Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă
achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună
Meditația VII
Tăcerea: ca lipsă de curiozitate și non-violență
Cine știe să tacă despre alții în intimitatea sufletului său, mai învață și
o altfel de tăcere: aceea prin care se face să tacă "curiozitatea" din sine.
Când cineva a făcut o faptă discutabilă, discuția asupra ei trebuie să se
limiteze cu bună credință numai la interpretarea dată de cel care a comis-o.
Interpretările personale și presupunerile duc la creșterea tensiunilor,
adâncirea disensiunilor și punerea în joc a armoniei și comuniunii catolice și
apostolice, fiindcă acestea - interpretările personale și presupunerile - duc
la instrumentalizarea aproapelui.
Tăcerea, pentru a învinge curiozitatea, este o disciplină delicată a
sufletului, a interiorului intim, deoarece nu numai că nu ne este îngăduit să
vorbim de rău sau inutil despre alții, ba chiar nici măcar nu trebuie ca, din
cauza curiozității proprii, să-i faci curioși pe alții prin interpretări
personale sau presupuneri și bănuieli.
Există și va exista mereu adânc înrădăcinată în noi tendința de a vedea în
alții numai părțile negative, de a descoperi mereu ceea ce este în defavoarea
altora, de a le sublinia defectele și lipsurile: cu atât mai mult dacă ne aflăm
în fața unor delicte grave.
Prin a-i ști pe alții în culpă, de atâtea ori putem ajunge de-a dreptul la
o satisfacție personală, deoarece ne închipuim că vinovăția altora ne va scoate
mai mult în evidență "nevinovăția" proprie și astfel vom apărea "mai buni" în ochii altora. Aceasta
este mândria fariseului din parabola evanghelică, care își dă importanță că nu
este "ca alți oameni, tâlhari,
nedrepți, adulteri" (Lc
18,11).
Ispita subtilă, dar eficace, este și în noi. De aici provine curiozitatea
cu care de atâtea ori vrem "să știm"
ceva despre alții și știm să sustragem din cele aflate cu multă abilitate acele
lucruri care satisfac o tendință de-a noastră lipsită de generozitate.
De a face să tacă curiozitatea, constituie una dintre cele mai frumoase și
prețioase victorii ale tăcerii, fiindcă și aceasta este o "iubire" deosebit de delicată.
Isus refuză să dea satisfacție curioșilor, care vor să-și satisfacă doar un
instinct natural: refuză să dea "semn
din cer", refuză să-i răspundă hedonistului Irod, refuză să se coboare
de pe cruce la cererea tâlharului din stânga și a dușmanilor de sub cruce.
În al doilea rând, a tăcea despre alții, constituie și un mijloc de a ne
dezintoxica de "violență",
o notă atât de tristă a zilelor noastre, caracteristică sumbră a societății
umane la sfârșit de secol XX.
Unul dintre efectele - și chiar dintre cele mai grave - ale violenței care
se desfășoară în jurul nostru este acela de a ne face să ingerăm noi înșine
microbul ei.
Violența are un microb cu un efect, care acționează atât de profund în noi,
încât nici nu ne dăm seama că ar fi defect: ne "găsim" astfel într-o stare de violență pe care o manifestăm
mai presus de toate în gândire, în judecată, în vorbe, în gesturi...
În fața la atâtea situații și cazuri, în care predomină violența, primul
nostru cuvânt interior este tocmai acea trăsătură a unei judecăți severe, prin
care ne expunem în mod instinctiv atitudinea noastră de "violență". "Stârpiți violența!", se aude
deseori. Dar cum?
Primul cuvânt interior nu este înțelegerea, nu este indulgența: este
riposta violentă. Îndată ce această atitudine este însușită în mod conștient
prin judecată și argumentare, ne manifestăm violența prin cuvinte, devenind
automat agresivi.
Riposta promptă prin ironie este forma violentă de răspuns a acelora ce se
cred inteligenți. Atenienii din Areopag îi spun lui Paul, care le vorbise
despre înviere, că îl vor asculta altă dată, că acum, de atâta învățătură și-a
cam pierdut capul... Riposta promptă prin insultă este forma violentă a celor
semidocți. Fariseii, cărturarii și arhiereii îl învinuiesc pe Isus că scoate pe
diavoli cu Belzebub, fiindcă îi dojenise că greșesc, deoarece nu cunosc
Scripturile... Riposta promptă prin lovire este forma violentă de răspuns a
acelor mândri și abrutizați. Sluga îl lovește pe Isus în față, la judecata
ținută de Anna, zicând: "Așa
răspunzi tu arhiereului?" Sluga mândră, credea că știe mai bine decât
Invățătorul cum trebuie tratată autoritatea. Sluga mândră și brută se impune cu
pumnul și palma... Dictatura este forma de violență dusă până la paroxism a
celor ignoranți, drogați fizic sau îndoctrinați psihic prin surogate ale
adevărului, binelui și frumosului...
Iată în acest caz marele remediu preventiv, fiindcă este mai ușor să previi
boala decât să o tratezi, este "tăcerea",
prin care nu vorbim despre aproapele nici cu noi înșine în felul nostru secret
de a judeca și de a gândi și nici de a ne adresa altora prin cuvinte sau
gesturi...
Numai procedând astfel nu alimentăm violența. De fapt, violența trebuie
eliminată în primul rând din intimitatea sufletului nostru. Trebuie s-o elimin
din mine: atunci va fi înlăturată din societate și din lume, fiindcă nu o voi
mai alimenta cu aportul violenței "mele".
Învățătura este conformă cu Scriptura: "Dacă te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt.
Celui ce te dă în judecată ca să-ți ia tunica, lasă-i și mantaua. Dacă te
silește cineva la un drum de o milă, fă cu el două", spune Isus (Mt 539-41).
La ultima Cină, Isus spune ucenicilor săi să vândă haina, dacă n-au bani,
și să-și cumpere o sabie. Oare spre a alimenta violența? Cineva îi spune că
deja au două săbii. Isus îi spune. "Ajunge"
(Lc 22,36 și 38). Era de ajuns și
una, de care se va folosi unul dintre ei, Petru, în grădina Măslinilor, spre a
tăia urechea slugii venite să-l aresteze pe Isus. "Sabia" va scoate în evidență mai pregnant faptul că Isus a
îmbrățișat "Crucea" de
bunăvoie, de aceea îi vindecă urechea slugii și dă ucenicilor posibilitatea de
a învăța ce atitudine trebuie să ia în fața violenței: "Cine scoate sabia, de sabie va pieri"
(Mt 26,52). Cine scoate limba
împotriva aproapelui, de limbă va pieri, auzind: "Plecați blestemaților în focul cel veșnic!"