OMUL

CAPITOLUL V
MISIUNEA OMULUI

Să nu ţinem seamă, pentru un moment, de faptul că Dumnezeu a chemat pe om la o viaţă superioară şi să presupunem că l-a creat, înzestrat exclusiv cu ceea ce se potriveşte naturii sale. Întrucât Harul nu distruge natura, ci o ridică şi o înnobilează, ceea ce vom arăta mai jos despre misiunea omului în ordinea naturală, va păstra întreaga sa valoare când vom vorbi despre ridicarea sa la starea sa supranaturală.

"Este natural pentru om: 1. tot ceea ce aparţine naturii sale create (trup şi suflet); 2. tot ce rezultă, ca efect, din natura sa creată, din forţele, facultăţile, nevoile şi însuşirile sale, 3. toate scopurile şi obligaţiile, eforturile şi tendinţele care corespund acestor facultăţi create, precum şi mijloacele prin care sunt atinse aceste scopuri." (Bartmann, Precis de theologic dogmatique, I, 310)

Care este deci, în ordinea pur naturală, misiunea omului pe Pământ'? Creştinismul răspunde: să cunoască, să iubească şi să servească pe Dumnezeu. "Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, capabil să cunoască şi să iubească pe Creatorul său; el a fost orânduit să fie domn peste toate făpturile spre a le stăpâni şi pentru a se folosi de ele, preamărindu-L pe Dumnezeu." (Vatican II, G.S. nr. 12 § 3)

Viaţa omului după moarte, va fi fericită sau nefericită, după felul în care el şi-a împlinit menirea sa pământească. "Biserica, luminată prin Revelaţia divină, afirmă că Dumnezeu a creat pe om în vederea unui scop preafericit, dincolo de mizeriile timpului prezent. În plus, credinţa creştină ne învaţă că această moarte trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă n-ar fi păcătuit, va fi într-o zi biruită, atunci când mântuirea, pierdută prin greşeala omului, îi va fi redată de Atotputernicul şi milostivul său Mântuitor. Căci Dumnezeu a chemat şi cheamă pe om să se unească cu El prin toate fibrele fiinţei sale, în comuniunea eternă a unei vieţi divine nestricăcioase. Pornind de la temeiurile înalte pe care le oferă cercetării oricărui om, credinţa este astfel în măsură să răspundă la chinuitoarea întrebare a omului cu privire la propriul său viitor." (Vatican II,C.S. nr. 18, § 2)

Omul nu are o misiune impusă din afară; ea îi este dictată de tendinţa naturală şi instinctuală a întregii sale firi. Să precizăm această misiune:

1. A cunoaşte pe Dumnezeu

În primul rând omul trebuie să se folosească de inteligenţa sa pentru a afirma, chiar numai printr-o simplă contemplare a minunilor naturii, existenţa unui Creator. Este vorba de o tendinţă instinctivă şi naturală - o repetăm din nou - a minţii omeneşti care-L caută pe Creator. În măsura în care îi permit propriile sale mijloace, el se va strădui să precizeze natura acestei Fiinţe supreme. Din păcate însă - aşa cum am spus mai sus - el nu va putea ajunge prea departe în această căutare şi va aspira în mod cu totul natural să primească de la Dumnezeu însuşi, o completare de informaţii.

2. A iubi pe Dumnezeu.

Din cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să izvorască, în inima omului, un sentiment de dragoste şi de adoraţie, pe care-l va exprima printr-o rugăciune personală şi - dat fiind că omul trăieşte în societate - printr-un cult colectiv. Luminat de conştiinţa sa proprie - de care vom vorbi mai departe - el se va strădui să-şi conformeze viaţa sa cu regulile de morală pe care i le dictează natura sa, reguli care au pe Dumnezeu drept Autor. Cunoscându-L pe Dumnezeu ca izvor al oricărui bine şi ca perfecţiune infinită, omul va simţi născându-se în el dorinţa - nelămurită şi neputincioasă, de a-L vedea, de a-L poseda, aşa cum este El şi de a-L iubi astfel mai mult.

3. A servi pe Dumnezeu

Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de om, căci Lui nu-i lipseşte evident nimic; fericirea sa nu poate fi nici sporită, nici micşorată. A sluji lui Dumnezeu nu se poate deci compara cu serviciul unui servitor faţă de stăpânul său, ci înseamnă că omul este chemat să colaboreze cu Dumnezeu la opera Sa creatoare, pentru a o perfecţiona. "A sluji lui Dumnezeu" este expresia clasică; mai bine s-ar putea zice "a ajuta lui Dumnezeu". Căci, oricât de straniu ar putea să pară, opera lui Dumnezeu este incompletă; creaţia sa este o "simfonie neterminată" şi chiar din voinţa Creatorului.

Dacă Dumnezeu ar fi voit să facă totul de-a gata pentru om, ar fi trebuit să construiască El însuşi casele, mesele, lămpile electrice, pantofii, ochelarii, cărucioarele pentru copii... Ba chiar mai mult: El ar fi trebuit să coacă pâinea brutarului, să taie carnea pe care ne-o vinde măcelarul, să devină bucătar iscusit, etc. Şi încă mai mult: El ar fi trebuit să ne scutească să mestecăm alimentele, să le digerăm... Ar fi trebuit să suprime orice creştere, respiraţie, deplasare, orice mişcare... Această lume ar fi fost o lume imobilă, mută, îngheţată...

Dumnezeu însă a făcut mai bine lucrurile, plasându-ne într-o lume semifinită, cu misiunea de a-I continua opera sa. Aşa cum o mamă se bucură de ajutorul copilului ei când pregăteşte masa în familie, tot aşa şi Dumnezeu a voit să-i asocieze pe oameni la opera sa creatoare şi, în acest scop, El s-a mulţumit doar să-i schiţeze planul, invitându-i să continue actul Său creator şi promiţându-le răsplată veşnică pe măsura activităţii lor. Aşadar, pentru a îngădui oamenilor să-şi manifesteze dragostea, Dumnezeu i-a supus acestei "încercări" de a îmbunătăţi împreună cu El creaţia.

"Domnul Dumnezeu, care a sădit în inima omului dorinţa nesăţioasă de a şti, n-a avut intenţia să pună o limită eforturilor lui de cucerire când i-a spus: 'supuneţi pământul'. El i-a încredinţat şi a oferit spiritului omenesc întreaga Sa creaţie, pentru a o pătrunde şi a putea astfel înţelege, mereu mai profund, măreţia nemărginită a Creatorului său ..." (S.S. Pius XII la al Vl-lea Congres al Federaţiei Internaţionale a Astronauticii, 20 septembrie 1956)

Pe şantierele lui Dumnezeu, rolul omului este dublu:

a) Trebuie să continue în el însuşi opera de creaţie. În acest sens el trebuie să pună în valoare talanţii primiţi de la Dumnezeu, dezvoltându-şi corpul, îmbogăţindu-şi cunoştinţele, corectându-şi din ce în ce mai mult viaţa după indicaţiile propriei sale conştiinţe, dezvoltându-şi astfel progresiv şi armonios personalitatea. Omul este un pământ fertil, bogat în energii latente, pe care Dumnezeu le-a sădit în el. Menirea sa nu este de a înăbuşi aceste energii, ci de a le face să înflorească; să descătuşeze aceste forţe vii, să desăvârşească aceste virtualităţi psihice, intelectuale, artistice, morale. Aşa după cum un artist creează o capodoperă dintr-o argilă informă, omul trebuie să-şi modeleze fiinţa şi să realizeze cât mai perfect tipul de om pe care îl aşteaptă Dumnezeu să devină. A acţiona în felul acesta, înseamnă a-L preamări pe Dumnezeu şi a te pregăti în modul cel mai eficace pentru a fi de folos semenilor tăi.

b) Omul trebuie să continue în jurul său opera creaţiei. El trebuie să stăpânească progresiv materia, să pună în valoare bogăţiile solului şi subsolului, să exploateze, în vederea unui mai mare randament, bogăţiile naturii, pentru ca astfel lumea exterioară să-l ajute să se înalţe, şi pe ea odată cu el.

"Considerată în ea însăşi, activitatea umană, individuală şi colectivă, acest gigantic efort prin care oamenii, de-a lungul secolelor, se străduiesc să-şi îmbunătăţească condiţiile de viaţă, corespunde scopului lui Dumnezeu. Omul creat după chipul lui Dumnezeu a primit misiunea de a supune pământul şi tot ce conţine el, de a stăpâni cosmosul cu sfinţenie şi dreptate şi, recunoscând pe Dumnezeu drept Creatorul tuturor lucrurilor, de a-I supune Lui fiinţa sa proprie şi întreg universul". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 1).

Privită în această perspectivă, orice muncă cinstită continuă deci opera lui Dumnezeu şi spiritualizează materia, de la jocul jonglerului care amuză pe toţi gură-cască, până la munca inginerului, care supune forţele naturii, punându-le în slujba omului şi până la umila treabă a unei mame care pregăteşte masa sau face atrăgător interiorul unui cămin.

"Aceşti bărbaţi şi aceste femei care, câştigându-şi existenţa lor şi a familiei, îşi duc activitatea pentru a servi bine societatea, sunt întemeiaţi să vadă în munca lor o prelungire a operei Creatorului; un serviciu făcut fraţilor este un aport personal adus la înfăptuirea planului providenţial în istorie". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 2).

Cu fiecare acţiune umană, materia câştigă în valoare, se îmbibă de spirit şi devine mai capabilă să ne asigure fericirea temporară şi eternă. O grămadă de pietre şi de fiare, devine o casă sau o biserică, o bucată obişnuită de lemn se preschimbă într-un mâner de unealtă, într-o masă de lucru sau într-o elice de avion; cu o nimica toată de culoare, Fra Angelico ne încântă ochii şi ne înalţă sunetul... Omul slujeşte aşadar lui Dumnezeu, desăvârşindu-I opera din el însuşi şi din jurul său. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să fie, într-o anumită măsură, creator, stăpân şi organizator. "Lumea este o întreprindere a lui Dumnezeu pentru a făuri creatori, asociindu-şi fiinţe demne de dragostea Sa". (H. Bregson. "Les deux sources").

În consecinţă, întreaga activitate umană este supusă la două legi: a) legea muncii. Omul trebuie să muncească; el este esenţialmente un lucrător pe şantierele lui Dumnezeu. b) legea progresului. Omul este lăsat pe pământ pentru a perfecţiona opera lui Dumnezeu. El trebuie deci să aibă atracţie faţă de orice progres real, în orice domeniu s-ar găsi.

"Departe de a opune cuceririle geniului şi curajul omului, puterii lui Dumnezeu, şi de a considera creatura raţională ca un fel de rival al Creatorului, creştinii sunt din contra, convinşi că victoriile neamului omenesc sunt un semn al măreţiei divine şi o consecinţă a scopului Său inexprimabil". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 3)

... Orice progres real, spuneam mai sus. Din păcate, nu este însă totdeauna aşa; în loc de a stăpâni materia, omul modern se înrobeşte şi foarte adesea îi devine sclav. "Omul a vrut să producă tot ceea ce este. posibil, pretinzând că pune la dispoziţia tuturor, confortul, acest camuflaj al fericirii... Exclusiv preocupat de a avea, omul şi-a pierdut sensul de a fi. Aceasta este robia bunei stări. În munca abrutizantă a uzinei sau în confortul moleşitor, ce a devenit oare persoana umană?" (D. Perrot, Style d'homme, p. 26) "Progresul real nu trebuie să fie o amăgitoare strălucire a progresului tehnic, ci o substanţială îmbunătăţire morală şi juridică a omenirii". (S.S. Pius XII, Discurs din 21 noiembrie 1946)

Principiul rămâne totuşi neschimbat: omul este lăsat pe pământ pentru a face operă de progres, în orice domeniu s-ar afla, fizic, ştiinţific, tehnic sau moral, stagnarea este contrară planului lui Dumnezeu. Oricine acceptă învăţătura creştină, trebuie să fie un susţinător al progresului. "Mesajul creştin nu abate pe oameni de la construirea unei noi lumi şi nici nu-i îndeamnă să se dezintereseze de soarta semenilor lor, dimpotrivă, le impune o datorie mai stringentă ". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 3).

4. A se servi pe sine însuşi

Din cele spuse până aici, urmează că: ajutând pe Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, colaborând la desăvârşirea operei divine, omul îşi serveşte, în definitiv, propria sa cauză, propriile sale interese. "Prin acţiunea sa, omul transformă nu numai lucrurile şi societatea, ci se perfecţionează pe sine însuşi. El învaţă o mulţime de lucruri, îşi dezvoltă facultăţile, iese din propriile sale limite şi se depăşeşte. Acest avânt, bine dirijat, are cu totul alt preţ decât acumularea posibilă de bogăţii exterioare. Omul valorează mai mult prin ceea ce este, decât prin ceea ce are." (Vatican II, G.S. nr. 35, § 1).

Orice făptură omenească - indiferent cine ar fi ea - caută în mod necesar interesul său: începând cu mica "Soră a Săracilor", care îşi jertfeşte viaţa îngrijind bolnavii, până la bancherul care trimite un dar anonim în folosul unei opere de binefacere. Bogătaşul caută, fără îndoială, satisfacţia de a fi făcut câţiva oameni fericiţi prin dărnicia sa; mica Soră, căutând slava lui Dumnezeu, va avea în plus consolarea de a putea alina mizeriile altora şi în orice caz, îşi va spori propriile sale merite.

Desigur, în vorbirea curentă se spune despre o persoană că este "dezinteresată" când ea nu caută un avantaj material sau un cuvânt de aprobare. Este evident că, în acest sens, un oarecare număr de acţiuni umane se pot numi "interesate". "Morala care se pretinde dezinteresată, este fără bază din punct de vedere filozofic, iar psihologic, inumană. Ea nu este totuşi 'interesată', pentru că nu face din fericire un scop, ci numai un rezultat." (Chan. J. Leclercq, La vie en ordre)

De fapt, singur Dumnezeu este cu adevărat dezinteresat, adică El este singurul care nu-şi găseşte nici un avantaj personal în opera Sa şi în munca oamenilor. El nu trage nici un folos din creaţie; El nu are nici un "interes" în tot ceea ce a creat. În Dumnezeu nu poate să apară nici o lipsă, nici o suferinţă şi nici o micşorare a gloriei sale prin faptul că omul refuză să colaboreze cu El. Dumnezeu este neschimbat, nemărginit în infinita sa perfecţiune. Consecinţele fiecărei acţiuni umane apar însă în afară de Dumnezeu şi se fac simţite în creaţia însăşi. În final, omul însuşi va fi singura victimă - precum şi singurul beneficiar - al propriei sale activităţi.

5. A servi pe alţii

Un tată de familie dă bucuros de pomană unui om sărman, întinzând fiului său banul, pentru ca el să-l dăruiască cerşetorului; astfel îl asociază pe fiul său la opera sa de caritate. Aşa face şi Dumnezeu: depune în mâinile fiecărui om "vocaţii", cu misiunea de a le dezvolta şi de a le pune la dispoziţia semenilor săi. Dumnezeu nu este un fel de zeu egoist care îşi păstrează pentru El puterea, bogăţia, dărniciile; El ne-a dat posibilitatea de a fi, asemenea Lui, buni şi puternici.

El a înzestrat pe unii cu îndemânarea de a prelucra lemnul, fierul sau lâna şi de a confecţiona cele necesare nu numai pentru el, ci şi pentru ceilalţi oameni. Altora le-a dăruit inteligenţa pentru ca să poată descoperi noi bogăţii în natură şi să le facă folositoare pentru toţi. Unul a primit darul muzicii; altul darul cuvântului, al treilea, priceperea de a planta şi de a curăţa arborii cu artă şi aşa mai departe. Omul nu este deci stăpânul darurilor primite, ci este numai depozitarul unei părţi din bunurile pe care Dumnezeu le-a destinat omenirii. El nu este decât un intermediar, ca şi copilul despre care am vorbit şi va fi răsplătit în măsura în care îşi va îndeplini misiunea de caritate şi de ajutor reciproc.

Dumnezeu n-a conceput omenirea ca o masă informă de indivizi, lucrând fiecare pentru sine, ci pentru o mare familie, în care fiecare trebuie să-şi bată capul, în măsura talanţilor primiţi, să contribuie la sporirea fericirii altora. "Dumnezeu n-a creat omul solitar; încă de la origine l-a creat bărbat şi femeie. Această asociere a bărbatului cu femeia este expresia primară a comuniunii persoanelor. Căci omul, în adâncul firii sale, este o fiinţă socială şi, fără relaţii cu ceilalţi semeni, el nu poate nici să trăiască, nici să-şi dezvolte însuşirile, sale". (Vatican II, G.S. nr. 12, §4)

Oamenii sunt astfel chemaţi să rămână uniţi nu numai cu Creatorul lor - şi vom vedea mai târziu la ce grad de intimitate îi cheamă - ci şi între ei. Legea iubirii, care cârmuieşte raporturile omului cu Dumnezeu, trebuie să reglementeze şi raporturile cu semenii săi.

"În zilele noastre mai ales, avem imperioasa datorie de a considera drept aproapele nostru, pe orice om care ne cere să-l ajutăm: fie că este vorba de un muncitor străin dispreţuit fără motiv, fie de un exilat sau de un copil născut dintr-o legătură nelegitimă, care îndură pe nedrept umilirile unor greşeli comise de alţii sau de un înfometat, care apelează la conştiinţa noastră, amintindu-ne de cuvântul Domnului: 'oricând aţi făcut bine unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, Mie mi l-aţi făcut'". (Vatican II, G.S. nr. 27, § 2).

Pentru a împiedica făpturile Sale să se închidă în sine şi să se izoleze, Dumnezeu le-a făcut să aibă nevoie unele de altele... împărţind darurile Sale în mod inegal! Este un fapt brutal, care se poate constata zilnic: oamenii nu primesc aceiaşi talanţi. Nu este vorba aici de inegalitatea financiară, care separă pe cel bogat de sărac, inegalitatea care, după cum vom vedea mai târziu, este cauzată mai ales de oameni, ci este vorba de inegalitatea în privinţa sănătăţii, a forţelor fizice, a aptitudinilor intelectuale, a vârstei etc...

Precizăm din primul rând că acest fel de inegalitate va exista întotdeauna, sub o formă sau alta, oricât s-ar strădui unii să niveleze condiţiile de viaţă ale fiecăruia: totdeauna vor fi în lume copii şi mame, profesori şi elevi! Motivul este simplu: Dumnezeu însuşi a făcut din această inegalitate o lege a lumii, aşa cum a supus corpurile materiale legii gravităţii. Rămâne să explicăm, care este raţiunea acestor rânduieli divine.

Desigur, se poate arăta că Dumnezeu este Stăpân peste darurile Sale şi că le împarte aşa cum i se pare mai potrivit. Dacă El a dat mai mult vecinului meu decât mie, eu n-am dreptul să strig împotriva nedreptăţii, atât pentru faptul că Dumnezeu nu-mi datorează nimic, cât şi pentru faptul că nedreptatea presupune un drept încălcat. Acest răspuns însă pare că atribuie lui Dumnezeu nişte capricii. Desigur, se poate adăuga că viaţa omenească, ca şi progresul, ar fi imposibile fără această inegalitate, aşa cum o demonstrează cu foarte mult duh, canonicul Duplessy:

"Dacă întreaga lume ar fi la fel de bogată, s-ar putea ca întreaga lume să fie tot atât de săracă, pentru că în societate sunt funcţii umile, însă necesare, pe care nimeni n-ar fi dispus să le exercite, dacă toţi ar fi egali şi a căror înlăturare ar face din viaţa tuturor o viaţă mizerabilă. De exemplu: încercaţi în sistemul 'egalităţii', sa mergeţi de la Paris la Marsilia. Să zicem că vreţi să luaţi trenul: cine se va obosi să facă un tren? Cine ar vrea să fabrice vagoanele? ... Să presupunem că acestea există: cine îl va conduce? Acestui tren îi trebuie conducător, mecanic, ungător de roţi, unul care să aprindă luminile, etc. Cine va îndeplini toate aceste funcţii? Veţi răspunde: va conduce cel mal inteligent! Însă pentru că presupunem ca valabil sistemul egalităţii, nu există 'cel mai inteligent'. Atunci va fi şef fiecare, pe rând. Bine; însă în acest caz, câte călătorii ar trebui să faceţi în calitate de conducător, de mecanic, etc ... înainte de a face o călătorie în calitate de călător?..." (E. Duplessy, Apollogetique, vol. I, p. 142)

Răspunsul ultim şi adânc este acesta: această inegalitate este voită de Dumnezeu, pentru că ea permite oamenilor să dăruiască aşa cum se dăruieşte Dumnezeu şi să participe astfel la opera Sa de Iubire. Nu este oare această "inegalitate", de exemplu, cea care face dintr-o mamă, providenţa copilaşului ei? Oare nu această "inegalitate" dă minerului posibilitatea de a face servicii semenilor săi? Oare nu datorită ei, oamenii pot să se dăruiască în mii de feluri în calitate de vatmani sau ingineri, clovni sau florari, cofetari sau vânzători de bilete la loterie?...

În planurile lui Dumnezeu, această inegalitate în fond, nu rămâne solitară; talentele fiecăruia aparţin colectivităţii. Orice favoare divină făcută unui individ, trebuie să se reverse asupra altora: cel inteligent trebuie să lumineze pe ignorant; cel sănătos, să susţină pe bolnav; adultul să ajute pe copil; bogatul să sprijine pe sărac; brutarul să dea cizmarului; acesta medicului, medicul morarului; morarul brutarului, fiecare după aptitudinile sale. Faptul acesta este valabil şi pentru diferitele popoare ale lumii, care sunt chemate şi ele să se ajute reciproc. "lată regula activităţii umane: să fie conformă adevăratului bine al omenirii, după planul şi voinţa lui Dumnezeu şi să permită omului, considerat ca individ sau ca membru al societăţii, să se desăvârşească conform plenitudinii vocaţiei sale ". (Vatican II, G.S. nr. 35, §2)

Nimeni pe pământ nu este atât de înzestrat, încât să nu aibă nevoie de aproapele său; nimeni nu este chiar atât lipsit de mijloace, încât să nu poată fi de folos colectivităţii, fie măcar prin a-şi exprima recunoştinţa faţă de cel care-i vine în ajutor. Chiar şi suferinţa - după cum vom arăta mai târziu - reprezintă o bogăţie din care şi alţii pot trage foloase. Prin urmare, inegalitatea pe care Dumnezeu se pare că a pus-o în lume în împărţirea darurilor Sale, este corectată de o lege naturală, care restabileşte echilibrul şi care ne face să ne bucurăm de legea muncii şi a progresului, citată mai sus.

Legea solidarităţii sau cu alte cuvinte, legea slujirii altora, care obligă pe fiecare să-şi pună calităţile sale la dispoziţia aproapelui. "Un arbore este aşa cum trebuie să fie, cu toate că rădăcinile sale se deosebesc de ramuri". (A. de Saint-Exupery, Pilote de la guerre, p. 241) Fără aceste legături frăţeşti, n-ar exista între oameni decât nemulţumiri, dezacord, invidie, anarhie, aşa cum dovedeşte de altfel lumea de astăzi!

"Amploarea şi rapiditatea transformărilor cer în mod imperios ca nimeni, din neatenţie la evoluţia lucrurilor sau din inerţie, să nu se mulţumească cu o etică individualistă. Numai atunci când fiecare om contribuie la binele comun cu propriile sale calităţi şi, ţinând seama de nevoile semenilor săi, se preocupă în acelaşi timp şi în mod efectiv şi de propăşirea instituţiilor publice sau private care servesc la îmbunătăţirea condiţiilor vieţii umane, numai atunci se poate spune că îşi îndeplineşte cu prisosinţă îndatoririle sale proprii de dreptate şi caritate". (Vatican II, G.S. nr. 30, §1).

6. În mod liber

Dumnezeu a fixat deci omului o sarcină: să-şi asigure propria fericire, pământească şi eternă, asigurând-o în acelaşi timp pe aceea a semenilor săi. L-a chemat să completeze creaţia, opera de iubire. Dar iubirea presupune libertatea. De aceea Dumnezeu nu l-a supus pe om legilor oarbe, pe care le-a impus celor materiale; omul va fi chemat să-şi îndeplinească misiunea sa în mod liber. "În virtutea dăruirii de sine cu totul libere, făcută omului, Dumnezeu cere în schimb de la om dăruirea sa liberă". (Y. de Montcheuil, Constrire, IX).

"Totdeauna omul se îndreaptă liber spre orice bine. Această libertate este foarte preţuită de contemporanii noştri şi este căutată cu multă ardoare. Şi pe bună dreptate. Din nefericire însă, uneori le este atât de dragă, încât devin incorecţi, considerând libertatea lor ca o îngăduinţă de a face orice, chiar şi ceea ce este rău, atunci când le satisface plăcerea. Adevărata libertate însă este în om un semn privilegiat al chipului divin. Căci Dumnezeu a voit să-l lase pe om să-şi caute el însuşi Creatorul după propriile sale vederi şi, alipindu-se liber de El, să ajungă astfel la o fericită plenitudine.

Însăşi demnitatea omului cere să acţioneze după o alegere conştientă şi liberă, fiind mişcat şi determinat de o convingere personală şi nu doar de impulsuri instinctive sau de nişte constrângeri exterioare. Omul ajunge la această demnitate atunci când, eliberându-se de orice robie a patimilor, prin alegerea liberă a binelui, el înaintează spre destinul său şi se îngrijeşte pentru aceasta de mijloacele necesare prin iscusinţa sa proprie ". (Vatican H, G. S. nr. 17)

Odată ce Dumnezeu a creat pe om ca fiinţă liberă, refuzul - adică păcatul - a devenit posibil. Pentru ca această eventualitate să nu se poată produce, ar fi trebuit ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de libertatea sa şi să-l aducă prin urmare, la starea animalului care acţionează din instinct.

"Dragostea nu se poate dărui şi cere, decât fiinţelor libere. Nu vom ajunge niciodată să ne imaginăm făcând noi înşine un robot perfecţionat, care să poată declara liber: 'Te iubesc!' O singură dragoste are valoare pentru noi: aceea care ne-o acordă liber, o fiinţă liberă; nu acordăm nici un preţ manifestărilor de afecţiune mărturisite de un subaltern prea interesat. Întreagă creaţia materială, precum şi aceea a plantelor şi animalelor, n-au fost pentru Dumnezeu decât o pregătire, după care Creatorul l-a făcut pe om liber, pentru ca acesta să poată îndrepta într-un elan de adeziune filială, întreg Universul spre Izvorul său. Un om 'liber' este o fiinţă capabilă să rostească: Nu..." (A. Joly, Le beau risque de la Foi, p. 30)

Dumnezeu nu este cauză a pactului. Fabricantul de automobile poate fi tras la răspundere din cauza folosirii defectuoase a maşinii de către un şofer imprudent? Dumnezeu ne dă viaţa, inteligenţa, voinţa şi încă multe alte bunuri, pentru ca noi să realizăm cu ele o operă personală, asemănătoare lucrării Sale. El nu poate fi făcut răspunzător de proasta folosire din partea noastră a darurilor cu care ne-a înzestrat. În nici un caz Dumnezeu nu vrea răul; dar El nu l-ar putea opri decât lipsindu-ne de libertate, care este esenţială în orice act de iubire.

Păcatul este, aşadar, o iniţiativă a omului; este un refuz de a colabora cu Dumnezeu într-o anumită împrejurare. Consecinţele păcatului sunt inevitabile: el va răspândi dezordinea în opera lui Dumnezeu şi pentru că omul este unicul beneficiar al creaţiei, păcatul va lovi necruţător atât omul păcătos, cât şi semenii săi. Tot răul pe care-l vedem în prezent în jurul nostru, vine într-o foarte mare măsură din păcatul oamenilor. (Restul este consecinţa jocului legilor fizico-chimice care guvernează organizarea lumii acţionând orbeşte, aşa cum vom arăta mai departe). Pentru ce răul îi loveşte adeseori şi pe cei nevinovaţi, vom încerca s-o explicăm în capitolul următor.

Concluzie

Aceasta este, aşadar, misiunea omului: să cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească şi să-I slujească sau mai bine zis, să-L ajute. A-i sluji lui Dumnezeu, înseamnă a se servi pe sine însuşi şi a sluji aproapelui. Acestea nu sunt trei misiuni separate; nu, a sluji lui Dumnezeu înseamnă a servi aproapele iar a servi pe aproapele înseamnă a-ţi asigura fericirea proprie temporară şi veşnică; a căuta fericirea proprie înseamnă a sluji lui Dumnezeu şi a asigura fericirea semenilor.

"Dacă vrei să-ţi faci drum spre succes, adică spre fericire, nu trebuie numai să te fereşti de acei înşelători numiţi atei, ci trebuie să pui religia ta la temelia vieţii tale ... Îţi voi spune ce este necesar: în primul rând să recunoşti că există un Dumnezeu. Apoi să faci voia Lui şi în sfârşit, să tragi cel mai mare folos din viaţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, îndeosebi iubind pe aproapele tău. Aceasta este adevărata credinţă. Gândeşte-te la ea nu numai duminica, ci în orice clipă şi trăieşte-o în orice împrejurare din viaţa ta de toate zilele. " (Baden-Powell, La Route du Succes)