OMUL

2. Scopurile apostolatului laicilor

Apostolatul laicilor este o participare la însăşi misiunea mântuitoare a Bisericii, şi la acest apostolat sunt trimişi cu toţii de Domnul însuşi prin Botez şi Mir. Prin sacramente, în general, şi prin sfânta Euharistie, în special, le este împărtăşită şi hrănită acea iubire fată de Dumnezeu şi faţă de oameni care este sufletul întregului apostolat. Laicii, însă, sunt chemaţi în mod deosebit să facă prezentă şi activă Biserica în acele locuri şi împrejurări în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei.

Una din misiunile importante pe care le are Biserica este aceea de a pătrunde şi

desăvârşi cu spiritul Evangheliei sfera temporală. Laicii, împlinind această misiune a Bisericii, îşi exercită apostolatul în Biserică şi în lume, atât în sfera spirituală, cât şi în cea temporală. Deşi aceste sfere sunt distincte, în planul unic al lui Dumnezeu, ele sunt astfel legate, încât Dumnezeu însuşi voieşte să refacă în Cristos lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici de pe pământ, pentru a o împlini desăvârşit în ziua de apoi. În ambele sfere, laicul, care este în acelaşi timp creştin şi cetăţean, trebuie să se lase călăuzit de conştiinţa creştină pentru a putea desfăşura un apostolat în vederea unui scop care priveşte în sine mântuirea oamenilor şi slava lui Dumnezeu.

Aşa cum se subliniază în Conciliu, mai exact în decretul despre apostolatul laicilor, Apostolicam actuositatem, misiunea Bisericii are drept scop mântuirea oamenilor, mântuire ce se dobândeşte prin credinţa în Cristos şi prin harul lui. Deci, apostolatul Bisericii şi al tuturor membrilor ei este îndreptat, în primul rând, spre a dezvălui lumii, prin cuvinte şi fapte, mesajul lui Cristos şi a-i împărtăşi harul. Acest lucru se realizează mai ales prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor, care este încredinţată în mod deosebit clerului, dar în care laicii au şi ei un rol de mare importanţă, pe care trebuie să-1 împlinească pentru a fi "împreună lucrători ai adevărului",aşa cum ne este relatat în In 3,8. În acest domeniu mai ales, apostolatul laicilor şi slujirea pastorală se completează reciproc.

"(Laicii) au chiar şi obligaţia specială, bineînţeles fiecare după propria condiţie, să impregneze şi să desăvârşească sfera realităţilor vremelnice cu spiritul evanghelic şi să dea astfel mărturie despre Cristos, îndeosebi acţionând în mijlocul acestor realităţi şi îndeplinind sarcini în lume" (CDC 225 § 2).

Laicii participă la oficiul regal al lui Cristos. Acest aspect al vieţii lor şi al misiunii lor creştine este, dintre toate, cel mai caracterizat de temperamentul lor secular.

Cristos, Rege şi Păstor, a desfăşurat în lume un serviciu regal şi laicii continuă astfel lucrarea[6]. În Lumen gentium,la numărul 38, se spune că orice laic trebuie să fie, în faţa lumii, martor al învierii şi al vieţii Domnului Isus şi semn al Dumnezeului Celui Viu. Toţi împreună şi fiecare în parte trebuie să hrănească lumea cu roade spirituale şi să reverse în ea spiritul de care sunt însufleţiţi acei săraci, blânzi şi făcători de pace, pe care Domnul, în Evanghelie, i-a proclamat fericiţi (cf. Mt 5,1-12).

Creştinii laici pentru a putea desfăşura un apostolat rodnic, trebuie să fie ei înşişi modele. Sfinţenia personală a laicului - nu mai puţin decât cea a unui cleric sau a unui religios - este o bogăţie interioară de care Biserica nu vrea să fie în nici un mod păgubită. Aşa cum zicea Papa Pius al XII-lea, în 1958, "Vă sunt necesari sfinţi în lume: sfinţi preoţi, sfinţi religioşi, sfinţi religioase. Dar este nevoie, mai ales astăzi, de o mulţime de sfinţi laici"[7].

În mod categoric, laicilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării şi al sfinţirii. Mărturia însăşi a vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu. În Evanghelia după Matei 5,16,Domnul spune: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre cele bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri".

Un astfel de apostolat, totuşi, nu constă numai în mărturia vieţii; adevăratul apostolat caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte, fie necredincioşilor, pentru a-i aduce la credinţă, fie credincioşilor, pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i îndemna la o viată mai ferventă, căci, aşa cum ne spune Sfântul Paul în 2Cor 5,14, "Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz"şi în inima fiecăruia trebuie să răsune cuvintele sfântului Paul: "Vai mie dacă nu voi vesti Evanghelia!".

Făcând o paranteză în acest context, câţi dintre noi, din diferite motive, în situaţii anume, nu ne-am ascuns propria identitate? Câţi am fost dispuşi să dăm mărturie în calitate de creştini şi să ne comportăm după exemplul lui Isus Cristos?

Cum însă în vremea noastră, apar noi probleme şi se răspândesc erori foarte grave, care caută să distrugă religia din rădăcini, Conciliul îi îndeamnă din inimă pe laici ca fiecare, pe măsura înzestrării şi a competenţei doctrinare, să ia parte, după gândul Bisericii, la aprofundarea şi la apărarea principiilor creştine, precum şi la aplicarea lor corectă la problemele actuale.

Unul din scopurile cele mai onorabile şi valoroase ale unui creştin este, fără îndoială, caritatea. Astăzi, când trăim într-o lume plină de necazuri, griji şi nevoi, Biserica încearcă tot mai mult să conştientizeze rolul creştinului în cadrul societăţii. Biserica a fost fidelă mereu acestor principii încă de la începuturile ei. Desigur, orice act şi operă de caritate îşi găseşte temelia numai în acea iubire pe care Isus Domnul ne-a arătat-o prin cuvintele, dar, mai ales, prin faptele sale, aici, pe pământ. Părinţii conciliari subliniază faptul că această caracteristică a carităţii creştine a continuat în decursul istoriei creştinismului: "După cum Sfânta Biserică, la începuturile sale, unind ospăţul frăţesc, agape, cu Cina Euharistică se arată adunată toată laolaltă în jurul lui Cristos prin legătura dragostei, tot astfel, în orice vreme, ea se face recunoscută după acest semn al iubirii" (AA 8).

Practicarea carităţii generează în mod continuu şi stabileşte astfel unirea între spiritul uman şi spiritul lui Cristos, ducând, desigur, şi la dezvoltarea relaţiilor umane de colaborare, relaţii caracterizate prin dăruirea de sine pentru ceilalţi, apropiaţi şi îndepărtaţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni şi duşmani.

Biserica uneşte omenirea în caritate. Aceasta este legea internă a vieţii sale care îl face pe fiecare credincios să-şi dăruiască propriile forţe pentru binele celorlalţi, să ierte ofensele primite şi să se dăruiască cu iubire. Aceasta este şi ceea ce Isus le-a spus ucenicilor săi: "După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35 ). Astfel, se poate spune că Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc.

Biserica este locul în care revelaţia şi darul carităţii lui Dumnezeu în Cristos şi în Duhul Sfânt au fost în mod definitiv primite, în aşa fel încât comunitatea creştină este constituită în mod esenţial ca o comunitate de iubire. Aşadar, caritatea nu este numai o virtute a creştinilor în particular, ci este o componentă structurală a Bisericii[8].

Prin natura şi vocaţia sa originară, întreaga Biserică este subiectul carităţii. Toţi membrii bisericii au datoria nobilă de a realiza în mod personal porunca iubirii în ocaziile cele mai comune şi în situaţiile istorice cele mai deosebite în care se află. Această caritate, care se exprimă prin corectarea reciprocă, prin a se ruga unii pentru alţii, prin edificarea reciprocă, prin vestirea Cuvântului şi participarea la aceeaşi Euharistie, îmbrăţişează toate formele de ajutor concret necesare în viaţa cotidiană şi în situaţiile precare. Astfel, se realizează solidaritatea, purtând povara unii altora, bucurându-se cu cei care se bucură şi suferind cu cei care suferă, în aşa fel încât, între fraţi, să nu mai fie nimeni nevoiaş. Numai în acest mod, Biserica este sacramentul iubirii lui Dumnezeu, adică semn vizibil şi istoric al faptului că Dumnezeu este iubire şi că, primindu-l pe el, este posibil să se construiască deja de pe acest pământ, deşi în mod imperfect, o comunitate de fraţi autentică, în care toate diferenţele sociale să fie depăşite[9].

Iubirea lui Dumnezeu este, în mod esenţial, universală. El dăruieşte tuturor viaţă şi existenţă, face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi vrea desigur ca "(...) toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului"(1Tim 2,4). De aceea, şi Biserica, în practicarea carităţii, trebuie să se adreseze în mod absolut tuturor oamenilor şi tuturor necesităţilor lor. În acest sens, Gaudium et spes afirmă: "Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor acelora care suferă, sunt bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (GS 1).

Desigur, caritatea eclezială nu poate mulţumi omul doar pe plan material, ci va trebui să se îndrepte şi spre promovarea demnităţii şi dezvoltării integrale a fiecărui om. Poate cea mai mare caritate pe care biserica poate să o facă omului este aceea de a-l vesti pe Cristos, semnul iubirii lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Caritatea capătă, aşadar, o dimensiune socială şi politică. Biserica îi invită pe credincioşii laici să susţină operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială private sau publice, chiar internaţionale, care aduc un ajutor eficace oamenilor şi popoarelor aflate în nevoie şi să coopereze în aceasta cu toţi oamenii de bunăvoinţă[10].

Astăzi, când mijloacele de comunicare au devenit mai rapide, când distanţa dintre oameni a fost într-un fel eliminată şi locuitorii lumii au ajuns să fie într-o oarecare măsură membrii aceleiaşi familii, aceste activităţi şi opere de caritate au devenit mult mai urgente şi mai universale. Deci, acţiunea caritativă astăzi poate şi trebuie să îmbrăţişeze pe toţi oamenii şi toate necesităţile. Oriunde există oameni lipsiţi de mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte, locuinţe, medicamente, loc de muncă, de învăţătură şi de mijloacele necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească, sunt chinuiţi de nenorociri şi boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo caritatea creştină trebuie să-i caute şi să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă şi să-i aline dându-le ajutor.

Conciliul Vatican al II-lea atrage atenţia că cel care îşi ajută aproapele să aibă în vedere şi să ţină cont de libertatea şi demnitatea persoanei care primeşte ajutorul şi să nu aibă un interes propriu sau o intenţie de dominare: "Aşadar, laicii să preţuiască mult şi să ajute după puteri operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială, private sau publice, chiar internaţionale, care aduc un ajutor eficace oamenilor şi popoarelor aflate în nevoie" (AA 8).

Pentru a întări regula carităţii, Catehismul Bisericii Catolice, prin numărul biblic simbolic şapte,scoate în relief faptele de milostenie trupească şi sufletească. Prin faptele de milostenie, pedagogia Bisericii vrea să educe comunitatea creştină şi pe fiecare creştin în parte la un stil de viaţă creştină matură, sensibilă la nevoile celor din jur. Iată însă care sunt faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor f1ămânzi, a da de băut celor însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a adăposti pe cei străini, a vizita pe cei bolnavi, a vizita pe cei închişi şi a îngropa pe cei morţi. Faptele de milostenie sufletească sunt: a sfătui pe cei ce stau la îndoială, a învăţa pe cei neînvăţaţi, a dojeni pe cei păcătoşi, a mângâia pe mâhniţi, a ierta pe cei ce ne-au supărat, a suferi cu răbdare nedreptatea, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi (cf. CBC 2447).

Desigur că, astăzi, datorită transformărilor sociale, ecumenice, culturale, au apărut probleme noi, noi săraci, marginalizaţi, mulţi oameni fără venituri suficiente pentru a-şi întreţine familia, bătrâni, bolnavi, discriminări sociale şi culturale, violenţe de tot felul etc. Pentru toate aceste probleme noi, sunt necesare forme adecvate de solidaritate, de asistenţă caritabilă, de intervenţii şi de acţiuni caritative concrete.

Astăzi, s-au înfiinţat foarte multe asociaţii şi fundaţii cu scop caritativ, însă caritatea lor nu trebuie să se rezume numai la nişte intervenţii sub formă de pomană, ci trebuie să cuprindă acţiuni, programe sigure care să conducă la promovarea dreptăţii şi a demnităţii persoanei umane. În conformitate cu doctrina conciliară, obligaţia pastorală a carităţii revine aşadar fiecărui creştin care trebuie să iubească întregul Trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace şi suferinde şi pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate. De aceea, creştinul adevărat nu poate rămâne închis în mod egoist în cercul propriei familii şi al prietenilor pentru interese şi avantaje spirituale şi materiale, ci trebui să fie capabil să se dăruiască slujirii celor marginalizaţi şi săraci, să restituie în dar ceea ce de fapt în dar a primit de la Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus din minunata parabolă a samariteanului milostiv, "(...) mergi şi fă şi tu la fel"(Lc 10,37), sunt valabile şi astăzi pentru fiecare creştin care este trimis în lume ca apostol al carităţii pentru a deveni aproapele celuilalt, mai ales a celui din urmă, a celui defavorizat, marginalizat, umilit, nedreptăţit, suferind şi sărac.

Despre caritate se poate spune că este un criteriu determinant pentru a putea afirma dacă un creştin, un grup sau o mişcare din Biserică se pot numi cu adevărat ecleziale. Caritatea este esenţa vieţii creştine, educă la credinţă şi speranţă, celebrează iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi invers. De aceea, într-o comunitatea creştină, toţi membrii trebuie să fie apostoli ai carităţii, totul trebuie să fie gândit şi realizat sub semnul carităţii, pentru a purta prin cuvinte şi prin fapte tuturor oamenilor, mai ales celor nevoiaşi, Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos prin intermediul Bisericii.

Apostolatul laicilor, de evanghelizare şi de sfinţire, după cum am observat, este în concordanţă cu normele de evanghelizare şi de sfinţire ale Bisericii pe care o urmează. Acest lucru este regula ce întăreşte şi consolidează apostolatul creştin prin semnul carităţii, semn ce concretizează viaţa şi faptele creştinului, toate aflate sub semnul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

Fr. Balaşcă Petru

Fr. Enăşcuţ Gabriel