OMUL

13. Misiunea Bisericii în lumea contemporană

Noutatea acestui capitol reiese din cuvintele Sfântului Părinte Papa Paul al VI-lea:

"Biserica (..). apare cu o altă caracteristică, care nu a fost pusă întotdeauna în lumină în secolele trecute. Astăzi se arată complet liberă de orice interes temporal, independenţa sa faţă de competiţiile acestei lumi este totală. Aceasta nu vrea să spună că Biserica se retrage în deşert, abandonând lumea, fericită sau nefericită ci, dimpotrivă, Biserica se eliberează de interesele acestei lumi pentru a putea penetra mai bine societatea, de a se pune în serviciul binelui comun, de a oferi tuturor ajutorul său şi mijloacele de mântuire. Prin grija sa de a merge în întâmpinarea omului şi de a răspunde la aşteptările lui, Biserica adoptă astăzi limbajul prieteniei şi invită la dialog"[67].

În acest capitol al IV-lea din Constituţia Pastorală Gaudium et spes, intitulat Misiunea Bisericii în lumea contemporană, în lumina afirmaţiilor doctrinare din Lumen gentium, asupra naturii şi misiunii Bisericii, se studiază prezenţa sa pe acest pământ, trăirea şi activitatea sa în familia umană, misiunea sa de a fi: "(...) fermentul sau inima societăţii"[68].

La începutul acestui număr, textul conciliar face referire la primele trei capitole ale acestei Constituţii cu privire la demnitatea persoanei umane, a comunităţii oamenilor şi la semnificaţia activităţii umane care constituie fundamentul raportului dintre Biserică şi lume, ca şi bazele dialogului dintre ele.

Biserica Conciliului Vatican al II-lea, a fost numită Biserica dialogului: în interiorul Bisericii, cu fraţii separaţi, cu cei care cred şi cu cei care nu cred în Cristos. Dialogul stă la originea Bisericii, care se naşte dintr-un răspuns şi o invitaţie de iubire a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt: este un dialog de dăruire şi îmbogăţire.

Obiectul dialogului este "vestea cea bună". Biserica nu impune nimănui mesajul său, dar îl propune tuturor. Întruparea răscumpărătoare a lui Cristos proiectează lumina şi forţa sa, chiar şi asupra realităţilor temporale. Iată de ce textul conciliar afirmă că persoana umană, comunitatea oamenilor şi semnificaţia activităţii pământeşti sunt fundamentul raportului dintre Biserică şi lume şi baza dialogului dintre ele. "Atât statul cât şi Biserica, fiecare în domeniul propriu şi cu mijloace proprii, sunt în serviciul vocaţiei personale şi sociale a omului"[69].

Şi în acest număr, este expus, prin cuvinte foarte incisive, misiunea Bisericii: "Astfel, Biserica este în acelaşi timp adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii: ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu" (GS 40).

Acesta este punctul central, sau inima capitolului al IV-lea, dedicat misiunii Bisericii în lume. Biserica este făcută pentru lume şi lumea este făcută pentru Biserică. Biserica face parte din familia umană, dar în acelaşi timp o transcende în virtutea originii sale: ea însă actualizează misiunea sa, trăind în lume şi împărtăşind soarta umanităţii. Biserica ştie bine că societatea umană este destinată a se reînnoi în Cristos şi a se transforma în familia lui Dumnezeu. Chiar dacă umanitatea nu-şi dă seama de vocaţia sa fundamentală, Biserica este conştientă şi, de aceea, dialogul său tratează şi teme de ordin temporal, cum sunt primele trei capitole, dar şi aceste teme au un conţinut supranatural şi aduce în interiorul lor un stimulent spre acceptarea mesajului evanghelic.

Dinamica Bisericii se pune înainte de toate în serviciul persoanelor aparte, a omului modern. În timp ce omul modern îşi măreşte dominarea asupra realităţilor create, se asistă adeseori la pierderea dominării morale şi spirituale, asupra persoanei însăşi şi a lumii[70].

Biserica recheamă cu vigoare la valoarea perenă a interiorităţii, a conştiinţei, a libertăţii şi a exaltării drumului care duce la Dumnezeu. Progresele şi toate realizările ştiinţei nu au atins şi nici nu vor atinge vreodată profunzimea fiinţei sale.

Personalismul creştin este marele răspuns şi oferta Bisericii, pentru omul modern. Invitând omul să descopere intimitatea personalităţii sale, Biserica îl ajută să vadă în Dumnezeu sfârşitul său personal, descoperind astfel adevăratul sens al vieţii umane şi adevărurile cele mai profunde ale omului, pe care nici o descoperire ştiinţifică şi tehnică nu poate să i-o dea.

Omul modern este chemat nu numai să vadă în prezenţa în timp a Bisericii ca promotoare a păcii şi unităţii, dar de a căuta şi semnificaţia vieţii, a muncii şi a morţii. "(...) Biserica poate feri demnitatea naturii umane de toate fluctuaţiile de păreri care fie că dispreţuiesc trupul omenesc, fie că îl exaltă fără măsură. Nici o lege umană nu poate asigura atât de bine demnitatea personală şi libertatea omului ca Evanghelia lui Cristos, încredinţată Bisericii" (GS 41).

Biserica, în forţa Evangheliei încredinţate, proclamă drepturile umane, recunoaşte şi apreciază mult dinamismul cu care în zilele noastre astfel de drepturi sunt promovate peste tot. Dar această mişcare trebui să fie impregnată de spiritul evanghelic şi trebuie să fie protejat de orice falsitate. Suntem tentaţi, de fapt, de a gândi că drepturile noastre personale sunt bune atunci când suntem dezlegaţi de orice lege divină. Dar prin acest mod de a gândi, nu numai că demnitatea persoanei umane nu este salvată, ci şi pierdută[71].

Acest paragraf atinge din nou, într-o manieră mai amplă, tema centrală a acestui capitol. Afirmaţiile din acest număr, tratează despre modul de a fi şi despre acţiunea Bisericii, în toate confruntările exprimărilor organizate ale familiei umane.

Misiunea proprie a Bisericii nu este de ordin politic, economic sau social. Cu această declaraţie, Părinţii conciliari au vrut să elimine orice deformare atribuită Bisericii. Astfel vorbind, nu se poate spune că este vorba de o noutate. Cu această declaraţie, Conciliul vrea, chiar în această manieră negativă, să contribuie la întărirea conceptului adevăratei autonomii a realităţilor pământeşti (chiar şi a celor politice, economice şi sociale) şi de a afirma natura proprie a misiunii Bisericii. Comunitatea fiilor lui Dumnezeu în Cristos nu intră în competiţie cu organizaţiile politice, economice şi sociale. Datoria sa este alta, mai profundă, mai vitală, mai universală. Misiunea Bisericii este de ordin religios, escatalogic şi de salvare. Finalităţile proprii ale Bisericii sunt, aşadar, religioase[72].

Creştinismul nu este o religie fondată de un personaj ilustru, originea sa este transcendentală, dar, chiar dacă Biserica are o misiune şi o origine transcendentală, nu înseamnă că este în afara lumii: membrii Bisericii trăiesc împreună cu ceilalţi oameni, dar cu un scop mai profund, care derivă din misiunea însăşi a Bisericii. Biserica nu numai că aduce mesajul lui Cristos şi harul său oamenilor, dar animă şi perfecţionează ordinea temporală cu spiritul evanghelic. Aşadar, Biserica, datorită fondării sale divine şi pentru faptul că continuă misiunea mântuitoare a lui Cristos, este sacrament universal de salvare.

Pe lângă aceasta, Biserica recunoaşte tot ce este bun în dinamismul social de azi, mai ales evoluţia spre unitate care este în concordanţă cu misiunea profundă a Bisericii, căci ea este, "(...) în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (LG 1).

Biserica nu este legată de nici o formă anume de cultură şi de nici un sistem politic, economic sau social. Această independenţă a Bisericii, după cuvintele textului conciliar, derivă din misiunea şi natura sa. De aceea, la sfârşitul acestui paragraf, putem citi această declaraţie importantă: "Ea nu are nici o dorinţă mai aprinsă decât aceea de a sluji tuturor, putându-se dezvolta liber sub orice regim ce recunoaşte drepturile persoanei, ale familiei şi exigenţele binelui comun" (GS 42).

Conciliul are un mare respect faţă de tot ceea ce este adevărat, bun şi drept în instituţii. De fapt, Biserica vrea să ajute şi să promoveze toate aceste instituţii, în măsura în care depinde de ea şi în armonie cu misiunea sa[73].

În acest număr, Conciliul îndeamnă pe creştini să-şi îndeplinească în mod fidel propriile datorii pământeşti, călăuziţi de spiritul Evanghelic[74].

Acest paragraf poate fi împărţit în trei: datoriile tuturor creştinilor, datoriile laicilor şi datoriile păstorilor.

Conciliul îi îndeamnă pe creştini să se străduiască să-şi îndeplinească cu fidelitate îndatoririle pământeşti, călăuziţi de spiritul evanghelic.

Părinţii conciliari afirmă că nu există nici o opoziţie între datoriile temporale şi viaţa cu Dumnezeu:

-         viaţa religioasă nu constă în mod exclusiv în actele de cult şi în unele datorii morale;

-         separarea credinţei de viaţa cotidiană este una dintre cele mai mari erori moderne;

-         nu există opoziţie între activitatea profesională, socială şi religioasă;

-         creştinul care neglijează îndatoririle temporale, neglijează datoriile sale faţă de aproapele şi chiar faţă de Dumnezeu însuşi, îşi pune în pericol propria salvare eternă.

După afirmaţiile de ordin general, textul conciliar expune datoriile laicilor. "Îndatoririle şi activităţile pământeşti sunt de competenţa laicilor, deşi nu în mod exclusiv" (GS 43). Prezbiterii, aşadar, nu pot fi total străini de aceste lucruri, chiar dacă, de obicei, rămân departe de angajările temporale.

Părinţii conciliari apelează la conştiinţa creştinului: "Conştiinţa lor bine formată dinainte este cea care trebuie să înscrie legea dumnezeiască în viaţa cetăţii pământeşti" (GS 43). Viaţa creştină în cea a ordinii temporale este prezentă aici ca o acţiune care tinde să înscrie legea divină în realităţile lumii. Ideea centrală este următoarea: laicii, ca şi ceilalţi oameni, sunt chemaţi să construiască cetatea eternă, iar în calitate de creştini sunt chemaţi să înscrie legea divină[75]. Chemarea laicilor comportă o participare a lor la viaţa Bisericii şi, ca urmare, o împărtăşire intimă din viaţa însăşi a lui Cristos.

Laicul este chemat la conresponsabilitate şi la comuniunea ierarhică a Bisericii, adică să colaboreze la dezvoltarea funcţiilor însăşi ale ierarhiei. Chiar dacă afirmaţia autentică şi definitivă a unui principiu şi a unei judecăţii morale îi revin ierarhiei, laicul este chemat să colaboreze nu numai la aplicarea sau executarea principiilor, dar, înainte de toate, la elaborarea acestor judecăţi şi principii morale. În teologia ascetică, este evident că spiritualitatea, în general, este înainte de toate spiritualitatea laicilor. Teologia morală, în faţa marilor probleme, pe care în fiecare zi le pune viaţa contemporană, are nevoie de aportul laicilor. Colaborarea laicilor trebuie să respecte autoritatea episcopului şi a Papei şi să se dezvolte cu prudenţă, cu referinţă şi caritate faţă de cei care, prin oficiu sacru, îl reprezintă pe Cristos. Ierarhia va trebui să respecte persoana laicului care se naşte dintr-un sacrament, va trebui să favorizeze dezvoltarea drepturilor sale şi împlinirea datoriilor sale. Ierarhia şi laicatul trebuie să fie conştienţi, de misiunea comună, de ascultarea comună şi de serviciul fată de Isus Cristos.

Laicii să desfăşoare activităţile pământeşti în lumina plinătăţii creştine şi, când Biserica crede că este necesar, să se pronunţe, respectând Magisterul său. Conciliul vrea ca laicii să fie responsabili, plini de iniţiative, dar să aibă şi dorinţa arzătoare de a fi fideli Evangheliei, cum a învăţat şi aplicat în decursul istoriei ierarhia. "Laicii, care trebuie să participe activ la întreaga viaţă a Bisericii, nu numai că sunt datori să impregneze lumea cu spiritul creştin, ci sunt chemaţi să fie şi martorii lui Cristos în toate împrejurările, în sânul comunităţii umane" (GS 43). Laicii creştini, ca fii ai făgăduinţei, sunt chemaţi să dea mărturie lumii despre măreţia şi rodnicia speranţei ce o poartă în inimă, o speranţă întemeiată pe învăţătura şi faptele lui Isus Cristos mort şi înviat pentru mântuire tuturor.

În viaţa civilă, Biserica, în calitate de comunitate organică, poate să desfăşoare o acţiune de orientare morală, cel puţin cu drepturi egale faţă de celelalte grupuri, dar nu este menirea Bisericii de a lua decizii de ordin temporal.

Marea libertate pe care Biserica o recunoaşte acelora care lucrează în sfera temporală este subliniată în acest text. Putem spune că există trei motive care fondează această libertate:

-         capacitatea creştinismului de a anima (nu există un model creştin prefabricat);

-         enorma complexitate a problemelor;

-         diversitatea situaţiilor geografice şi sociale.

Existenţa în câmpul economic, social şi politic a numeroase soluţii, care pot fi conforme cu principiile creştine, este un fapt aproape obişnuit, acela de a mări autonomia şi responsabilitatea laicilor. Putem deci să concludem că animarea creştină în lumea temporală este făcută de toată Biserica.

"Laicii, ca lucrători în slujba Evangheliei, prin intermediul structurilor vieţii seculare, au o importanţă specifică; arată că experienţa creştină nu înseamnă evadarea din lume şi nici renunţarea la o realizare deplină a existentei pământeşti, ci deschiderea transcendentală a vieţii veşnice, singura care dă acestei existenţe adevărata valoare"[76].

Multe lucruri au fost deja expuse, nu-mi rămâne decât să subliniez, pe scurt, patru afirmaţii conţinute în textul conciliar:

-         Episcopii şi prezbiterii sunt chemaţi "(...) să predice mesajul lui Cristos în aşa fel încât toate activităţile pământeşti ale credincioşilor să fie scăldate în lumina Evangheliei" (GS 43).

-         Se aminteşte că lumea va cunoaşte Biserica prin "(...) purtarea şi conduita lor zilnică", în baza căreia "(...) arată lumii un chip al Bisericii, după care oamenii judecă forţa şi adevărul mesajului creştin", Episcopii şi prezbiterii împreună cu religioşii şi ceilalţi credincioşi "(...) prin viaţă şi prin cuvânt, demonstrează că Biserica prin însăşi prezenţa sa, cu toate darurile pe care le conţine, este un izvor nesecat al acelor energii de care lumea de azi are cea mai mare nevoie" (GS 43).

-         Prin cuvinte scurte dar foarte clare, Păstorii sunt îndemnaţi la "studierea asiduă "pentru a fi abili şi pentru a susţine partea lor în dialogul cu lumea şi cu oamenii de orice opinie.

-     În sfârşit, mai este subliniat rolul lor în crearea unităţii între oameni, pe care preoţii, mai ales astăzi, trebuie să-1 dezvolte, "(...) unindu-şi strădaniile şi munca sub conducerea episcopilor şi a Suveranului Pontif" (GS 43).

În paginile documentului, descoperim o mărturisire a defectelor şi a carenţelor clerului şi ale laicilor. Datorită valorii acestei declaraţii şi pentru o mai bună comprehensiune, redăm citatul:

"Deşi Biserica, prin puterea Duhului Sfânt, a rămas Mireasa credincioasă a Domnului său şi nu a încetat niciodată să fie semn de mărturie în lume, ea este totuşi foarte conştientă că, în decursul a multor veacuri, nu au lipsit din ea unii, fie clerici, fie laici, care s-au arătat infideli fată de Duhul lui Dumnezeu. Şi în veacurile noastre, Biserica îşi dă seama de distanţa mare dintre mesajul pe care îl poartă şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată Evanghelia. Oricare ar fi judecata istoriei asupra acestor neajunsuri, trebuie să fim conştienţi de ele şi să le combatem cu tărie, pentru ca ele să nu dăuneze răspândirii Evangheliei. De asemenea, Biserica ştie în ce măsură trebuie să se maturizeze necontenit, pe baza experienţei veacurilor, pentru a-şi dezvolta relaţiile cu lumea. Călăuzită de Duhul Sfânt, Maica Biserică nu încetează să-i îndemne pe fiii săi la curăţire şi reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa ei"     (GS 43).

  13. 5. Ajutorul pe care Biserica îl primeşte de la lume

Acest pasaj se deschide cu o declaraţie asupra necesităţii unei cunoaşteri reciproce: "(...) după cum este important pentru lume să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei şi ferment al ei, tot astfel, Biserica nu ignoră cât a primit de la istorie şi de la evoluţia neamului omenesc" (GS 44). Biserica nu ignoră cât a primit de la istorie şi de la dezvoltarea lumii umane, dar subliniază obligaţia ca şi lumea să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei şi ferment al său.

Ajutorul pe care lumea l-a dat şi îl poate da Bisericii se dezvoltă în trei sfere: doctrinar, structural şi celelalte activităţi.

13. 5. 1. În sfera doctrinară

Vom scoate în evidenţă câteva afirmaţii mai importante:

-         Experienţa secolelor, progresele ştiinţelor, bogăţiile ascunse în diferitele forme de cultură umană sunt o cale prin care se dezvăluie natura însăşi a omului şi se deschid noi căi spre Adevăr. Atitudinea pozitivă spre lume primeşte o nouă confirmare. Creştinul este deschis ştiinţei şi nu se teme nici de ştiinţă, nici de celelalte activităţi umane, dacă totul se desfăşoară cu seriozitate şi după ordinea morală[77].

^-           Avantajul pe care Biserica îl primeşte este evident. Cu privire la aceasta este enunţat ceea ce însuşi textul conciliar îl numeşte "legea oricărei evanghelizări" (GS 44). "Într-adevăr, încă de la începutul istoriei sale, ea a învăţat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor şi limbilor diferitelor popoare; mai mult, s-a străduit să-1 ilustreze cu înţelepciunea filosofilor şi aceasta pentru a adapta Evanghelia, în limitele cuvenite, atât la înţelegerea tuturor, cât şi la exigenţele înţelepţilor. Această propovăduire adaptată a cuvântului revelat trebui să rămână legea oricărei evanghelizări" (GS 44).

-     Fiecare popor are capacitatea de a exprima, după modul său propriu, mesajul lui Cristos. Creştinismul este universal; nu este nici occidental, nici oriental, chiar dacă fiecare popor din occident sau orient având onoarea şi povara de a trăi, exprimă şi dezvoltă creştinismul după propriile caracteristici. În această manieră "(...) este promovat un schimb viu între Biserică şi diferitele culturi ale popoarelor" (GS 44).

-         Biserica, mai ales în vremurile noastre, când schimburile sunt atât de rapide şi modurile de gândire atât de variate, are în mod deosebit nevoie de ajutorul unora, care trăind în lume, cunosc bine diferitele instituţii şi domeniile de activitate şi le înţelege adânc mentalitatea, fie că aceştia sunt credincioşi sau necredincioşi.

-         Stima faţă de lume este din nou dezbătută cu o exortaţie adresată poporului lui Dumnezeu şi în particular păstorilor şi teologilor, cărora le aminteşte datoria: "(...) cu ajutorul Duhului Sfânt, să asculte cu atenţie diferitele limbaje ale timpului nostru, să le discearnă, să le interpreteze şi să le aprecieze la lumina cuvântului divin, pentru ca adevărul revelat să poată fi receptat şi înţeles tot mai profund şi să poată fi prezentat într-o formă mai adecvată" (GS 44).

Structura fundamentală a Bisericii a fost fixată direct de Isus şi nu poate fi schimbată. Dar organizarea concretă a Bisericii tinde să se realizeze din ce în ce mai bine după liniile de fond trasate în Evanghelie; la aceasta serveşte meditaţia directă a cuvântului lui Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Sfânt, dar nu încape îndoiala că Biserica poate fi ajutată pentru de a înţelege mai bine acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, de realităţile sociale şi juridice în care se găseşte, trăieşte şi acţionează. Astfel, constituirea dată de Isus poate fi cunoscută mai profund, mai bine exprimată şi adaptată cu mai mult succes în timpul nostru.

În lumea contemporană, viaţa democratică, organizarea industrială şi alte realităţi, pot fi de ajutor Bisericii, aşa cum a fost dreptul roman şi dreptul babilonic.

Din sfera doctrinarăşi din structurile societăţii, Părinţii conciliari trec la indicarea diferitelor activităţi umane, care pot face fecund interschimbul dintre Biserică şi lume. Oricine contribuie la dezvoltarea comunităţii umane în sfera familiei, a culturii, a vieţii economice, sociale şi politice, atât naţionale cât şi internaţionale, aduce un ajutor deloc neglijabil, conform planului lui Dumnezeu, şi comunităţii bisericeşti, în măsura în care aceasta depinde de lumea exterioară.

Ultima parte a acestui paragraf scoate în evidenţă optimismul real al creştinismului: "Mai mult, Biserica mărturiseşte că mult ajutor i-a venit şi îi poate veni chiar şi din opoziţia acelora care i se împotrivesc sau o prigonesc" (GS 44).

În acest număr, Conciliul recunoaşte cu seninătate că Biserica a primit un multiplu ajutor de la istorie şi de la evoluţia neamului omenesc. A putut să cunoască mai bine natura însăşi a omului şi a observat deschiderea unor noi căi spre adevăr; a învăţat să exprime mesajul lui Cristos recurgând la concepte şi limbi diferite a diferitelor popoare, dar, mai presus de toate, a putut să asculte istoria, să înţeleagă mai bine cuvântul însuşi al lui Dumnezeu[78]

Concluzia acestui capitol, ca şi a celorlalte capitole este una cristologică. Părinţii conciliari după ce au dezbătut încă o dată, faptul cum Biserica poate da ajutor şi îl poate primi de la lume, tinzând spre un singur scop; acela al venirii Împărăţiei lui Dumnezeu şi realizarea mântuirii întregului neam omenesc. Biserica este "(...) sacrament universal de mântuire"[79], pentru că ea continuă în lume opera răscumpărătoare a lui Cristos. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate au fost create, s-a făcut el însuşi carne, pentru a aduce el însuşi, om perfect, răscumpărarea tuturor.

Domnul este sfârşitul istoriei umane,

"(...) punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi împlinirea aspiraţiilor lor. El este acela pe care Tatăl l-a înviat din morţi, l-a înălţat şi l-a aşezat la dreapta sa şi făcându-1 judecătorul celor vii şi al celor morţi. În Duhul lui noi peregrinăm spre împlinirea istoriei umane, care corespunde total planului iubirii lui: «ca toate să se adune laolaltă în Cristos, cele din cer şi cele de pe pământ» (Ef 1,10)"        (GS 45).

Domnul însuşi spune: "Iată vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale. Eu sun Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul" (Ap 22,12-13).

Omul are nevoie de transcendenţă, omul are nevoie de prezenţa lui Dumnezeu în istoria zilnică, numai astfel îşi poate afla sensul vieţii. Iar Isus nu încetează să le spună tuturor: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,8); "Eu sunt Lumina lumii; cel care mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12); "Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni" (Mt 11,28).

Fr. Dancă Daniel

Fr. Catană Claudiu