OMUL

Introducere

"«Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui (Mt 20,1-2)».

Credincioşii laici fac parte din acel popor al lui Dumnezeu reprezentat de lucrătorii viei, despre care vorbeşte Evanghelia după Matei. Parabola evanghelică deschide în faţa noastră orizontul nesfârşit al viei Domnului şi al mulţimii de oameni care sunt chemaţi de el şi trimişi să o lucreze. Via este lumea întreagă (cf. Mt 13,38), care trebuie transformată după voinţa de mântuire a lui Dumnezeu"[1].

Istoria prezenţei laicilor în viaţa Bisericii este istoria unui parcurs întortocheat şi destul de complicat, dar, în acelaşi timp, şi unul luminos şi cu imprevizibile primăveri. Orice societate umană se conformează adaptându-se la epoca în care trăieşte; Biserica, în schimb, se conformează reîntorcându-se la originile istoriei sale.

În primele secole ale Bisericii, fiind un număr redus de episcopi şi preoţi şi de lăcaşe de cult, fiecare creştin devenea, implicit, în virtutea botezului primit, apostol şi misionar, iar orice casă creştină devenea o biserică, un loc de cult. Cu trecerea timpului, poate din cauza fricii de erezii, autoritatea episcopilor revenea în predicarea mesajului mântuirii; doar în secolul al XIII-lea, sfântul Dominic obţine de la Papa Inocenţiu al III-lea dreptul de a avea, împreună cu fraţii săi, facultatea de a anunţa poporului misterele credinţei. Mai târziu, au obţinut această facultate fraţii franciscani şi, încetul cu încetul, cu trecerea timpului, i-au urmat şi alte Ordine şi Congregaţii.

În toată această perioadă, laicii au rămas străini apostolatului cuvântului, tocmai ca o măsură de precauţie din partea Bisericii împotriva ereziilor care se difuzau odată cu mişcările pauperistice şi reforma Protestantă: însăşi Liturghia, care în Evul Mediu a înlocuit în mare parte predicarea, în a doua parte a sa, a început să capete valoare şi a înlocuit în mare măsură apostolatul cuvântului şi misiunea laicilor în Biserică.

Totuşi, cu trecerea timpului, s-a trecut de la îngheţ la primăvară, de la marginalizare la responsabilizarea poporului lui Dumnezeu şi laicii au început o dinamică şi vie activitate pastorală în Biserică. Nenumăratele opere de apostolat, misiuni, cateheză, caritate sunt doar câteva din exemplele care pot fi enumerate aici în ceea ce priveşte activitatea apostolică a laicilor.

De o importanţă crucială a fost Conciliul Vatican al II-lea care, prin documentele emanate, a contribuit la o dezvoltare fără precedent în ceea ce priveşte aproprierea şi implicarea laicilor în viaţa Bisericii. Documentele care ne interesează în mod deosebit sunt:

- Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium;

- Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem;

- Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes.

Aceste documente au adus o lumină nouă, dovadă că Biserica lui Isus Cristos a ştiut dintotdeauna să se adapteze noilor cerinţe ale omenirii: această nouă orientare nu este o trădare a învăţăturilor primite de la Isus Cristos prin intermediul Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, ci, dimpotrivă, o reîntoarcere la originile sale.

Într-o lume care se unifică şi se organizează într-o dimensiune europeană şi planetară, nu mai există evenimente private care să privească doar o comunitate, o naţiune, un popor şi să le excludă pe altele. Se poate aplica aici ceea ce sfântul Paul, referindu-se la Biserica primară a lui Isus Cristos, spunea: "Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este onorat, toate mădularele se bucură împreună, iar voi sunteţi trupul lui Cristos şi mădulare (fiecare în parte)" (1Cor 12,26-27).

Cu siguranţă că privind la Conciliul Vatican al II-lea, care constituie un eveniment de prestigiu al Bisericii din secolul al XX-lea, ne dăm seama că este înainte de toate un eveniment intra-eclezial, cu scopul de a aduce la zi viaţa comunităţii ecleziale şi de a studia multiplele chestiuni pe care această aducere la zi le-ar implica. Valoarea umană a noilor schimbări produse de Conciliul Vatican al II-lea se poate rezuma în două cuvinte: "ascultare" şi "servire"; mai exact, ascultare pentru a servi. În Gaudium et spes, la numărul 1 se afirmă: "Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos", ceea ce este, de fapt, o urmare fidelă, o consecinţă firească a cererii insistente a lui Isus Cristos: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! (cf. Mc 12,31).

Lumea contemporană, ca situaţie actuală, este un vast ocean de profunde şi rapide schimbări prin care umanitatea trăieşte o eră nouă a istoriei sale (cf. GS 4). Dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei, unificarea planetară prin mass-media şi dezvoltarea conştiinţei popoarelor au făcut ca lumea să devină un mic oraş în care toate şi toţi să facă parte din marele plan de mântuire al lui Dumnezeu. Lumea este totuşi şi opera lucrării omului, adică a libertăţii, a liberului arbitru pe care Dumnezeu l-a dat omului. Orice nouă situaţie generează noi îndatoriri, dacă există o logică în istorie, iar această logică nu exclude libertatea şi responsabilitatea umană. Tocmai aici este punctul principal şi paradoxul existenţei umane: ea este contemporană în istorie şi contribuie la făurirea istoriei (cf. GS 53-62). A defini omul în baza responsabilităţilor sale în faţa istoriei este, de fapt, a defini omul timpului nostru, omul care va trebui să se educe în continuare şi care va trebui să dezvolte umanismul responsabilităţii.

Doresc ca acest material să fie spre folosul celor care caută un sprijin şi un imbold spre trăirea vieţii laicale în Biserica lui Isus Cristos. De asemenea, aduc, pe această cale, mulţumire fraţilor studenţi din anul IV, anul academic 2000-2001, pentru contribuţia deosebită adusă în tratarea acestui subiect atât de actual şi de profund.