OMUL

CAPITOLUL VII
LEGILE NATURALE

Pentru că Dumnezeu, creând lumea şi în mod cu totul deosebit omul, a voit înadins să realizeze o operă neterminată (noi trăim în octava creaţiei, cum spune Claudel), El a trebuit să dea tuturor lucrurilor nu numai o tendinţă spre desăvârşire, o înclinaţie şi o dorinţă spre progres şi dezvoltare, ci şi legi după care ele să se perfecţioneze în armonia ansamblului. Aceste legi nu sunt impuse creaturii din exterior, într-un mod mai mult sau mai puţin arbitrar, ci sunt inerente naturii sale, fiind întipărite în adâncul fiinţei sale.

A. LEGILE FIZICO - CHIMICE

Descoperirile ştiinţei

Inteligenţa umană, după cum am mai arătat, caută să descopere aceste legi, să le clarifice, să le grupeze (chimie, fizică, geologie, etc) şi să le clasifice cu ajutorul unor ipoteze a căror valoare se străduieşte ulterior să o verifice. Astfel, sprijinindu-se când pe descoperiri, când pe presupuneri, ea progresează încet în câmpul foarte vast şi încâlcit al legilor fizico-chimice, prin care Dumnezeu reglează activitatea prodigioasă a Universului.

Ca urmare a noilor descoperiri, ştiinţa modernă a fost nevoită, de exemplu, să schimbe legile fizicii clasice, totuşi este de notat că nu legile naturii au trebuit să fie schimbate, ci concepţia aproximativă pe care şi-au făurit-o savanţii în secolele trecute despre aceste legi. Ştiinţa nu inventează deci aceste legi; ea nu face decât să le descopere, în fond ea scrie, în felul său, un imn de glorie lui Dumnezeu, punând în lumină înţelepciunea şi puterea care guvernează viaţa Uni versului. "În ştiinţă, omul nu face decât să cerşească lucrurilor câteva taine privitoare la ascultarea lor de Dumnezeu". (Mons. Vl. Ghika)

Minunea

Legea fizico-chimică este oarbă; lăsată în voia ei, ea îşi va produce efectul. Orice legiuitor poate însă suspenda aplicarea unei legi pe care el însuşi a făcut-o. Prin urmare, trebuie să admitem posibilitatea pentru Dumnezeu de a interveni contrar legilor naturii şi de a introduce o excepţie la aceste legi; atotputernicia sa nu este limitată de ceea ce El însuşi a creat. Pentru care motiv Dumnezeu ar schimba cursul evenimentelor?

Desigur, nu pentru a corecta opera Sa - fapt care ar fi în contrazicere cu înţelepciunea Sa - ci numai pentru un motiv care depăşeşte ordinea naturală a lucrurilor, deci pentru un motiv extranatural, supranatural, de exemplu, în sprijinul unei revelaţii pe care ar voi să ne-o facă. Minunea, în sens larg, adică intervenţia lui Dumnezeu împotriva legilor naturii, nu este în mod necesar constatabilă; s-ar putea ca Dumnezeu să suspende, fără ştirea noastră, efectul uneia din aceste legi, fără ca aceasta să ne apară.

De exemplu: trecem foarte aproape de o casă în momentul în care coşul se prăbuşeşte; legea gravitaţiei ar trebui să-l facă să cadă peste noi... acestea ar fi efectele sale! Dumnezeu însă suspendă urmările neplăcute ale acestei legi; ne urmăm drumul fără ca măcar să bănuim pericolul prin care am trecut şi faptul că am fost obiectul unei intervenţii speciale a lui Dumnezeu, obiectul unui miracol. Cine dintre noi poate să afirme că n-a fost niciodată, fără ştirea sa, obiectul unei atenţii speciale a lui Dumnezeu sau cu alte cuvinte, că n-a fost obiectul unei minuni? ...

Fără îndoială, Dumnezeu poate să intervină cu scopul de a ne face să ne dăm seama atât de acţiunea sa, cât şi motivele pe care le are de a tulbura ordinea naturală a lucrurilor. Biserica creştină nu va reţine, de fapt, decât acest gen de minune, adică ea va numi miracol sau minune, în sens strict, numai o intervenţie divină în contradicţie cu legile naturale, făcută cu scopul de a ne face atenţi la ceea ce Dumnezeu vrea să ne descopere.

Pentru că Revelaţia nu poate fi destinată decât să ne dezvăluie tot mai mult dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, minunea pe care El o va face în sprijinul unei revelaţii, va fi înainte de toate, un semn, nu al puterii, ci al iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu poate interveni uneori, fără a ne da seama, în viaţa noastră, suspendând efectul unei legi naturale, riscăm pe de altă parte să atribuim uneori intervenţiei divine, un efect de ordine pur natural.

De exemplu: un incendiu izbucneşte într-o capelă; arde totul, însă se opreşte la zidul pe care este fixată o statuie a Preacuratei Fecioare Maria. Se vorbeşte de o minune; este posibil desigur, dar oare nu este posibil ca incendiul să se fi stins din lipsă de combustibil şi în felul acesta statuia să fi fost cruţată? ... Înainte de a ajunge la concluzia unui miracol, se impune prudenţa când este vorba de un anumit caz determinat. În această problemă îşi găsesc teren prielnic atât necredinţa încăpăţânată a unora, cât şi naivitatea altora. Cei dintâi, vor respinge totdeauna intervenţia divină, ceilalţi o vor găsi pretutindeni. Bunul simţ va deosebi, în general, fără greutăţi, neghina de grâul cel bun.

Deocamdată să ne mulţumim a constata că Dumnezeu poate face minuni şi că intervenţia sa nu poate avea rost decât pentru a-şi realiza un plan care depăşeşte ordinea naturală.

B. LEGEA NATURALĂ A OMULUI

Omul are o misiune de împlinit; are deci şi o regulă de urmat şi legi de observat. Precizăm că aceste legi nu sunt impuse din afară; ele dirijează din interior dezvoltarea noastră normală; este cu neputinţă să ne aflăm fericirea pământească şi eternă, nesocotind aceste legi.

Spre deosebire însă de făpturile materiale, omul este liber, aşa cum am mai spus. El are, prin urmare, puterea de a nesocoti aceste legi. Acestea însă vor rămâne mai departe neschimbate, dar încălcarea lor va aduce în viaţa omului tulburări, mai mult sau mai puţin grave. Un os fracturat ne va face să suferim; o viaţă dezechilibrată va da naştere, mai devreme sau mai târziu, unei suferinţe, care vor fi o pedeapsă pentru răul comis.

Aceste legi "naturale", impun omului tot ceea ce este necesar pentru ca el să se poată dezvolta în chip armonios: ele îi interzic tot ceea ce îl împiedică să-şi atingă această ţintă şi au drept consecinţă pentru om o seamă de datorii faţă de el însuşi. Omul este însă structural dependent de Dumnezeu; el trebuie să respecte această dependenţă, să recunoască drepturile Creatorului său asupra sa şi să-I fie recunoscător pentru darurile primite de la El. Din acestea decurge un ansamblu de datorii faţă de Dumnezeu. În sfârşit, omul nu trăieşte singur pe pământ. Ceilalţi oameni au aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi ca şi el. De aici rezultă, pentru fiecare om, o mulţime de datorii de dreptate faţă de aproapele său. De altfel, precum am spus mai sus, darurile pe care le primeşte fiecare dintre noi, ne sunt date cu scopul ca fiecare să poată continua lucrarea de dragoste faţă de ceilalţi oameni, de unde rezultă că orice om are, în plus, datorii de caritate, adică trebuie să colaboreze cu Dumffezeu la fericirea altora.

Totalitatea acestor datorii constituie legea naturală. Cel care ţine această lege, cel care-şi împlineşte aceste datorii, păzeşte şi îndeplineşte religia naturală, adică respectă legăturile care unesc pe Dumnezeu cu oamenii.

Conştiinţa

Legea morală naturală este cunoscută cu ajutorul conştiinţei, lumină a sufletului care ne face să deosebim binele care trebuie făcut, de răul care trebuie evitat sau reparat. "În adâncul conştiinţei sale, omul descoperă prezenţa unei legi pe care nu el a impus-o, dar pe care este obligat să o respecte. Acest glas, care nu încetează niciodată să-l îndemne pe om sa îndrăgească şi să împlinească binele sau să evite răul, răsună la momentul potrivit, în străfundul inimii noastre, strigându-ne: fă lucrul acesta, fugi de fapta aceea! Este o lege înscrisă de Dumnezeu în inima omului: ţine de demnitatea lui să o asculte, ea este aceea care îl va judeca. Conştiinţa este centrul cel mai tainic al omului, sanctuarul în care el este singur cu Dumnezeu şi în care glasul lui Dumnezeu se face auzit". (Vatican II, G.S. nr. 16)

Orice om poate, prin gândirea sa proprie, să descopere anumite principii clare şi evidente, care trebuie să stea la baza activităţii sale şi să-l orienteze spre scopul vieţii sale. De exemplu: să-L cinsteşti pe Dumnezeu, să nu ucizi, să nu furi. La alte principii se va ajunge prin deducţie. De exemplu: să eviţi mânuirea imprudentă a unei arme, care poate provoca moartea aproapelui; să nu lipseşti pe un muncitor de un salariu just, deoarece această faptă echivalează cu un furt deghizat. Sunt, în sfârşit, alte principii de conduită care pot fi deduse mult mai anevoios; pentru a le afla, este nevoie de o conştiinţă bine formată.

"Prin fidelitate faţă de conştiinţă, creştinii uniţi cu ceilalţi oameni, trebuie să caute împreună adevărul şi rezolvarea justă a atâtor probleme morale pe care le ridică atât viaţa particulară, ca şi cea socială. Cu cât învinge mai mult conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile (sociale) se află mai la adăpost de anumite decizii oarbe, străduindu-se să-şi regleze viaţa după normele obiective ale moralităţii." (Vatican H, G. S. nr. 16)

Conştiinţa aplică în sfârşit, principiile legii naturale în cazurile concrete ale vieţii curente. Ea ne spune tuturor: acest lucru este îngăduit sau această faptă este oprită. În această aplicaţie, conştiinţa întâmpină reacţiile întregii fiinţe umane, ale imaginaţiei şi mai cu seamă ale sensibilităţii. Ea îşi rosteşte verdictul, dar glasul ei riscă să se piardă în zarva pasiunilor; acestea pot să dea naştere, cu vremea, la o conştiinţă falsă. Luminată de conştiinţă, voinţa va lua o decizie care va pune în joc întreaga fiinţă a omului.

"Totuşi, adesea se poate întâmpla ca lumina conştiinţei să se rătăcească, ca urmare a unei ignoranţe invincibile, fără a-şi pierde pentru aceasta demnitatea. Faptul acesta nu poate avea loc decât atunci când omul se preocupă prea puţin să caute adevărul şi binele şi când obişnuinţa cu păcatul duce, încetul cu încetul, propria conştiinţă aproape de orbire." (Vatican II, G.S. nr. 16)

Poruncile lui Dumnezeu

Legea naturală, aşa cum am spus, poate fi cunoscută chiar şi numai de simpla raţiune umană. Dar oare câţi dintre oameni ar fi în stare să se dedice acestei introspecţiuni, care să le pună la îndemână acest cod de conduită? Nu s-ar putea oare nădăjdui ca însuşi Dumnezeu să descopere omenirii în termeni suficient de clari, regulile generale de conduită şi acţiune pe care El însuşi le-a înscris în adâncul sufletului nostru?

Religia iudaică şi religia creştină (catolică, ortodoxă, protestantă, etc) afirmă că Dumnezeu a comunicat oamenilor o serie de legi, care nu sunt altceva decât codificarea principiilor generale ale legii morale naturale. Aceste legi revelate, noi le numim poruncile lui Dumnezeu. Ele nu sunt nişte prescripţiuni stânjenitoare, pe care Dumnezeu le-ar fi inventat gratuit, pentru a împiedica activitatea omului şi a-i pune la încercare buna voinţă. Nu, ci sunt copia legii întipărite în natura omului, copie destinată să ne redea originalul mai dezvoltat şi mai lămurit.

Astfel, de la prima poruncă a lui Dumnezeu, până la a zecea, trecând prin cea de a şasea, nu aflăm nimic în ele din care s-ar împotrivi naturii omului, ci reprezintă metoda, în zece lecţii, propusă omului pentru a-i oferi fericirea.