OMUL

17. Viaţa comunităţii politice

Societatea de astăzi, prin dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii, a politicii şi a economiei, a dus ]a diverse schimbări în rânduri]e sale. În decursul evoluţiei sale, societatea a cunoscut diferite forme de dezvoltare şi de guvernare, de care Biserica a trebuit şi trebuie să tină cont pentru ca raporturile dintre ea, care este puterea spirituală, şi autoritatea politică, care este puterea civilă, să fie raporturi de colaborare şi de într-ajutorare pentru promovarea valorilor umane, sociale şi spirituale şi pentru dezvoltarea şi îndeplinirea binelui comun al societăţii.

Îndecursul acestei lucrări, vom vedea, ghidaţi fiind de Conciliul Vatican al II-lea, care trebuie să fie atitudinea autorităţii politice faţă de autoritatea spirituală, faţă de drepturile credincioşilor şi a fiecărui om în parte, având mereu în vedere realizarea binelui comun. Vom analiza, în prima parte, situaţia politică în care se află societatea de astăzi, principiul pe care trebuie să se bazeze autoritatea politică care conduce societatea şi care trebuie să fie atitudinea acestei autorităţi în faţa libertăţii religioase a fiecărui membru al societăţii. Partea a doua va încerca să pună în lumină care este izvorul autorităţii spirituale în Biserică, modul în care autoritatea spirituală diferă de autoritatea civilă şi, în sfârşit, care este sfera de libertate a Bisericii într-un stat liber şi democratic, în care fiecare să-şi respecte domeniul de activitate şi compatibilitate care îi revine, dar încercând ca ambele să se pună în slujba binelui comun.

"În timpurile noastre se observă transformări profunde şi în structurile şi instituţiile popoarelor, ca urmare a evoluţiei lor culturale, economice şi sociale. Aceste transformări exercită o mare influenţă asupra vieţii comunităţii politice" (GS 73).

În decursul secolelor, aceste transformări ale societăţii au adus în mijlocul unor comunităţi politice anumite nedumeriri şi neînţelegeri, care în anumite locuri s-au soldat chiar cu revolte sociale. Datorită ideologiilor patologice ale anumitor conducători, unele societăţi, cum este şi cazul României, şi-au pierdut încrederea în conducătorii şi partidele politice aflate la putere, deoarece aceştia s-au folosit în guvernare de metode totalitare care nu îndeplinesc toate condiţiile de desfăşurare a autorităţii politice în limitele orânduirii morale (cf. GS 74).

Dacă "(...) societatea este indispensabilă pentru realizarea vocaţiei umane" (CBC 1886), din păcate, în anumite societăţi, nu s-a ţinut cont că "(...) persoana umană este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale"         (CBC 1881) şi astfel s-a lăsat deoparte demnitatea persoanei umane şi s-a trecut la diferite metode totalitare de reducere a persoanelor la statutul de obiecte care pot fi manipulate de autorităţile politice spre binele propriu, negându-se astfel principiul după care partidele aflate la guvernare trebuie să respecte şi să promoveze ceea ce este cerut de binele comun al societăţii (cf. GS 75). În astfel de societăţi, s-au neglijat total principiile etice după care fiecare persoană are dreptul la opinie publică şi mai ales dreptul la libertate religioasă care, din păcate, în societatea românească, timp de aproape o jumătate de secol, a lipsit cu desăvârşire. În situaţia actuală, când s-au redobândit într-o oarecare măsură drepturile persoanelor, vedem că aceste persoane sunt incapabile de a-şi folosi propria libertate pentru dezvoltarea personală şi a societăţii, deoarece odată cu răpirea drepturilor lor le-a fost răpită şi capacitatea de angajare şi de responsabilitate personală în săvârşirea acţiunilor cu caracter social. Conducerea actuală devine incapabilă să câştige încrederea membrilor societăţii, iar membrii societăţii, prin indiferenţa lor faţă de disputele dintre partidele politice pentru câştigarea puterii, dau dovadă de incapacitatea de a fi responsabili în alegerea partidelor de guvernare care să urmărească binele comun al societăţii şi împlinirea personală a fiecărui cetăţean în parte. În această societate, predomină o anumită incapacitate a partidelor politice af1ate la guvernare şi o slabă pregătire a persoanelor din această societate de a se implica în mod responsabil în consolidarea comunităţii din care fac parte, în promovarea demnităţii umane şi a valori]or sociale, lăsându-se astfel cale liberă pătrunderii consumismului şi materialismului care au făcut din societate o piaţă de desfacere în care cuvântul ultim îl are banul şi tehnologia şi nu o autoritate politică care să urmărească dezvoltarea societăţii bazată pe indivizi capabili şi responsabili şi nu pe diferite tehnologii care nu vor face decât să subjuge omul şi, odată cu el, societatea întreagă.

17. 2. Politicienii, slujitori ai binelui comun

"Societatea politică trebuie să favorizeze drumul persoanei umane către bunurile şi valorile spirituale şi către Dumnezeu promovând astfel valoarea şi demnitatea spirituală a omului asupra materiei"[111].

Politicienii trebuie să respecte mai înainte de toate drepturile membrilor societăţii, să caute înainte de toate binele comun a1 societăţii. Acest bine este un bine produs de oameni şi de aceea trebuie să se redistribuie asupra persoanelor umane. La acest bine comun, alături de politicieni, lucrează fiecare cetăţean în parte şi mai cu seamă această datorie le revine creştinilor care trebuie să fie modele în comunitatea politică, dezvoltându-şi simţul de răspundere şi devotament pentru binele comun (cf. GS 75). Creştinii, prin participarea lor activă la dezvoltarea societăţii şi, mai ales, prin exprimarea liberă şi responsabilă a votului pentru a desemna pe reprezentanţii politici la guvernare, vor da dovadă că sunt cu totul dăruiţi binelui comun şi că nu urmăresc binele lor propriu, că sunt capabili să trăiască conform principiilor aduse de Isus, dând exemplu de dăruire şi de slujire spre binele comunităţii. Cetăţenii, exprimându-şi votul pentru a-i desemna pe cei care să-i conducă, nu renunţă la propria responsabilitate, ci doar îşi aleg reprezentanţii care să se preocupe de găsirea modalităţilor prin care societatea să se dezvolte cât mai armonios. Ei aleg o autoritate care să fie capabilă să le apere drepturile, autoritate care are datoria să conducă societatea urmărind binele comun al întregului corp social şi nicidecum pe cel privat[112].

Pentru a înţelege această dăruire a tuturor organelor politice şi a întregului corp social spre împlinirea binelui comun să încercăm să vedem ce reprezintă acest bine comun. Prin binele comun trebuie să înţelegem "(...) ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permite grupurilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea" (GS 26) şi acest bine comun cuprinde trei elemente esenţiale: primul element este respectul faţă de persoana ca atare în numele binelui comun; apoi binele comun presupune să se lucreze la dezvoltarea grupului însuşi şi la dobândirea bunăstării social; în cele din urmă, binele comun implică instaurarea păcii, adică, autoritatea politică trebuie să caute să instaureze o ordine dreaptă şi sigură (cf. CBC 1907-1909).

Din acestea, ne putem da seama că o comunitate politică, prin autoritatea celor aflaţi la putere, trebuie să asigure persoanelor condiţiile necesare pentru dobândirea unui trai decent, a unui trai care să-i ofere fiecăruia posibilitatea să respecte drepturile celor din jur şi, la rândul său, să aibă certitudinea că drepturile îi sunt respectate. Binele comun trebuie să fie orientat spre "(...) binele şi progresul persoanelor" (CBC 1912),oferindu-le acestora posibilitatea de a dobândi educaţia necesară respectării drepturilor celorlalţi, a ordinii instaurate de anumite legi comunitare şi, în acelaşi timp, posibilitatea de a accede la valorile comunitare propuse de societate, valori cum ar fi adevărul, libertatea (atât de opinie cât şi religioasă), pentru ca, prin contactul cu aceste valori, fiecare să conştientizeze datoria sa de a se implica în dezvoltarea societăţii şi a comunităţii din care face parte cu o responsabilitate deplină.

Una dintre problemele cele mai dezbătute în decursul secolelor de către filozofi a fost problema libertăţii omului. Deşi s-a afirmat în nenumărate rânduri că libertatea este o calitate caracteristică a omului, din păcate, în ultima jumătate a acestui secol, pe plaiurile noastre, libertatea a fost foarte defăimată şi în special libertatea religioasă.

Conciliul Vatican al II-lea afirmă cu claritate că ordinea politico-juridică orânduită de autorităţile civile trebuie să ofere oamenilor libertatea de a se reuni în mod liber şi de a practica religia în public sau în particular (cf. GS 73). După cum ne putem da seama, Biserica Catolică revendică pentru fiecare creştin nu numai libertatea de opinie sau libertatea de a îndeplini riturile propriei religii, dar şi dreptul autentic al fiecărei persoane de a îndeplini datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de societate şi faţă de familie, în activităţile caritative şi în celelalte activităţi, conform exigenţelor religiei sale[113].

Nu există nici o îndoială că în epoca modernă fiinţele umane devin încetul cu încetul mai conştiente de demnitatea propriei persoanei şi de nevoia de a-şi asigura libertatea în practicarea binelui moral şi a credinţei religioase. Astfel, conducătorii statelor au obligaţia de a respecta drepturile persoanelor în ceea ce priveşte practicarea valorilor spirituale şi să creeze condiţiile sociale şi resursele necesare care să ofere persoanelor posibilitatea de a pune în practică drepturile lor la libertatea religioasă[114]. Puterea politică este obligată să respecte tuturor persoanelor din teritoriul asupra căruia ele au jurisdicţia dreptul la libertate religioasă, datorită faptului că ea nu se poate implica în domeniul diferitelor religii, căci ea nu este competentă în ceea ce priveşte conţinutul intrinsec al unei religii.

Dacă o persoană trebuie sau nu trebuie să aibă o credinţă religioasă; dacă trebuie să adere la o religie sau la alta; dacă este obligată sau nu este obligată să îndeplinească acte de cult, sau care sunt actele de cult pe care trebuie să le împlinească şi cum să le împlinească; dacă are sau nu are dreptul să dea mărturie de propria credinţă religioasă, să o comunice şi să o răspândească; dacă trebuie să se angajeze sau nu în aprofundarea religiei proprii: la toate aceste întrebări şi la altele de acest gen, puterile politice nu sunt competente să răspundă; ele îşi depăşesc limitele propriului domeniu de competenţă dacă împiedică cetăţenii de la profesarea liberă a credinţei lor; mai mult, dacă recurg la mijloace de natură să împiedice credinţa cetăţenilor în Dumnezeu, ele violează dreptul cel mai sacru al fiinţei umane[115].

Puterile politice trebuie să recunoască dreptul persoanei la libertatea religioasă, dar să şi vegheze ca practicile religioase din cadrul unor religii să respecte drepturile celorlalte religii şi ale societăţii întregi, pentru ca astfel să nu fie făcută nici o discriminare.

"Episcopii conduc Bisericile locale încredinţate lor, ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos, prin sfaturi şi îndemnuri, exemplu, dar şi prin autoritatea şi puterea sacră de care ei nu se folosesc decât pentru a-şi edifica Turma în adevăr şi sfinţenie, amintindu-şi că acela care este mai mare trebuie să fie ca cel mai mic şi ca cel care este în frunte, ca unul care slujeşte" (LG 7).

Puterea în Biserică vine de la Cristos şi este exercitată în numele lui Cristos. Oricine primeşte o putere în Biserică o exercită in numele comunităţi. În ministerul ordinar, orice persoană care în Biserică exercită o putere, semnifică şi actualizează voinţa lui Dumnezeu. Exercitarea unei puteri în Biserică înseamnă a fi în numele lui Cristos, în serviciul fiecăruia pentru creşterea sa în credinţă, în speranţă şi în caritate. Episcopii exercită puterea lor personală, dar aici este vorba de o putere pentru alţii. Bineînţeles că există posibilitatea de a delega o altă persoană, însă delegarea propriei puteri nu vrea să semnifice a o divide, ci a încredinţa unei persoane competente cu limitele prevăzute şi determinate. Puterea unui ministru ordinar nu se divide. Exercitarea unei puteri semnifică exercitarea unei responsabilităţi. A fi responsabil înseamnă a răspunde de propriile acte ale fiecărui individ în parte.

"Dat fiind că Biserica este un mister, adică are o structură sacramentală, în organizările sale, şi misiunea sa se bazează pe sacrament şi pe ministerul ordinar. Nu este un organism care există pentru sine însuşi, ci are o finalitate spirituală; ea este sacramentul lui Cristos"[116].

În scurt timp situaţia s-a schimbat; şi astăzi asistăm la o viguroasă reluare de interese politice în lumea catolică. Toţi facem experienţe, ca decizii politice luate la un nivel naţional sau local, investind în orice caz experienţa noastră personală şi comunitară. Alegerile politice, într-adevăr sunt singure care condiţionează cauzele noastre, agravează problemele de fiecare zi şi produc efecte pure pe un termen lung până a implica şi a orienta viaţa generaţiilor viitoare.

"În sfârşit, astăzi este evident, că singuri traversăm o remediere a politicii, idealurile devin o realitate, valorile reies pentru a admira viaţa, şi proiectele se realizează în istorie"[117].

Politica, cu alte cuvinte, este un instrument; fără a se absolutiza se ştie că politica trebuie să aibă nişte valori, instanţe, principii morale, finalităţi superioare, care o susţin.

Biserica este cea care va salva lumea, Biserica este aceeaşi şi astăzi, cum era azi şi ieri cum va fi mâine, dar se găseşte întotdeauna condusă de Duhul Sfânt, cu colaborarea membrilor săi, cu puterea de a se renova, de a da un răspuns trebuinţelor noi.

În Europa, statul şi Biserica coexistă într-o manieră total particulară, cu motive diferite pentru a încerca să existe. Dar, mai mult, Biserica şi Statul păstrează propriile sfere de putere şi de inf1uenţă. Atunci când autoritatea Bisericii, în contextul misiunii proprii, proclamă învăţătura creştină sau exprimă asupra unor realităţi de ordin politic şi atunci când favorizează promovarea demnităţii şi a drepturilor inalienabile ale omului, caută mai presus de toate binele integral al comunităţii politice şi, în sfârşit, binele integral al persoanei.

În acelaşi timp, Biserica recunoaşte că le revine laicilor catolici domeniul vast al problemelor politice, în faţa problemelor care pot da naştere la diverse soluţii, să le găsească pe cele compatibile cu valorile evanghelice. În unire cu toţi oamenii care doresc să promoveze binele comunităţii, ei au marea responsabilitate de a căuta şi de a aplica soluţii cu adevărat umane la provocările aduse de vremurile noi şi de convieţuirea socială.

Biserica ia parte la cele mai bune aspiraţii ale oamenilor şi le propune ceea ce-i este propriu: o viziune globală asupra omului şi a omenirii.

Atât Statul cât şi Biserica, fiecare în domeniul propriu şi cu mijloacele proprii, sunt în serviciul vocaţiei personale şi sociale a omului. Se deschide astfel un spaţiu amplu pentru dialog şi pentru diferite forme de cooperare, plecând întotdeauna de la respectul reciproc faţă de identitatea proprie şi faţă de funcţiile proprii fiecăreia dintre instituţii. Biserica recunoaşte, respectă şi încurajează autonomia legitimă a realităţilor vremelnice şi, în mod special, a celei politice. Misiunea ei se plasează pe un plan diferit: este "(...) semnul şi pavăza caracterului transcendent al persoanei umane"  (GS 76).Biserica nu se confundă în nici un fel cu comunitatea politică şi nu este legată de nici un sistem politic.

"Nu se identifică cu nici un partid, şi ar fi deplorabil ca persoane şi instituţii de orice culoare ar fi, să cadă în ispita de a o instrumentaliza potrivit intereselor lor specifice. Această atitudine ar arăta necunoaşterea naturii şi a misiunii proprii Bisericii şi ar dovedi o lipsă de respect faţă de felul pe care l-a primit de la dumnezeiescul ei Întemeietor"[118].

Dar, din cele spuse mai sus, nu rezultă că planul mântuirii încredinţat Bisericii nu are nimic de spus comunităţii politice pentru a o ilumina cu Evanghelia. Conciliul ne învaţă că rolul Bisericii este: "De a-şi îndeplini, fără piedici, misiunea între oameni, precum şi de a-şi exprima judecata morală, chiar asupra unor lucruri care ţin de ordinea politică, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor" (GS 76).

"Dacă Biserica dorea să afirme naşterea unei lumi moderne, ea trebuia să privească la ţintă, în căutarea unui nou raport cu statul, însă, prin asigurarea propriei poziţii, exercităm o influenţă directă asupra societăţii civile"[119].

Din cauza multiplelor tensiuni şi contraste, Biserica Catolică a fost constrânsă să tuteleze interesele proprii în marea lor majoritate: acest lucru a dus la o inevitabilă confruntare între modernizare şi stagnare, scopul religios şi ecleziologic erau ameninţate în parte, diminuând acest proces de dezvoltare. Deci, lumea modernă oferea Bisericii şi celor care au fost sensibilizaţi dreptul la libertate, noi mijloace de intervenţie de altfel asimilate cu multă încetineală de înşişi catolicii, pentru că lor li se părea că ruinează bazele religiei lor. Astfel de drepturi prea libere derivau din ideea radicală şi raţionalistă a secolului, în timp ce completa lor transformare politică a avut un rol important în dezvoltare.

În sfârşit, nu trebuie să uităm că obligaţia politică prin intermediul mediaţiei religioase a exercitat o puternică influenţă asupra sferelor centrale şi asupra principalelor decizii, şi, mai mult, catolicismul politic, în manifestările sale la nivel de persoană şi de grupuri, a ţinut cont de multiplele interese care, mai mult sau mai puţin, au contribuit la determinarea angajamentului său cu cei din afară. "Biserica, cu dreptul oficiului său şi a competenţei sale, nu se confundă în nici un caz cu comunitatea politică şi nu este legată cu nici un sistem politic şi este împreună semnul caracterului transcendent al persoanei umane"[120].

Răspunsul satisfăcător este de a iubi Biserica, de a-i servi şi de a simţi cu Biserica.

După revoluţia franceză, legile statului şi legile Bisericii manifestau o libertate religioasă. S-a ajuns la enunţarea principiului, a drepturilor fundamentale pentru că toţi cetăţenii trebuie să câştige drepturile egale în statul politic şi în cel religios civil, fără discriminarea credinţei mărturisite.

"După toate acestea, putem să spunem acuma că Biserica este liberă într-un stat liber; după afirmaţia lui Giolitti putem spune că Biserica şi statul sunt ca două paralele care nu se întâlnesc niciodată"[121]. Din această afirmaţie, se observă o separare netă a câmpului spiritual de cel temporal.

În raporturile dintre stat şi Biserică era un sistem teoretic-practic definit de un nou dualism jurisdicţional, bazat pe teoria separării autorităţilor, pe agnosticism şi pe indiferentism. După afirmaţia contelui Cavour "Biserică liberă într-un stat liber" semnifică raportul dintre cele două puteri, teoretic rămânând aceleaşi, până ce acest raport a fost substituit de o altă idee, fundamentată de Luigi Luzzatti, care afirmă coexistenţa mai multor religii libere într-un stat suveran, în sensul că se recunoaşte Bisericii numai dreptul de a exista şi de a acţiona în limitele fixate de stat. Conflictualitatea raportului dintre statul etic şi Biserică este amestecat în aceleaşi presupuneri de gândire care sunt la originea oricărei ideologii.

Lupta dintre stat şi Biserică devine nu numai o luptă pentru a delimita competenţele celor două autorităţi, dar în primul rând, este o luptă între două puteri, diferite şi ireconciliabile.

Pentru promovarea şi respectarea drepturilor fiecărei persoane într-o societate, este nevoie de o autoritate civilă care să vegheze la respectarea demnităţii persoanei umane şi a drepturilor sale, autoritate care, fiind aleasă de membrii acestei societăţii, să se preocupe să ofere acestor membri condiţiile necesare şi totodată posibilitatea de a-şi edifica propria personalitate, beneficiind fiecare de aceleaşi drepturi.

Datoria acestei autorităţi este de a veghea bunul mers al comunităţii în vederea binelui comun. Pe lângă această autoritate civilă, există şi o autoritate spirituală care se preocupă de dezvoltarea spirituală a societăţii şi a fiecărui membru în parte şi care propune omului valori care să-i întărească respectul său faţă de divinitate, căci, după cum ştim, omul este o fiinţă într-o continuă încercare de a se autodepăşi şi de a intra într-un raport de comuniune cu divinitatea.

Între autoritatea civilă şi autoritatea spirituală trebuie să existe un raport de interdependenţă, întrucât omul este atât o fiinţă spirituală, care are nevoie de o autoritate care să-i vegheze drumul către transcendent, către divinitate, cât şi o fiinţă socială, care are nevoie de o autoritate civilă ce trebuie să vegheze la respectarea drepturilor fiecărei persoanei în parte în vederea bunului mers al societăţi. Fiecare dintre aceste autorităţi, păstrându-şi sfera de competenţă, va lucra la dezvoltarea integrală, adică materială şi spirituală, a fiecărui individ în parte şi a societăţii luată în ansamblul ei.

Fr. Horlescu Lucian

Fr. Angheluş Ambroziu