OMUL

15. Promovarea culturii

În ziua de azi se vorbeşte mult de cultură căci termenul de cultură desemnează toate mijloacele prin care omul îşi dezvoltă darurile spirituale şi cele fizice. Nu se vorbeşte de o cultură a sufletului, a trupului, ci de cultura omului concret care, la timpul său, este răspunzător de sine, de alţii şi de universul însuşi. Cultura, aşadar, are un rol important în viaţa omului. "Este propriu persoanei umane de a nu ajunge la nivelul de viaţă, într-adevăr umană, decât prin mijloacele culturale, deci, cultivând bunurile naturii şi valorile"[91].

Cultura în sine este expresie şi prosperitate, ereditate şi creaţie, răspuns şi întrebare, eternitate şi temporalitate, universalitate şi particularitate.

15. 1. 1. Noile stiluri de viată.

Textul vorbeşte despre "(...) o nouă epocă a istoriei umane" (GS 54). Acest text a fost supus unor lungi discuţii. Unii vedeau reflectându-se un fel de miopie şi de orgoliu inconştient, proprii omului modern, folosind numele de "epocă" ce se opune termenului de "perioadă"; alţii vedeau în acest text un evoluţionism periculos ce putea periclita valorile umane esenţiale. De aceea, găsim la acest număr dimensiunea istorică asupra căreia câţiva părinţi conciliari au insistat. Este vorba despre o discuţie fenomenologică şi nu de o judecată de valoare. Textul subliniază distincţia dintre "media culturae" şi "cultura ipsa". Între aceste "mijloace", trebuie introdus şi imensul progres al ştiinţelor naturale şi umane cuprinzând şi ştiinţele sociale, creşterea posibilităţilor tehnice şi progresul mijloacelor de comunicare. Cultura apare atunci când omul cu ajutorul acestor mijloace cultivă bunurile şi valorile naturii.

Ştiinţele exacte nu sunt doar mijloace de cultură, ci sunt şi obiecte ale culturii ce fac parte din acea cunoaştere şi acea muncă datorită căreia omul supune pământul. Deseori, într-un mod simplist, s-au pus de o parte ştiinţele şi de altă parte umanismul şi s-a imaginat foarte frecvent că Biserica Catolică ar favoriza această opinie.

Apare oportun să introducem în cultură judecata critică de care se folosesc foarte mult ştiinţele. Fără îndoială, admiraţia, facultatea de a şti să primeşti, rămân mereu calităţi umane esenţiale, mai ales în câmp cultural.

Industrializarea, urbanismul şi alte cauze care favorizează viaţa comunitară creează noi forme culturale legate de viaţa socială, adică este vorba de cultura de masă. Comunicările mereu mai numeroase dintre naţiuni deschid larg tuturor accesul la tezaurul diverselor culturi. Această cunoaştere a fost facilitată de reproducerea sonoră şi fotografică, de expoziţiile itinerante de muzee etc. Este o universalitate?

"Universalitatea nu este o «idee generală» a omului, derivată ca un produs chimic de o pseudo-cultură comparată. Această cultură este universală deoarece este o cunoaştere conştientă, o participare mai complexă la diferitele culturi concrete, individuale"[92].

Omul este conştient că este autorul culturii, căci, pentru prima dată, este în stare să acţioneze asupra întregului univers, căci îl poate măsura şi transforma. Dacă noi nu ne mai putem adăposti sub aripile naturii, suntem totuşi autonomi şi responsabili în faţa acestui univers. Datoria noastră este de a face o lume mai bună, mai umană. Această responsabilitate, înaintea fraţilor noştri şi a istoriei, ne defineşte într-un anumit sens ca un nou umanism.

Umanitatea de astăzi se descoperă împărţită între teamă şi speranţă. Omul, prin responsabilitatea sa, trebuie să rezolve nenumărate antinomii existente cum ar fi:

-         conflictul dintre comunicarea universală a culturilor şi caracterul propriu al naţiunilor;

-         antinomia dintre dinamismul noii culturi, adusă mai ales de progresul ştiinţelor şi fidelitatea faţă de ereditatea tradiţiilor;

-         antinomia dintre multiplicarea rapidă a specializărilor şi necesitatea unei sinteze;

-         antinomia dintre cultura tot mai complexă a persoanelor competente şi necesitatea de a deschide tuturor oamenilor participarea la bunurile culturii.

"În mijlocul acestor antinomii, astăzi, cultura trebuie să se dezvolte astfel încât să cultive persoana umană în mod integral şi armonios şi să-i ajute pe oameni în îndeplinirea îndatoririlor la care sunt chemaţi cu toţii, dar mai ales creştinii" (GS 56).

15. 2. 1. Credinţă şi cultură

Acest număr tratează despre o tensiune între viaţa de credinţă şi viaţa culturală, tensiune care este şi dialog.

Pe de o parte vocaţia cerească a creştinului nu se micşorează, ci, dimpotrivă, creşte, mai ales în ceea ce priveşte importanţa participării sale la construirea unei lumi mai umane. Adevărurile creştine aduc, de fapt, contribuţii esenţiale la realizarea mai atentă a acestei îndatoriri, revelând sensul plin a1 vocaţiei omului.

De altă parte, insistenţa asupra semnificatului complex pe care îl dă viziunea creştină aventurii umane, se dovedeşte într-adevăr, importantă. În aceşti ultimi ani, s-a demonstrat credinţa ca o forţă, un impuls pentru introducerea creştinului în ambientul uman şi a fost uitată credinţa ca lumină şi înţelepciune. Viaţa credinţei este originea valorilor umane. Conciliul, amintind pericolul autosuficienţei, subliniază mai ales funcţia pozitivă pe care ştiinţele pot să o desfăşoare în deschiderea progresivă a culturii la realitatea creştină.

Munca ştiinţifică implică o serie de virtuţi morale; fidelitatea faţă de adevăr în cercetare, munca în comun în asociaţii ştiinţifice, sensul solidarităţii internaţionale etc.

Textul arată cum cultura poate să se deschidă în mod progresiv la lumina Cuvântului. Această problemă care a fost atât de studiată şi discutată din 1930 şi până astăzi sub semnul "umanismului creştin", este confruntată acum cu două tendinţe complementare:

          a) prima directivă este fondată pe tema omului creat după imaginea lui Dumnezeu, care, după cum spune textul Genezei, domină păsările cerului, peştii mării şi toată creaţia. Această exegeză nu exclude, ci implică tot ceea ce tradiţia patristică ulterioară va spune referitor la inteligenţa, la voinţa, la libertatea de a fi "mulţi". Numai că impactul textului este orientat în sensul misiunii omului trimis să domine universul. Se înţelege, deci, cu uşurinţă cum cuvintele sfântului Paul asupra lui Cristos, noul Adam, dobândesc plinătatea sensului lor în înviere.

          b) A doua direcţie mai semnificativă prezentă în mediile clericale, conduce de la cultură la ştiinţă, înţelepciune şi, de la aceasta, la contemplarea Creatorului: "Omul cultivă pământul cu lucrarea mâinilor sale sau cu ajutorul tehnicii pentru ca să aducă rod; el poate contribui la ridicarea familiei umane la cele mai nobile valori"[93].

Cele două direcţii majore ale culturii sunt amândouă pista unei deschideri progresive la valorile religioase.

Raporturile dintre Biserică şi cultură sunt bilaterale. Două tendinţe au făcut lumină în această privinţă:

- tendinţa celor care afirmă că Biserica dă mai mult decât primeşte;

- tendinţa celor care subliniază sărăcia Bisericii în materie culturală.

Bogăţiile Bisericii în materie culturală pot risca, de fapt, să pună lumina sub obroc şi nu pe candelabru, după cum spune şi în Evanghelie. Dimpotrivă, o Biserică mai deschisă în cultura sa la bogăţiile substanţiale ale Sfintei Scripturi va putea mai uşor să se deschidă la un adevărat dialog cu cultura timpului nostru.

Este un fapt evident că Biserica este în măsură de a intra în comuniune cu diferitele forme de cultură. A făcut acest lucru încă de la începutul istoriei sale, deoarece prima preocupare a misionarilor a fost aceea de a traduce Sfintei Scripturi şi Liturgia în limba ţării evanghelizate. "De asemenea, Biserica, trăind în decursul timpurilor în condiţii variate, s-a folosit de resursele diferitelor culturi pentru a răspândi şi a explica mesajul lui Cristos" (GS 58).

Textul conciliar a încercat să pună în lumină un paradox. De o parte, Biserica nu poate rămâne fidelă propriei tradiţii: nu este vorba de "tradiţia" despre care vorbeşte Conciliul din Tridentin, nici de Tradiţia ca atare, ci de modul cu care această tradiţie a intrat în Biserică, în care ea s-a exprimat, în faza sa constitutivă: câteva date culturale sunt în mod inevitabil implicate în această fază decisivă şi Biserica nu le poate renega.

Pe de altă parte, Biserica este conştientă de misiunea sa universală; ea trebuie să integreze toate culturile în iradierea mesajului său, altfel ar risca să rămână pentru totdeauna restrânsă. Vestea cea bună a lui Cristos reînnoieşte necontenit viaţa şi cultura omului căzut. Ea purifică şi înalţă fără încetare moravurile popoarelor: "Vestea cea bună este serviciul omului şi, de aceea, Conciliul Vatican al II-lea este numit, pe drept cuvânt, «Conciliul omului»"[94].

Când este vorba despre o legătură determinată cu o tradiţie culturală, nu se face aluzie deloc la acele blocuri istorice complexe, ca, de exemplu, creştinătatea sau republica creştină a Evului Mediu latin.

Cultura, decurgând nemijlocit din natura raţională şi socială a omului, are o necontenită nevoie de o libertate autentică pentru a se dezvolta. Natura raţională şi caracterul raţional al culturii cer de fapt ca cultura să poată acţiona şi să fie "sui juris". Această libertate implică dreptul la căutarea adevărului şi, într-un anumit sens, "dreptul de a greşi", după cum spunea cardinalul Mercier; ea implică dreptul de a exprima propria opinie şi de a fi informată, după adevăr, asupra evenimentelor publice. Un alt aspect al acestei libertăţi constă în statutul său în faţa puterilor publice. Nu este de datoria puterii publice să determine forma culturii, ci numai de a favoriza condiţiile necesare înfloririi sale. Textul în acest punct a fost completat: apare expusă cu precizie necesitatea de a respecta minorităţile, constituite într-o anumită naţiune.

Într-o vreme ca a noastră, în care este revalorizată originalitatea culturilor, o astfel de îmbunătăţire este de o mare importanţă. De aceea, trebuie evitate cu orice preţ deturnarea culturii de la scopul ei propriu şi aservirea ei fată de puterea politică şi economică: "Atât statul cât şi Biserica trebuie să dea persoanelor ajutorul de care au nevoie în vederea urmării bunului comun, căci, astfel, omul poate să ajute liber la promovarea culturii"[95].

Această ultimă parte se grupează în jurul a trei motive principale: acela al urgenţei unei acţiuni eficace, ca accesul la cultură să fie în mod concret posibil pentru toţi; acela al educării pentru o cultură integrală şi, în final, acela al unui dialog între Biserică şi cultură, care ţine cont de dificultăţile pe care le-a întâmpinat de-a lungul acestor secole.

Nevoia creştinilor în acest câmp este în mod particular urgentă. Şi trebuie să se facă în aşa fel ca generaţiile viitoare să nu spună despre vârsta noastră că am ştiut să vorbim mult, să facem proiecte bune, dar că am fost incapabili de actualiza, în mod concret, o unitate, o colaborare între creştini.

Pentru a ilustra această idee s-ar putea cita din Dietrich Bonhoeffer, din opera sa Etica: "(...) a nu face şi a nu folosi orice lucru, ci ceea ce este drept"[96].

Această inegalitate, de fapt, trebuie înţeleasă. Ea nu constă într-o separare între ţările occidentale, culte, şi ţările lumii a treia, care nu ar fi culte; culturile orale sunt adevărate bogăţii pentru patrimoniul uman.

Această nevoie de a face accesibile oamenilor bunurile culturale este aşa de importantă, încât se tratează problema aceasta mai mult ca un drept şi nu ca o convenienţă, oricât de mare ar fi aceasta.

Trebuie să ne bucurăm, aşadar, că textul afirmă că dreptul tuturor la cultură implică excluderea oricărei discriminări. Acest lucru este adevărat, însă, uneori, a vorbi despre cultură nu ajută la nimic pe stomacul gol, cultura înseamnă, în acest caz, a da de mâncare.

"Demnitatea săracului, de care se vorbea în Evanghelie, umanismul fericirilor, reflexia asupra sfântului Francisc de Assisi, nu au nimic de a face cu această mizerie umană"[97].

Un alt aspect pe care Conciliul vrea să-l scoată în evidenţă este şi importanţa femeii. Pentru mult timp, Biserica a vrut ca femeia să stea în treburile ei şi cu fiii săi; mai pe scurt, cam acesta părea rolul ei: "bucătărie, copii şi Biserică". Însă, cu acest document, Gaudium et spes, este scoasă în relief importanţa femeii care trebuie să îmbogăţească cultura.

La baza acestor idei, se află doctrina biblică a egalităţii între bărbat şi femeie, o egalitate care trăieşte în diferenţă şi complementaritate.

Nu este de ajuns ca accesul la cultură să fie deschis către toţi şi către toate, ci este necesară o educare în mod integral: altfel această cultură ar fi superficială.

Noţiunea de cultură generală, imaginea omului universal al Renaşterii par să dispară, după cum spune şi Gabriel Marcel: "(...) la sfârşit, toate dispar".Problema este vie şi astăzi şi este necesar de a impune nevoia de a educa persoana în mod integral. Totuşi, fiecare om are nevoie să ţină ferm conceptul persoanei umane integrale, în care excelează valorile inteligenţei, voinţei, conştiinţei şi fraternităţii, care îşi au fundamentul în Dumnezeu creator şi au fost însuşite în mod miraculos şi deosebit de Cristos.

Conciliul face apoi apel la o primă mediaţie aceea a familiei; ea este, de fapt, de neînlocuit. Într-un climat cald, fericit şi echilibrat, în care se respiră, într-adevăr, o ierarhie de valori, această ordine nu are nimic abstract; este însă o ordine concretă. În familie, valorile sunt create pe încredere, prin participarea fiecăruia. Impresiile probate în copilărie şi în tinereţe sunt de neşters. Cum bine afirmă Constituţia noastră pastorală, familia este una dintre puţinele realităţi care au rezistat la şocul revoluţiilor copernicane de care au fost atrase.

Apoi, Constituţia aminteşte contribuţia recentă, pe care trebuie să o aducă societatea la această educaţie integrală. Acest lucru nu se poate realiza dacă nu există partea principală pe care o are dialogul. Datorită omului şi vârstelor, se unifică continentele şi dialoghează între ele. Timpul liber, dacă este bine utilizat şi îndreptat spre un plan de dezvoltare a facultăţilor umane, poate să contribuie într-un mod optim la educarea omului în vederea unei culturi integrale.

Întâlnirea Bisericii cu cultura nu a fost totdeauna uşoară, însă aceleaşi dificultăţi pot să ducă la o îmbogăţire şi o reînnoire a Bisericii; modul prin care ea reuşeşte să depăşească aceste momente, poate, într-adevăr, să permită o inteligenţă mai plină de credinţă, un limbaj teologic reînnoit şi, în sfârşit, o viaţă de credinţă mai matură şi mai pură. Chiar artele figurative pot avea partea lor în această reînnoire. Credincioşii sunt invitaţi de a trăi în uniune între ei, în ascultare - s-ar zice azi - faţă de contemporanii lor. Iar de aici, derivă unele aplicaţii pentru seminarii şi universităţi. Ştiinţele, istoria, filozofia pun şi ele noi întrebări teologiei.

Posibilitatea unei noi reînnoiri a limbajului teologic este obiectivul cel mai important; teologia trebuie să fie fidelă principiilor sale, mai ales în căutarea cunoaşterii profunde şi exacte a revelării, în această perspectivă, reîntoarcerea la mereu viile izvoare biblice, patristice, conciliare, liturgice, va fi totdeauna esenţială.

Constituţia aminteşte la acest punct şi contribuţia ştiinţelor, mai ales a psihologiei şi sociologiei, în câmpul pastoral. Este un noroc că textul subliniază funcţia lor; colaborarea medicului, a psihologului şi a sociologului creştin în activităţile pastorale, apare actualmente mai utilă şi mai importantă ca oricând. Apoi, un alt rol îl joacă artele frumoase pentru viaţa Bisericii, prin stilurile şi marile figuri ale artei care au vrut să ne transmită un mesaj prin operele lor şi să creeze o strânsă legătură între teologie şi artă.

"Textul, în mod firesc, aminteşte la acest punct exigenţele liturgice, citând Constituţia Sacrosantum Concilium, dar exprimă nevoia ca artiştii moderni să se simtă înţeleşi de Biserică. Acest text cere ca artele diverselor ţări să fie integrate în limbajul lor solemn"[98]

Conciliul nu se limitează numai la aceste consideraţii, dar doreşte ca şi cei învăţaţi, în seminarii şi în universităţi, să nu trăiască în ambiente închise, ci în contact cu disciplinele timpului lor.

În final, ar fi bine să citez un pasaj din discursul cardinalului Lercaro, referitor la seminarii, pentru că el constituie un comentariu avizat pentru textul nostru conciliar:

"În concluzie... este necesar să se dea o nouă orientare la cultura Bisericii, mai ales îninstitutele dedicate formării elevilor săi şi a căutării ştiinţifice. Cum se poate spera într-un dialog de durată şi promiţător, dacă cei ce vorbesc în numele Bisericii, preoţii şi credincioşii, sunt formaţi după un program de studii care nu sunt la zi? Dacă limbajul este ştiinţific şi, deci, se gândesc mai mult la gloria lor sunt deja nişte persoane moarte, dacă nu sunt mai universali, adică să fie capabili de a exprima noile idei pe care le-au cules din lumea întreagă. Inima acestei scheme, tezele ei înseşi pun în evidenţă sensul pe care trebuie să-l dea reformele. Şi poate că nici nuva crede că intenţiile noastre sunt sincere şi că noi putem să respectăm exigenţele şi adevăratele achiziţii culturale ale timpului nostru"[99].

Fr. Agu Ciprian

Fr. Blaj Iosif