OMUL

16. Viaţa economico-socială

Între problemele cele mai importante ale lumii contemporane, pe care Conciliul le-a considerat actuale, sunt şi cele care privesc "(...) întreaga familie umană în contextul tuturor acelor realităţi în care ea trăieşte" (GS 2). Acestora constituţia pastorală Gaudium et spes vrea să le acorde o deosebită atenţie. Capitolul intitulat Viaţa economico-socială tratează această problemă în puţine şi scurte numere, mai precis de la numărul 63 până la numărul 72.

Termenul viaţă economico - socială se foloseşte direct pentru a indica intrinseca conexiune a vieţii economice ca şi scopurile umane înţelese nu numai din punct de vedere uman dar şi social. În acest sens s-a proclamat chiar de la începutul constituţiei că "Şi în viaţa economico-socială trebuiesc stimulate şi promovate demnitatea persoanei umane, vocaţia ei integrală şi binele întregii societăţi, deoarece omul este autorul, centrul şi scopul întregii vieţi" (GS 63).

Problema economico-socială este astăzi mai mult ca niciodată actuală, atât din cauza exploziei dezvoltării economice, pe de o parte, cât şi creşterii alarmante a şomajului şi scăderea nivelului de trai, pe de altă parte.

Adevăratul obiect al constituţiei pastorale Gaudium et spes este, în multiplele sale situaţii, contemporană. Deci, părinţii conciliari au propus Bisericii această singulară analiză apostolică, pentru a ţine cont de misiunea pe care o are[100]

16. 1. 1. Viaţa economică şi socială.

Capitolul al treilea din partea a doua a constituţiei pastorale Gaudium et spes vorbeşte despre viaţa economico-socială, fondată pe o ipoteză asupra dezvoltării continue, utile şi benefică progresului uman.

La puţini ani după încheierea Conciliului, mai precis prin anii '70, cultura dezvoltării a intrat în criză[101]. Se observă că s-a subliniat importanţa şi mărginirea dezvoltării economice luate ca o condiţie a unei ţări în care producţia, veniturile, productivitatea, acumularea capitalului şi a tehnologiei sunt într-o continuă şi rapidă creştere. Critica modelului de dezvoltare nu îmbunătăţeşte calitatea vieţii şi nici împărţirea bunurilor în mod egal, motiv pentru care Conciliul, prin această constituţie, ne arată că dezvoltarea economico-socială este în slujba oamenilor şi pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, cultură, religie etc. Mai presus de toate, oferă, printre altele, baza tehnologiei muncii, a dezvoltării, o etică a economiei personaliste, deschisă spre transcendent.

Omul, prin muncă, îşi procură pentru viaţa şi familia sa cele necesare, comunică cu alţii şi slujeşte împreună cu semenii săi şi poate astfel să practice o iubire adevărată şi colaborează cu propria activitate pentru a se completa cu creaţia divină. Ba, mai mult, ştim că "(...) oferind lui Dumnezeu munca proprie, omul se asociază operei răscumpărătoare a lui Isus Cristos, care a conferit muncii o demnitate elevată, lucrând chiar cu mâinile sale în Nazaret"[102].De aceea, punctul de referinţă al economiei şi al societăţii de astăzi trebuie să fie Isus Cristos, Dumnezeu care s-a făcut om pentru a ne arăta cum şi pentru ce se trăieşte şi se munceşte.

Constituţia tratează despre problemele specifice unei economii în dezvoltare de la numerele 67 la 71. Se preocupă în acelaşi timp să treacă de la profilul economic la cel uman.

Înainte de toate, indică scopul strict economic al muncii "(...) care se face pentru a produce şi schimba bunuri şi pentru a pune la dispoziţie servicii economice" (GS 67).Orice activitate umană, spune mai departe, şi orice iniţiativă umană, îndreptate spre scopurile economice mai sus enunţate, fie din partea unei singure persoane, fie a unui grup sau a unei naţiuni, corespund semnificatului muncii.

Natural, textul tinde să scoată în evidentă profilul uman al muncii. Se observă aici elemente afirmate în Rerum Novarum,enciclică citată în mai multe locuri în constituţie.

Urmând linia tradiţională a Papei Leon al XIII-lea din enciclica Rerum Novarum,se afirmă şi aspectul de necesitate inerentă al muncii. "(...) munca omului, de obicei, se îngrijeşte de condiţiile vieţii proprii şi a apropiaţilor săi" (GS 67).În substanţă, textul conciliar sintetizează procesul de succesive achiziţii în materia doctrinei Magisterului (citată de data aceasta din abundenţă) precum şi enciclica Papei Ioan al XXIII-lea Mater et Magistra.

În acelaşi timp, constituţia evidenţiază necesitatea unei participări active a celor interesaţi la propria dezvoltare economică, atât a grupurilor mici cât şi a naţiunilor, subliniind rolul important pe care îl are fiecare individ în a-şi îndeplini cu conştiinciozitate datoriile şi obligaţiile pe care şi le-a asumat, făcând în acest fel ca prosperitatea familiei, a grupului său să crească odată cu cea a societăţii.

Omenirea tinde mereu spre o dezvoltare exagerată, de acaparare, exploatare a maselor "decăzute" din punct de vedere economic, social, cultural etc. Egoismul omului contemporan face ca dezvoltarea economică să fie ceva care să aparţină numai unei părţi a societăţii "de primă clasă". De aceea, Conciliul Vatican al II-lea, prin această constituţie pastorală, accentuează în mod insistent că toate bunurile aparţin în exclusivitate tuturor oamenilor. Conciliul oferă omului o speranţă, afirmând că noi făurim timpul nostru cu o mare dorinţă de a oferi oamenilor de astăzi un mesaj de prietenie, de mântuire şi de speranţă, pentru că Cristos a adus toate acestea în lume. Biserica priveşte la lume cu o profundă compasiune, cu sincera admiraţie, nu pentru a o cuceri, ci pentru a o valoriza, nu pentru a o condamna, ci a o îndrepta şi a o mântui[103].

Datorită noilor sisteme tehnologice, experienţelor de laborator şi altor sisteme de genul acesta, omul se simte aproape neputincios în a mai controla firul acestora. După cum bine ştim, unele grupări de state mai dezvoltate din toate punctele de vedere, unii oameni "iluştri" sau anumite concerne deţin monopolul bunăstării şi împart aşa după cum cred ei de cuviinţă majoritatea bunurilor din patrimoniul universal. Vechiul Testament ne aminteşte în această privinţă: "De vei vinde ceva aproapelui tău sau de vei cumpăra ceva de la aproapele tău, să nu înşele nici unul pe aproapele său: "(...) teme-te de Domnul Dumnezeul tău" (Lv 25,14.17).

Aceasta a determinat ca Biserica să ia poziţii ferme în apărarea dreptului omului făcând să iasă la lumină piedicile şi problemele cu care se confruntă astăzi omenirea.

Dumnezeu a dat omului pământul şi tot ce conţine, aşa că bunurile create, după un just criteriu, trebuie să aparţină tuturor oamenilor având călăuză dreaptă colaborarea şi iubirea[104]. Bucuriile şi tristeţile, speranţele şi durerile lumii din acest timp, ale săracilor, mai ales, ale acelor ce suferă sunt aceleaşi bucurii şi tristeţi, speranţe şi dureri ale acestui conciliu. De aceea, Conciliul, după ce s-a gândit la misterul Biserici în sine, se îndreaptă către fiii săi iubiţi, invitându-i să lucreze cu înţelepciunea spiritului pentru îmbunătăţirea economică a societăţii[105]. Biserica îndeamnă pe toţi oamenii să fie părtaşi şi egali în a împărţi bunurile, ba, mai mult, îndeamnă popoarele mai dezvoltate să ia aminte la strigătul celor săraci şi neputincioşi. Câteodată, lumea avertizează lucid şi mută interdependenţă lucrurilor într-o solidaritate necesară. Însă, rămân în continuare grave contraste politice, economice, sociale, rasiale, culturale şi ideologice; aproape că există un pericol asemănător unui război total, capabil să distrugă orice lucru[106].

Constituţia evidenţiază semnificaţia pe care o are controlul omului într-o comunitate în care se recunoaşte într-adevăr tuturor oamenilor demnitatea de persoane, membri activi în construirea societăţii lungul istoriei. S-au elaborat în acest sens trei ipoteze:

-         Prima este constituită de "arbitrajul puţinilor oameni sau grupuri care au în mână o excesivă putere economică" deoarece aceştia constituie deja în sine un puternic dezechilibru pentru societate şi un pericol pentru acţiuni dictate de interese particulare decât spre binele comun.

-         A doua ipoteză e aceea prin care însăşi comunitatea politică se exprimă printr-o putere de decizie şi realizări exercitate în forme totalitare care împiedică, fie un larg control critic în momentul deciziilor cu caracter general, fie activa şi responsabila expresie autonomă a persoanelor sau a grupurilor în realizarea activităţilor economice.

-         A treia ipoteză se referă la comunitatea politico-economică internaţională în ceea ce priveşte acordarea unor facilităţi câtorva naţiuni mai puternice care ajung să tulbure raporturile economice internaţionale utilizând unele norme şi legi care să faciliteze folosirea într-un stil egoist a propriilor lor poziţii.

Acest lucru este evident afirmat şi pentru grupurile sociale, adică acele grupări economice internaţionale care dispun de posibilitatea de decizie atât de relevantă ca însăşi grupurile politice, dacă nu, uneori, chiar mai mari.

16. 2. Raporturile dintre Cristos şi principiile referitoare la ansamblul vieţii economico-sociale

Dumnezeu a creat toate, ba, mai mult, l-a trimis pe Cristos ca model, ca prototip. Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne arăta adevăratul mod de viaţă pe care trebuie să-l trăim.

Creştinii, care iau parte activă la dezvoltarea economică-socială contemporană, care propun dreptatea şi caritatea, să fie convinşi că pot să contribuie mult la prosperitatea fiinţei umane şi pacea lumii întregi. Într-o astfel de activitate, fie că acţionează singuri, fie ca asociaţi, să fie exemplari. E necesar să aibă competenţă şi experienţă absolută, indispensabilă în timp ce-şi desfăşoară activităţile să-şi păstreze dreapta ordine, rămânând fideli lui Cristos şi Evangheliei în aşa fel încât toată viaţa lor individuală şi socială să fie pătrunsă de spiritul fericirii, în mod special de spiritul sărăciei.

De aceea, toate realizările trebuie să fie îndreptate spre Isus Cristos, centrul şi punctul de referinţă al vieţii noastre. Sfânta Maică Biserică ne învaţă că progresul, dreptatea, pacea şi solidaritatea - categorii atât de mult apreciate de sociologi - se realizează numai în comuniune cu Isus Cristos. În acest caz, angajarea socială creştină are ca scop principal perfecţionarea persoanei umane, adică mântuirea ei, iar aceasta este o realitate de comuniune. Cu alte cuvinte, angajarea socială creştină este o formă de participare reală şi efectivă la însăşi misiunea Bisericii de a-i face pe oameni părtaşi la răscumpărare, iar prin intermediul lor să conducă efectiv lumea la Cristos, care este actul final al oricărei înfăptuiri.

De aceea, toţi creştinii trebuie să se angajeze, colaborând cu toţi ceilalţi creştini, la o mai bună realizare şi dezvoltare economică şi socială. De asemenea, laicii trebuie să ofere cu generozitate colaborarea lor în câmpul economico­-social pentru popoarele în curs de dezvoltare. O astfel de colaborare este mai vrednică de laudă decât înfiinţarea unei instituţii cu structuri fundamentale ale vieţii sociale sau destinate formării celor care au responsabilităţi politice[107].

Vocaţia omului creat de Dumnezeu este de a respecta şi de a pune în practică toate câte Dumnezeu a dăruit fiinţei umane. De aceea, este de datoria întregii Biserici  să-i formeze pe oameni astfel încât să devină capabili să construiască bine toată opera temporală şi să o ducă la Dumnezeu prin Cristos. Păstorilor le revine sarcina de a enunţa cu claritate principiile referitoare la scopul creaţiei în folosul lumii şi să le dea oamenilor ajutorul moral şi spiritual pentru ca ordinea temporală să fie restaurată în Cristos. Pe de altă parte, oamenii au datoria de a înfăptui ceea ce Biserica propune şi îndeamnă. Sporirea simţului lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine se află la baza oricărei dezvoltări complete a unei societăţi umane. Acestea înmulţesc bunurile materiale şi le pun în slujba persoanei şi a libertăţii sale, diminuează mizeria şi exploatarea economică, sporesc respectul faţă de identităţile culturale şi deschiderea spre transcendent.

Există o relaţie naturală şi necunoscută între oameni fată de bunurile pământeşti care să fie indispensabile pentru subzistenţa şi creşterea lor. Omul în comparaţie cu oricare altă fiinţă, depinde de elementele naturale, prin care îşi procură mijloacele necesare pentru existentă. Biserica îndeamnă pe creştini să nu se oprească doar la aceste elemente naturale căci astfel nu ne-am diferenţia de alte creaturi. Trebuie să ne maturizăm viaţa şi să ne îndreptăm atenţia spre Cristos, spre Acela fără de care nimic nu ar avea sens. Papa Pius al XII-lea spunea că oricărui om care este dotat cu raţiune îi revine misiunea de a se folosi de natură aşa cum a vorbit Dumnezeu dar să o posede în sens negativ. Va fi mai uşor dacă fiecare ar renunţa la prejudecăţile proprii şi ar fi disponibil a se dedica unui dialog sincer[108]

În final, din cele expuse, nu ne rămâne decât să deschidem larg porţile inimilor noastre şi să asimilăm ceea ce ne învaţă sfânta Maică Biserică.

Deopotrivă, călăuziţi de duhul lui Cristos, trebuie să devenim mai activi în societatea contemporană, dominată de discordanţa care se observă la mai mulţi creştini între credinţa pe care o mărturisesc în Biserică şi viaţa lor de zi cu zi; aceasta ar trebui considerată ca fiind una dintre erorile cele mai mari ale timpului nostru[109].

Societatea actuală, pentru a avea o dezvoltare economică în slujba omului şi un control asupra dezvoltării economice, trebuie să pună capăt uriaşelor inegalităţi, să spargă zidurile egoismului[110]şi să ofere omului loc de muncă, condiţii de muncă, timp liber pentru a se ocupa de sine şi de familia sa, dar cel mai important lucru este să dispară "scara" inegalităţii care desparte omenirea în clase sociale superioare şi inferioare.

Mesajul lui Isus Cristos nu a avut niciodată un caracter de diviziune între oameni, ci toţi să fie una şi egali în toate. De aceea, omul găseşte în Isus Cristos modelul său suprem, idealul şi ţinta sa. Să-l imităm aşadar pe Cristos, omul perfect, ca să devenim şi să trăim şi noi ca oameni autentici.

Fr. Patraşcu Valentin

Fr. Cochior Sebastian