|
Laicii în Biserică și în lume la lumina Conciliului Vatican II achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica 1. Chemarea laicilor la apostolat Omul de astăzi îl caută și îl dorește pe Dumnezeu: acesta este motoul întregii sale existențe care, fie că îl situează pe om în spații economico-sociale mai fragile, unde acesta se zbate în lipsuri și sărăcie, fie că face parte dintre bogații lumii, el nu este autosuficient sieși, ci caută împlinirea de sine dincolo de cele trecătoare și imediate. Chip al lui Dumnezeu, în sens ontologic, omul caută pe Dumnezeu, strigă după ajutorul său (cf. Gen 1,26-27). Întrebarea este dacă gândim și vorbim despre un Dumnezeu care există în realitate sau dacă cuvintele prin care îl numim sunt doar expresia unui vocalism al oamenilor care numesc ceea ce gândesc fără ca aceste cuvinte să aibă un corespondent obiectiv, real ontologic. 1. 1. Apostolatul laicilor în Noul Testament și astăzi Activitatea apostolică a poporului lui Dumnezeu, al cărui rol, propriu și absolut necesar în misiunea Bisericii, este amintit în Conciliul Vatican al II-lea, apare și în alte documente. Apostolatul laicilor, decurgând din însăși chemarea lor creștină, nu poate lipsi nicicând în Biserică. Sfânta Scriptură însăși arată limpede activitatea laicilor în primele veacuri ale creștinismului:
Din aceste versete ale Noului Testament, se vede cum această activitate s-a manifestat spontan la începuturile Bisericii și cât de rodnic a fost transmisă prin intermediul credincioșilor. Biserica din timpurile noastre nu pretinde mai puțin zel din partea laicilor, ci, dimpotrivă, condițiile actuale cer ca ei să desfășoare un apostolat tot mai intens și mai vast. Într-adevăr, creșterea continuă a populației, progresul științific și tehnic, relațiile mai strânse între oameni nu numai că au lărgit la nesfârșit domeniul apostolatului laicilor, din care o mare parte le este accesibil numai lor, ci au ridicat și probleme noi, care le pretind o preocupare și un efort atent. Un astfel de apostolat devine cu atât mai urgent cu cât a crescut în mod deosebit, așa cum se și cuvine, autonomia multor sectoare ale vieții umane, implicând uneori o înstrăinare de ordinea morală și religioasă, punând în gravă primejdie viața creștină. Trebuie adăugat că, în multe zone unde preoții sunt prea puțini, sau, după cum se întâmplă uneori, sunt lipsiți de cuvenita libertate de acțiune, Biserica nu ar putea fi prezentă și activă fără munca laicilor. Semnul acestei multiple și urgente necesități este lucrarea vădită a Duhului Sfânt care îi face astăzi pe laici tot mai conștienți de propria responsabilitate și îi stimulează pretutindeni la slujirea lui Cristos și a Bisericii. 1. 2. Caracterul comunitar al vocației umane Vocația omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu și de a fi transformată după chipul Fiului unul născut al Tatălui. Această vocație îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină; ea privește însă comunitatea umană în ansamblul ei. Toți oamenii sunt chemați la același scop: Dumnezeu însuși. Există o anumită asemănare între unirea Persoanelor divine și înfrățirea pe care oamenii trebuie s-o instaureze între ei, în adevăr și iubire; iubirea față de aproapele este inseparabilă de iubirea față de Dumnezeu; de aceea, Dumnezeu cheamă alături de preoți și pe laici la apostolat. Persoana umană are nevoie de viața socială. Aceasta nu constituie pentru ea ceva supraadăugat, ci o exigență a naturii ei. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor și dialogul cu frații săi, omul își dezvoltă virtuțile și, astfel, răspunde vocației sale. Fiecare comunitate se definește prin scopul ei și, în consecință, ascultă de reguli specifice, dar persoana umană este și trebuie să fie principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale (cf. CBC 1877). În Biserică, slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredințat Apostolilor și urmașilor lor îndatorirea de a învăța, de a sfinți și de a conduce în numele său și cu puterea sa. Laicii, însă, făcuți părtași la misiunea preoțească, profetică și regală a lui Cristos, își împlinesc, în Biserică și în lume, partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu (cf. LG 31). Ei își desfășoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea și sfințirea oamenilor, precum și străduindu-se să pătrundă și să perfecționeze ordinea temporală cu spiritul evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos și să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-și duce viața în mijlocul lumii și a treburilor lumești, ei sunt chemați de Dumnezeu ca, însuflețiți de suflet creștin, să-și exercite apostolatul ca o plămadă în mijlocul lumii. 1. 3. Apostolatul, în general Sunt momente în care sufletele generoase, care sunt o vocație specială și au o carismă particulară, se oferă să-l preamărească pe Dumnezeu, fie cu întregul program de viață spirituală, fie prin binele pe care îl fac celorlalți: în școli, în spitale, pe scene sau în ateliere de creație, după învățătura sfântului Paul care spune: "Iar mai presus de toate să aveți dragoste, ea este legătura desăvârșirii. Și orice ați face, cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceți în numele Domnului Isus. Prin el să aduceți mulțumire lui Dumnezeu Tatăl" (Col 3, 14-17). Chemarea de a face bine, de a ne îndrepta spre aproapele este pentru toți oamenii, pentru toți cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu: episcopi, persoane consacrate, laici; suntem cu toții chemați să-l iubim pe Dumnezeu și să facem binele. Într-un chip deosebit, trebuie să simtă și să trăiască această chemare sufletele consacrate, fie că sunt într-o mănăstire, în clauzură, fie că lucrează în câmpul pastoral, caritativ și social, precum și cei ce au ales slujirea sanitară: medici, infirmieri, asistenți sanitari angajați sau voluntari în favoarea celor în suferință fizică sau psihică. Toți oamenii trebuie să se angajeze în această slujire: atât persoanele consacrate cât și laicii. 1. 4. Rolul laicilor în Biserică și în lume Concepția despre Biserică, predominantă în teologia catolică până la Conciliul Vatican al II-lea, a fost definită, într-un fel, ca o ecleziologie ierarhiologică, pentru că s-a pus accentul pe aspectul ierarhic și "piramidal". Astfel, în secolele trecute, clericii au avut o anumită supremație asupra laicilor, ceea ce a dat naștere la un fel de dualism ecleziologic: pe de o parte clerul, adică oameni instruiți, și, pe de altă parte laicii, adică oameni neinstruiți. Acest dualism a făcut ca: -laicul să aibă o percepție greșită, considerându-se partea "inferioară" a Bisericii; -laicul să fie sărăcit de orice drept la participare și exercitare activă a slujirii ministeriale în cadrul comunităților ecleziale; -laicul să se creadă ca fiind destinatar al evanghelizării și nu - ca și clerul -responsabil cu evanghelizarea; -laicul să aibă convingerea că este mai mult un "delegat" al clerului pentru a îndeplini unele misiuni apostolice; -laicul să aibă mentalitatea greșită că clerul are dreptul de a comanda, în timp ce laicul are datoria de a asculta, oricând și în orice loc; - laicul să aibă convingerea că spiritualitatea sau bunul mers al comunității este rezervată vieții clericale și nu laicilor simpli care trăiesc în lume. Spiritualitatea laicilor a apărut ca fiind de "clasa a doua" față de cea a clericilor. Conciliul Vatican al II-lea a fost acela ce a adus o contribuție decisivă asupra acestui argument, atât din punct de vedere teologic, cât și pastoral. El a redat tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu, care este Biserica, aceeași demnitate, prin puterea sacramentului Botezului. Pentru conciliu, Biserica este formată dintr-o singură familie, ai cărei fii sunt toți egali în demnitate și toți diferiți în funcții. Laicul nu este numai pentru a da o culoare "laicală" Bisericii "clericale", ci pentru a da o adevărată consistență eclezială comunității creștine. Laicul nu este o parte alăturată ființei Bisericii, ci:
Prin urmare, după afirmațiile Conciliului, fără laici nu există Biserica. În consecință, laicul, în slujirea poporului lui Dumnezeu și în exercitarea apostolatului în lume, nu este un delegat de către cler, ci direct de Cristos și Biserică, de la care, prin Botez și Mir, are puterea și dreptul de a efectua diferite ministere: "Apostolatul laicilor este o participare la însăși misiunea mântuitoare a Bisericii și la acest apostolat sunt trimiși cu toții de Domnul însuși prin Botez și Mir"[2]. De aceea, apostolatul laicilor, decurgând din însăși chemarea lor creștină, nu poate lipsi nicicând în Biserică. Laicii sunt chemați să anime și să perfecționeze ordinea realității lor temporale cu spiritul evanghelic și, astfel, să dea mărturie despre Cristos. Laicii trebuie să învețe să fie urmași demni ai lui Cristos,oriunde s-ar afla; în familie, la locul de muncă, în cercul de prieteni și de distracție. De asemenea, laicii trebuie să învețe să fie Biserică: "Credincioșii laici se află pe linia cea mai avansată a vieții Bisericii; datorită lor, Biserica este principiul vital al societății. De aceea, ei trebuie, mai presus de toate, să aibă o conștiință mereu mai clară, nu numai despre faptul că aparțin Bisericii, ci și că sunt Biserică"[3]. Laicii, ca toți credincioșii care sunt chemați de Dumnezeu la apostolat, au dreptul de a se angaja, fie singuri, fie reuniți în asociații, pentru ca vestea mântuirii să fie cunoscută și primită de orice om. Vechiul Cod de Drept Canonic nu recunoștea nici o asociație care nu era înființată sau aprobată de autoritatea Bisericii. Conciliul Vatican al II-lea, însă, recunoaște, dreptul de asociere în Biserică: "În natura socială a omului și însuși caracterul religiei, se află baza dreptului pe care oamenii îl au de a putea, îndemnați de simțământul lor religios, să organizeze liber întruniri sau să înființeze asociații educative, culturale, caritative, sociale"[4]. Din doctrina postconciliară, cel mai important document care tratează despre demnitatea și rolul laicilor în Biserică și în lume este exortația apostolică postsinodală Christifideles laici. Amintind de parabola evanghelică a lucrătorilor viei, Papa Ioan Paul al II-lea subliniază cum laicii sunt asociați in solidum la ființa și activitatea Bisericii. De fapt, acesta este și scopul documentului: de a suscita și de a alimenta o conștientizare mai fermă asupra darului și responsabilității tuturor credincioșilor laici, de a fi tot mai convinși de însemnătatea specială pe care o are activitatea apostolică în parohia lor. Activitatea creștinilor laici nu trebuie, însă, să se limiteze numai la viața internă a Bisericii locale, ci trebuie să fie animată de spiritul misionar: "În circumstanțele actuale, credincioșii laici pot și trebuie să facă mult pentru creșterea unei autentice comuniuni ecleziale în interiorul parohiilor lor și pentru a retrezi elanul misionar față de necredincioși și chiar față de credincioșii care au abandonat sau au diminuat practica vieții creștine"[5]. Este clar că, în măsura în care laicii sunt chemați la a participa la edificarea Bisericii, trebuie să se instaureze raporturi între laici și preoți. Dacă preotul nu trebuie să abandoneze ceea ce constituie originalitatea ministerului său sacerdotal, trebuie să conștientizeze că acest minister trebuie să fie trăit "cu laicii pentru lume". Îndatoriri cum ar fi catehezele, animarea liturgiei, trebuie să fie îndeplinite de către laici, însă preotul trebuie să stea cu laicii, să lucreze cu ei, împlinind ministerul care îi așteaptă, adică să anime și să coordoneze ceea ce se face. In ceea ce privește laicii, este necesar ca să se participe activ la viața și misiunea Bisericii. Preotul este păstor, chiar în numele unicului păstor Isus Cristos, și rolul său de păstor sau de tată este acela de a face ca membrii poporului lui Dumnezeu să fie membri activi. Preotul este slujitor la fel ca și laicul. Nu se vorbește de o dialectică stăpân-servitor, ci de o depășire a acesteia: preoții și laicii sunt cu toții servitorii Domnului pentru serviciul fraților și evanghelizarea lumii. Așadar, este timpul de a reda laicilor ceea ce le aparține; de a fi deținători ai mandatului explicit, de a da mărturie creștină și de a vesti evanghelia. Dacă parohiile vor să iasă din umbră și din pasivitate, atunci este timpul să valorizeze laicatul creștin ca subiect activ și responsabil de evanghelizare, evanghelizare care este atât de necesară și urgentă în societatea de astăzi. Este timpul de a schimba mentalitatea pentru a reînnoi practica: aceasta este misiunea la care Duhul Sfânt îi cheamă pe creștini în această epocă atât de complexă a Bisericii actuale. Depășindu-se perioada de desconsiderare a laicilor de dinainte de Conciliul Vatican al II-lea, acum, Biserica a descoperit importanța comunicării dintre ierarhie și laici în dezvoltarea sa proprie și în răspândirea Împărăției lui Dumnezeu în întreaga lume. Astfel, s-a dăruit laicilor o mai mare libertate de acțiune liturgică, un mai mare câmp de apostolat și o mai mare posibilitate de a se angaja într-o slujire deplină a lui Cristos, într-o slujire activă în Biserică, având, astfel, împreună cu ierarhia Bisericii, misiunea de a evangheliza, de a face apostolat și de a conlucra, prin mijloacele care le stau la dispoziție, la edificarea și dezvoltarea prezenței lui Dumnezeu între oameni, această misiune fiindu-le încredințată prin consacrarea primită la sfântul Botez. Fr. Amariei Ioachim Fr. Sabău Valentin Note[2] A. Bișoc, Parohia, comunitate de credință în caritate, Presa Bună, Iași 1999, 92. [3] Ibid., 96. [4] Ibid., 97. [5] Ibid., 94. |
© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
|