MEDITAŢII

Meditaţia VIII

Tăcerea ca discreţie şi ascultare

Tăcerea este aceea care duce la respectarea secretului personal al aproapelui. Nu trebuie să ne gândim că orice persoană, cunoscută sau necunoscută, pe care o întâlnim, ar fi dispusă sau ar dori imediat să ni se destăinuie sau să ne vorbească: măcar unele preferă să rămână în reculegere, în propria intimitate şi rezervate.

Prima trăsătură de fineţe spirituală, pe care caritatea trebuie să ne-o sugereze faţă de persoanele tăcute, trebuie să fie respectul faţă de atitudinea lor rezervată. Dacă apoi vine un semn oarecare din partea lor că ar dori să vorbească, caritatea trebuie să ne împingă la dorinţa de a le asculta cu sinceritate. Şi aici este punctul de plecare pentru discreţia noastră. Nu curiozitatea trebuie să fie motivul ascultării, ci caritatea. Cine ascultă din curiozitate, nu poate fi nici discret şi nici tăcut...

"Discreţia" este acea trăsătură foarte fină care vine din partea inteligenţei şi a iubirii şi ne determină de a nu interveni, de nu ne impune, de a nu dori să ne impunem prin exemple paralele din propria viaţă, de a da sfaturi rapide, de a desconsidera problemele puse: împreună - inteligenţa şi caritatea - ne duc spre acea stare de amabilitate prin care ne arătăm gata de a le asculta, dacă persoanele se arată dornice de a ne vorbi.

Delicateţea interioară, care poate să ne împodobească sufletul în astfel de ocazii, dacă sufletul este obişnuit să-şi găsească bucuria în sine, adică ştie să cultive tăcerea ca pe un "Trandafir tainic", este "discreţia". În Litaniile lauretane avem invocaţia de "Trandafir tainic". Ea înseamnă floare cu parfum specific deosebit de plăcut. Această invocaţie o putem traduce în "Fecioară discretă". După cum parfumul trandafirului atrage albina, spre a găsi mierea dulce, tot astfel parfumul "discreţiei" atrage pe oameni spre sufletul plin de mierea cerească.

Tăcerea ne face receptivi faţă de mesajul Spiritului Sfânt, acest mesaj pe care ni-l trimite prin mijlocirea altor persoane, a lucrurilor, a evenimentelor. Cine nu ştie să-l asculte pe aproapele, nu ştie să-l asculte pe Dumnezeu. Cine este indiscret cu ceea ce aude de la aproapele, nesocoteşte mesajul divin. Chiar când aproapele se laudă, bârfeşte sau vrea să-ţi dea sfaturi, atunci se cere cel mai mult să fii discret; îţi încredinţează lucruri otrăvitoare sau moarte... Îngroapă-le cu multă discreţie, ca să nu devină nocive pentru alţii.

Trebuie să fim discreţi mai ales cu inima noastră. Un sfat înţelept al lui Seneca: "Nu spune nimănui, ceea ce vrei să rămână ascuns! Dacă tu însuţi nu te poţi stăpâni, cum de te poţi bizui pe tăcerea altuia?"

În al doilea rând, să vedem tăcerea ca ascultare. În ce măsură ştim să ascultăm pe cei care vorbesc.

Este foarte greu de "a asculta". Cu adevărat, în această problemă, nu se ajunge aproape niciodată până în esenţa ei. Să încercăm de a asculta, nu numai când unul sau altul simte trebuinţa de a ni se destăinui, dar chiar atunci când vorbeşte pur şi simplu.

Este necesară atât de multă tăcere în interiorul nostru, ca să ştim să ascultăm pe alţii. Este necesar, de exemplu, înainte de toate, de a tăcea faţă de graba care ne împinge de a nu ne interesa de aproapele cu pretextul că avem multe alte lucruri mai importante de făcut. Dacă apelăm la acest pretext, este semn că în noi lipseşte noţiunea fundamentală a "ascultării", care este aceea de a fi mereu disponibili faţă de alţii, de a-i primi mereu şi de a le face bine. Nu este o problemă de timp: se pune problema dispoziţiei interioare.

Înainte de toate, prin urmare, trebuie făcută linişte grabei, care ne îndeamnă de "a trece mai departe", ca preotul şi levitul la vederea celui rănit de pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon. Mai trebuie impusă tăcere acelui instinct referitor la viaţa comodă, care se simte pus în umbră şi deranjat îndată ce un altul ar încerca să păşească alături de noi. Trebuie impusă tăcere şi acelui sentiment că am făcut destul în ziua respectivă, din care pricină ne gândim că ar fi mai bine să ne lase în pace. "Cu toată umilinţa, blândeţea şi răbdarea, suferiţi-vă unii pe alţii cu dragoste. Străduiţi-vă să păstraţi unirea spirituală prin legământul păcii!" (Ef 4,2-3).

Sunt persoane care suferă cumplit, că nu este cine să le asculte. Ar trebui o congregaţie religioasă cu această carismă specifică: de a asculta "off"-ul bătrânilor, bolnavilor, părăsiţilor, năpăstuiţilor, calamitaţilor, orfanilor, văduvelor, handicapaţilor şi dintre aceştia, de a-i asculta pe cei "muţi" - care suferă, fără să spună nimic - a căror cuvinte sunt lacrimile. Glasul lacrimilor se aude numai în tăcere.

Un dicton spune că: "Lacrimae poenitentium, vinum angelorum", adică: "Lacrimile celor care fac pocăinţă sun vinul îngerilor", îi îmbată de fericire.

Toate glasurile, care strigă în noi şi pe care noi le ascultăm, chiar dacă nu ne dăm seama de ele, trebuie puse sub sigiliul tăcerii, altfel riscăm să le auzim numai pe acestea şi, în măsura în care ne lăsăm ademeniţi în chip secret de ele, să nu mai fim capabili de a-l asculta pe aproapele.

Pentru "a asculta" cu adevărat, nu ajunge numai de a impune tăcere grabei superficiale, care ne împinge în a o tăia scurt, fiindcă ne gândim că nu avem destul timp la dispoziţie, dar trebuie să facem mai mult.

Mai există o grabă, încă mult mai ascunsă, care ne împiedică de a asculta. Şi aceasta este graba cu care noi, îndată, rapid "catalogăm" persoana care ne vorbeşte. Nici n-a deschis bine gura şi avem impresia că ştim deja unde vrea să ţintească prin discursul ei. Şi aşa se face că, în loc de a o asculta, cu toate că încă n-am zis mai nimic, noi vorbim deja în noi înşine de acea persoană şi vorbim ca şi cum acea persoană n-ar avea nici o valoare în sine şi pentru sine; vorbim independent de ea, după cum credem şi ne place; şi aşa ne ferim din calea multor persoane, nu le acceptăm, nu ne interesează soarta lor.

Cine şi-a dobândit o adevărată sensibilitate interioară, îşi dă seama îndată că vorbind, nu este ascultată cu acea ascultare pe care o recere întreaga tăcere a sufletului, tăcerea fanteziei şi a imaginaţiei, fiindcă numai "inima" se deschide să asculte cu iubire. Dacă lipseşte această ascultare, nu se va putea răspunde aşteptării celui ce vorbeşte.

Şi când nu se răspunde, fiindcă nu se ştie cum să se asculte, se pot spune multe cuvinte, dar vor fi considerate doar ca sunete; nu vor fi nici de cum "cuvântul" de la inimă la inimă. Acela care ştie să asculte cu adevărat spune deja, fără să vorbească, cuvântul inimii.

Jacques Madaule spune: "Există două feluri de oameni: cei ce ştiu să asculte şi cei care sunt cu totul incapabili de aşa ceva. Pentru a asculta, trebuie, în primul rând, să taci. Când am statornicit tăcerea în noi înşine, curând ajungem să percepem sunetul unei anumite melodii. La obârşia tuturor revelaţiilor se află o tăcere premergătoare. Tăcerea sufletului e ca un lac liniştit, dacă nimic nu vine să-i tulbure starea, ochiul va putea vedea, oglindindu-se în ape, cerul şi stelele, pletele mişcătoare ale sălciilor de pe mal şi, în adâncurile albastre, alga verde şi piatra albă. Tăcerea aceasta, necesară pentru cunoaşterea tuturor lucrurilor profunde, am putea-o numi: stare de disponibilitate".

Această disponibilitate de a pătrunde până în adâncul sufletelor, fie liniştite, fie bântuite de furtună, trebuie să fie starea normală, obişnuită, a fiecărui creştin...

Iar Mons. Vladimir Ghika a spus: "Contemplativii, care, trebuind să activeze, se simt stânjeniţi în contemplaţie, arată că nu sunt înaintaţi mult în contemplaţie. Iar acei care sunt obişnuiţi cu acţiunea, dar nu ştiu să contempleze în acţiune, nu sunt, desigur, prea înaintaţi în acţiune".

Tăcerea inimii, când ascultăm pe aproapele, este o adevărată contemplaţie, fiindcă ne dă posibilitatea de a-l vedea pe Isus în ce stare se află în acel suflet care se destăinuie. Când apoi îi vorbim, cuvintele pornite din adâncul inimii se vor adresa lui Isus din acel suflet şi acest lucru constituie o acţiune a Duhului Sfânt din noi.

Numai acela care ştie să întrepătrundă contemplaţia cu acţiunea în acest sens este un sfânt "boboc" al "Trandafirului tainic".

Din toate acestea se poate desprinde uşor o concluzie: Tăcerea ca discreţie şi ascultare faţă de aproapele este termometrul care ne indică exact ascultarea personală faţă de Dumnezeu.