OMUL

10. Demnitatea persoanei umane

Conciliul îşi propune să aprecieze valorile cele mai preţuite astăzi şi să le raporteze la izvorul lor divin, fiindcă aceste valori, în măsura în care izvorăsc din înzestrarea omului, care este un dar al lui Dumnezeu, sunt foarte bune; însă, nu arareori, din pricina coruperii inimii omului, sunt abătute de la rostul lor şi, de aceea, au nevoie de purificare. În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei, omul este înzestrat cu libertate, semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Omul este divizat în sine însuşi, de aceea, întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric.

"Chipul Divin este prezent în fiecare om. El străluceşte în comuniunea dintre persoane, după asemănarea unirii Persoanelor divine între ele. Înzestrată cu un suflet spiritual şi nemuritor, persoana umană este singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi. Încă de la zămislirea ei, este menită fericirii veşnice" (CBC 1702-1703).

Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur: "(...) încă de la început bărbat şi femeie l-a creat"(Gen 1,27), iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane. Omul, prin natura sa intimă, este o fiinţă socială şi, fără relaţii cu ceilalţi, nu poate nici să trăiască, nici să-şi dezvolte calităţile.

În zilele noastre, oamenii devin tot mai conştienţi de demnitatea persoanei umane şi creşte numărul acelora care cer ca oamenii, în activitatea lor, să aibă opinie proprie şi libertate responsabilă pe care să le poată folosi, nu constrânşi, ci călăuziţi de conştiinţa datoriei[47].

De aceea, Conciliul afirmă, în primul rând, că Dumnezeu însuşi a făcut cunoscută neamului omenesc calea pe care oamenii, slujindu-i lui, pot ajunge la mântuire şi la fericire în Cristos. Pe de altă parte, toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale, şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze.

Dar ce este omul? El a formulat şi formulează despre sine multe păreri diverse şi chiar contrare, fie exaltându-se, ca pe o normă absolută, fie înjosindu-se până la disperare şi sfârşind astfel în dubiu şi în angoasă. Profund conştientă de aceste dificultăţi, Biserica instituită de Dumnezeu, care se revelează, ne poate da un răspuns care defineşte adevărata condiţie a omului, îi explică slăbiciunile şi, în acelaşi timp, îi oferă posibilitatea de a-şi recunoaşte cu dreptate demnitatea şi chemarea. Omul, împins de cel rău, încă de la începutul istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi, dorind să-şi afirme scopul în afara lui Dumnezeu, el a căzut în ispită şi a săvârşit răul. El păstrează dorinţa binelui, dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. Mai mult, omul se descoperă incapabil de a ieşi de unul singur biruitor asupra atacurilor răului, aşa încât, fiecare se simte legat cu lanţuri. Însă Domnul Însuşi a venit ca să îl elibereze pe om şi să-l întărească, reînnoindu-1 din interior, iar "(...) pe stăpânul lumii acesteia"(In 12,31), care îl ţine pe om în robia păcatului, împiedicându-l să-şi atingă plinătatea, să-l alunge afară în întuneric, acolo unde va plânge şi va scrâşni din dinţi.

În lumina acestei revelaţii, atât chemarea sublimă cât şi profunda mizerie pe care o experimentează oamenii îşi află semnificaţia ultimă. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul, deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi. Totuşi, rănit de păcat, omul experimentează revoltele trupului. Însăşi demnitatea trupului cere ca el să-l preamărească pe Dumnezeu în trupul propriu şi să nu îngăduie ca acesta să fie robit de înclinaţiile rele ale inimii[48]. Superior elementelor corporale, omul se consideră mai mult decât o părticică a naturii sau un element al cetăţii umane. Prin interioritatea sa, el depăşeşte universul. La această interioritate profundă, se întoarce atunci când se îndreaptă spre propria inimă, acolo unde îl aşteaptă Dumnezeu.

Părtaş fiind la lumina inteligenţei divine, omul are dreptate când apreciază că, datorită intelectului său, este superior universului înconjurător. În zilele noastre, el a dobândit succese deosebite, mai ales în cercetarea şi cucerirea lumii materiale. Noi suntem preocupaţi de modul în care se desfăşoară lucrurile acum. Viaţa naturală din fiecare dintre noi este ceva egocentric, ea vrea să fie răsfăţată şi admirată, să profite de alte vieţi, să exploateze întreg universul. Lucrul pe care-l vrea în mod deosebit este să fie lăsată singură, să fie ţinută la distanţă de orice este mai bun, mai puternic sau superior, care ar putea-o face să se simtă mică. Îi este teamă de lumina şi aerul lumii spirituale, la fel cum oamenilor care au fost crescuţi în mizerie le este teamă să facă baie. Ştie că dacă o pătrunde lumina spirituală, atunci tot egocentrismul şi toată încăpăţânarea trebuie să fie distruse şi ea este gata să lupte cu înverşunare ca să evite acest lucru[49]. Dar trebuie să ţinem seama că noi suntem făcuţi în aşa fel încât putem vedea numai momentul prezent.

Inteligenţa omului nu se limitează doar la fenomene ce pot atinge cu adevărată certitudine realitatea inteligibilă, chiar dacă,în urma păcatului, ea este parţial întunecată şi slăbită. Natura intelectuală a persoanei umane este desăvârşită sau trebuie desăvârşită prin înţelepciune, care atrage cu blândeţe mintea omului să caute şi să iubească adevărul şi binele. Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor ridica oameni mai înţelepţi. Pe de altă parte, trebuie observat că multe popoare, deşi mai sărace în bunuri materiale, dar mai bogate în înţelepciune, pot oferi celorlalte un ajutor de preţ.

În demnitatea conştiinţei morale, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună, şi glasul care îl cheamă neîncetat să iubească, să facă binele şi să evite răul: "Fă aceasta, fugi de aceea".În inima omului, este o lege care este scrisă de Dumnezeu: iar demnitatea lui este supunerea, căci după ea va fi judecat.

Creştinii, din fidelitate faţă de conştiinţă, se unesc cu ceilalţi oameni pentru a căuta adevărul atâtor probleme morale care apar în viaţa de fiecare zi a omului precum şi în relaţiile sale sociale. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi a răului, atestată de conştiinţă. În adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească, să facă binele şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se af1ă singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri (cf. CBC 1776). Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă sau este pe cale să-l ducă la îndeplinire ori chiar l-a împlinit. În tot ceea ce spune şi face, omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just. Prin judecata conştiinţei sale, omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine. Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde reacţia conştiinţei morale. Adevărul despre binele moral, declarat în legea raţiunii, este recunoscut practic şi concret din judecata prudentă a conştiinţei. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi. Dacă omul comite răul, judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi, în acelaşi timp, a răutăţii alegerii sale personale. Verdictul conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. Omul nu trebuie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios.

Dumnezeu l-a creat pe om raţional, oferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. "Dumnezeu a voit să-l lase pe om în mâna sfatului lui",astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşându-se de el, să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită: "Omul este raţional şi, prin aceasta, asemănător lui Dumnezeu, creat liber şi stăpân pe faptele sale"[50]spune sfântul Irineu.

Această libertate o preţuiesc contemporanii noştri şi o caută cu pasiune, adesea, însă, o promovează în mod greşit, ca pe o îngăduinţă de a face orice, cu condiţia să fie plăcut, inclusiv răul. Dar adevărata libertate este la om un semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Demnitatea omului îi cere, aşadar, să acţioneze conform unei alegeri conştiente şi libere, adică în mod personal, împins şi călăuzit din interior şi nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere externă.

Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. Este fals a pretinde că omul, subiect al libertăţii, îşi este suficient sieşi, având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pământeşti. Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. Înaintarea în virtute, cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane, în domeniul social, în domeniul moral şi religios. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice.

De altfel, condiţiile de ordin economic şi social, politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi călcate. Dumnezeu a creat lucruri care au avut voinţă liberă. Aceasta înseamnă creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei îşi pot imagina o creatură care să fie liberă, dar  care să nu aibă posibilitatea să facă răul. Dacă  un lucru este liber să fie  bun, atunci este liber să fie şi rău. Voinţa liberă este cea care a făcut posibil răul. Dacă este aşa, de ce le-a dat Dumnezeu voinţă liberă acestor creaturi? Deoarece voinţa liberă, deşi face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie, pe care merită să le aibă fiecare om. O  lume de roboţi - de creaturi care  funcţionează ca nişte maşini - nu merită să fie creată. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile sale superioare este fericirea de a fi  unite cu el şi unele cu altele, de bunăvoie şi libere, într-un extaz al dragostei şi desfătării; în comparaţie cu cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat şi o femeie de pe pământ, este doar o vorbă goală10.

"Ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpurilor noastre"(GS 19). "Spre deosebire  de vremurile trecute,  negarea lui Dumnezeu sau a religiei sau indiferentismul nu mai sunt ceva neobişnuit şi individual" (GS 7).

Ateismul în  masă este un fenomen care aparţine timpurilor moderne. În trecut, cei care erau numiţi necredincioşi erau cei care respingeau învăţăturile creştine revelate. În trecut, toată lumea era  convinsă că ateismul este steril, negativ, distrugător al vieţii umane individuale şi sociale. Era un ateism trist şi disperat. În schimb, astăzi, ateismul  se pretinde fecund, pozitiv, se consideră ca un nou umanism, singurul capabil să producă omul.

Se pune întrebarea: dacă e un lucru atât de uşor şi ţine de natura omului să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, cum e posibil ateismul, mai ales ateismul în masă? Răspunsul e simplu: omul este o fiinţă dotată cu libertate de voinţă şi, prin urmare, îşi poate silui propria natură. Acest lucru pe care  îl făceau în trecut indivizi puţini, îl pot face astăzi mase întregi de oameni. Şi se mai poate  pune o întrebare: faptul că printre atei sunt şi multe persoane culte, oameni de ştiinţă, nu justifică cumva ateismul? Răspunsul este nu, deoarece raţiunea  umană este un instrument pe care uneori  omul simplu îl poate folosi  mai bine decât un savant. Se poate ca omul simplu să se înalţe  la un grad superior, metafizic, filosofic de  gândire şi să-l descopere pe Dumnezeu, iar savantul să-şi folosească mintea numai pentru câmpul restrâns al cercetărilor experimentale. "Pentru ce - se întreabă Papa Paul al VI-lea - oameni foarte învăţaţi spun contrariul?" (Adică neagă existenţa lui Dumnezeu). Şi tot el răspunde: "Pentru că nu  îşi folosesc mintea după legile autentice ale gândirii în căutarea adevărului"11.

Este adevărat că în vremurile noastre factorii care favorizează ateismul sunt mai numeroşi şi mai puternici ca în  trecut.

O privire asupra istoriei gândirii umane şi analiza formelor ateismului contemporan ne pot  indica motivele şi modurile îndoielii omului faţă de existenţa lui Dumnezeu. Cele mai profunde cauze psihologice şi motivaţiile raţionale care se aduc în cazul ateismului nu concordă între ele.

"Credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe  puterea lui Dumnezeu" (1Cor 2,5).

Când Sfânta  Scriptură se referă la atei, îi tratează ca nebuni: "Zis-a nebunul în inima sa, nu este Dumnezeu" (Ps 14,1; 53,2). Prin aceasta nu afirmă că cei ce neagă pe Dumnezeu sunt lipsiţi de inteligenţă sau de raţiune, ci de înţelepciunea înţeleasă în sens religios.

Ateismul a fost moda şi boala secolului al XIX-lea, când europenii au început să guste din tehnică, ştiinţă şi libertăţi politice. Atunci au căzut în lăudăroşenie copilărească, când afirmau că: "(...) omul poate totul, fiind un triumf al emancipării"12.

Mai întâi de toate, trebuie să spunem că ateismul, în nici una din formele sale, nu poate fi numit un model de întâlnire creştină cu Dumnezeu. Luminată de Sfânta Scriptură, Biserica ne învaţă: "Fără îndoială că acei care în mod  voluntar caută să-l ţină pe Dumnezeu departe de inima lor şi evită problemele religioase, neurmând imperativul conştiinţei lor, nu sunt lipsiţi de nevinovăţie" (GS 19).

Actualul Pontif, Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Dominum et vivificantem, din  18 mai 1986, spune:

"Din nefericire, rezistenţa opusă Duhului Sfânt, pe care sfântul Paul o subliniază în dimensiune interioară şi subiectivă, luptă, revoltă care are loc în  inima omului, îşi găseşte în diferitele epoci ale istoriei şi, îndeosebi, în epoca modernă, dimensiunea exterioară, concretizându-se ca un conţinut al culturii şi al civilizaţiei ca sistem filosofic, ca  ideologie, ca program de acţiune şi de formaţie a comportărilor umane. În linia de principiu şi de fapt, materialismul exclude radical prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, care este spirit, în lume şi, îndeosebi, în om, din cauza fundamentală că nu acceptă existenţa lui Dumnezeu, fiind un sistem esenţialmente pragmatic, ateu".

Biserica, deşi respinge total ateismul, recunoaşte sincer că toţi oamenii, credincioşi şi necredincioşi, trebuie să ia parte la dreapta construire a acestei lumi, în care trăiesc laolaltă; acest lucru, cu siguranţă, nu se poate împlini fără un dialog deschis şi prudent. Biserica deplânge aşadar discriminarea între credincioşi şi necredincioşi pe care unele autorităţi civile fac nedreptatea de a o introduce, nevoind să recunoască drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea cere pentru credincioşi o libertate efectivă, ca să li se dea posibilitatea de a construi în această lume templul lui Dumnezeu, iar pe atei îi invită cu bunăvoinţă să cerceteze Evanghelia lui Cristos cu inima deschisă.

Printre factorii de ordin social se numără în primul rând propaganda ateistă sistematică şi neîntreruptă, prigoana şi ameninţările, lupta antireligioasă  dusă de aparatul de stat prin metode violente în ţările cu dictatură politică, pe de o parte, propaganda neviolentă, dar mult mai subtilă şi mai periculoasă, dusă de forţele antireligioase în aşa-numitele ţări democratice, pe de altă parte. Într-o societate în care  creştinii autentici au devenit minoritari, frica de a fi ridiculizat pentru convingerile religioase sporeşte numărul ateilor, sau cel puţin al celor care se declară atei. Se întâmplă ceea ce s-a întâmplat pe vremea lui Isus când "(...) dintre fruntaşi mulţi au crezut în El, dar, de frica fariseilor, nu-l mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava care vine de la oameni decât slava lui Dumnezeu" (In 12,47).

Un alt factor care favorizează ateismul în ţările bogate,  în care bunăstarea şi luxul îi fac pe oameni să-l considere pe Dumnezeu inutil, este părerea că ei şi-au găsit paradisul pe pământ. Pe de altă parte, în ţările sărace, lipsurile, bolile, nedreptăţile, războaiele nimicitoare, milioanele de copii care mor în fiecare an de foame, într-un cuvânt problema răului în lume, pun la încercare credinţa oamenilor: Dacă există un Dumnezeu, cu face el? De ce permite toate acestea? Totul se întâmplă în lume ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. "Moartea unui copil este mult mai  teribilă decât o întreagă bibliotecă a ateismului" (Pr. A. Manaranche). Ateismul acestor oameni nu este atât ateism, cât, mai curând, o formă de protest  împotriva răului din lume, pe care nu-l înţeleg. Problema răului în lume rămâne pentru mintea  omenească un mister care se va dezvălui în viaţa de dincolo, când vom cunoaşte planul complet al lui Dumnezeu cu privire la lume şi la fiecare om în parte.

Un alt factor provine din interiorul creştinismului: creştinii sunt divizaţi între ei, trăiesc uneori mai rău decât ateii, au despre Dumnezeu idei greşite, superstiţioase, creştinii autentici sunt puţini. Tratând despre ateism, Conciliul Vatican al II-lea afirmă:

"În această geneză a ateismului, credincioşii pot avea un rol deloc neînsemnat, în măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare falsă a doctrinei, sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale, se  poate  spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei" (GS 19).

Evanghelia ne spune clar că omul poate fi vinovat de necredinţa sa. Dacă cineva nu ajunge la  cunoaşterea lui Dumnezeu fără vina sa, ceea ce este  mai greu de presupus mai ales într-un mediu creştin, poate ajunge la mântuire dacă îşi urmează propria conştiinţă:

"Providenţa divină nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără  vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaştere limpede a lui Dumnezeu şi se străduiesc cu ajutorul harului divin să ducă o viaţă dreaptă. Dar foarte adesea oamenii, amăgiţi de cel rău, au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului (cf. Rom 1,21.25) sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume, se expun la disperare absolută" (LG 16).

Fr. Dancă Gabriel

Fr. Sociu Cristinel