şi, în cele din urmă, să se îndrepte spre Cristos şi Biserică prin conştiinţa deplină a rolului propriu în edificarea societăţii în care se străduiesc să-şi îndeplinească îndatoririle familiale, sociale şi profesionale.

Acest apostolat trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii care trăiesc în mediul respectiv şi chiar unii se străduiesc să-l vestească, prin cuvinte, pe Cristos, aproapelui. Este foarte adevărat că laicii, de multe ori, sunt cei mai fervenţi evanghelizatori, pentru că mulţi nu-l cunosc pe Cristos şi Evanghelia sa, iar, prin răspândirea şi exemplul laicilor, care ajung în toată lumea, pot intra în contact cu aceia care promovează binele comun şi iubirea faţă de aproapele.

Biserica este universală, naţională şi internaţională, în care îi găsim protagonişti "(...) pe laicii care sunt administratorii înţelepciunii creştine"(AA 14). Laicii, într-o ţară, au datoria şi obligaţia de a promova adevăratul bine comun şi să facă în aşa fel încât să-i determine pe cei care formează autoritatea civilă să acţioneze ca legile şi normele să corespundă cu morala şi binele comun. De asemenea, sunt îndemnaţi şi cei care sunt apţi pentru a deţine o funcţie în stat, în a-şi exercita datoria şi a nu uita că sunt creştini, pentru că pot contribui la binele comun şi la vestirea Evangheliei.

Catolicii sunt îndemnaţi de asemenea să colaboreze cu toţi oamenii de bunăvoinţă pentru promovarea adevărului, a dreptăţii şi a tot ceea ce este vrednic de iubire. Ei trebuie să poarte dialoguri pentru a vedea cum se poate perfecţiona spiritul Evangheliei între instituţiile sociale şi publice. Astfel, laicii "(...) trăiesc în mijlocul lumii, angrenaţi în toate îndatoririle şi activităţile, în condiţiile obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care le este ţesută existenţa" (LG 31).

Simţul de solidaritate între popoare se simte foarte mult acum prin cererea de a se şterge datoria ţărilor sărace. Însă nu trebuie uitat nici faptul că laicii sunt, pe de o parte, raportaţi la poporul lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, la salvarea lumii.

Laicii nu trebuie să scape din vedere problemele internaţionale şi soluţiile teoretice sau practice care se ivesc în legătură cu popoarele slab dezvoltate, pentru ca acestea să aspire spre o reală fraternitate.

Toţi cei care desfăşoară activităţi în alte ţări să nu uite că relaţiile dintre popoare trebuie să fie un adevărat schimb frăţesc în care se ajută unii pe alţii şi în care ambele părţi dau şi totodată primesc.

Pentru cei care călătoresc, documentul le aminteşte că mesajul lui Cristos nu trebuie să aibă graniţe şi de aceea, prin exemplul lor, să arate că sunt creştini şi crainici ai lui Cristos oriunde şi oricând.

Trebuie să amintim faptul că orice persoană nu poate să lucreze în afara Bisericii, trebuie să aibă o colaborare cât mai strânsă cu propriul păstor. Apostolatul în comunităţi, aşa cum am văzut, este celula vie a Bisericii locale şi fără de aceste comunităţi nu este o evanghelizare adevărată în zilele noastre. Laicii nu sunt numai destinatarii ministerului pastoral dar trebuie să devină şi ei lucrători prin însăşi vocaţia lor de laici în virtutea preoţiei comune.

Fr. Solomon Benoni

Fr. Antal Emilian