MEDITAŢII

Meditaţia VI

Tăcerea ca iubire

Tăcerea ca iubire este momentul în care se tace pentru alţii, fiindcă de multe ori tăcerea pentru alţii are la bază "legea talionului": nu vorbesc, nu pârăsc, nu spionez, nu clevetesc, nu calomniez pe altul, ca nici altul să nu facă acest lucru faţă de mine. Tăcerea ajunge o închisoare a propriului "Eu", pe care încercăm s-o transformăm într-un "turn de fildeş" în care să ne complacem, în care să găsim o certitudine că stăm bine cu toată lumea. Numai că "legea talionului": "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" a fost legea dreptăţii, "de a nu sări peste cal" cum se spune, într-o societate primitivă din punct de vedere spiritual. De aceea Isus repetă: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime... iar Eu vă spun: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a fariseilor şi cărturarilor, nu veţi intra în împărăţia Cerului" (Mt 5,20), adică: Dacă veţi tăcea despre alţii, numai din motivul ca să tacă şi alţii despre voi, nu veţi intra pe calea dreptăţii! Dar a tăcea pentru alţii şi despre alţii din iubire, iată tăcerea care este atât de greu de obţinut! Este de ajuns să ne gândim la conversaţiile noastre obişnuite: nu sunt ele mult mai uşor de întreţinut când vorbim de rău pe alţii sau pălăvrăgim în zadar? De multe ori, dacă nu spunem ceva despre alţii, nici nu avem ce discuta...

Numai iubirea ne poate face să tăcem despre alţii şi pentru alţii. Este o singură iubire mare: aceea care se numeşte "CARITATE", adică iubirea care vine de la Dumnezeu ca rod al credinţei. Dragostea, spune sf. Paul, "... toate le acoperă... toate le îndură" (1 Cor 13,7). Şi cine acoperă şi îndură cu iubire, tace.

A suporta din iubire nu înseamnă a-l accepta pentru că nu este încotro, ca şi cum nu s-ar putea face nimic; din contra - cum se spune - este un fel de "a se face căruţă" pentru alţii, un fel de a-i lua şi de a-i purta aşa cum sunt, de a-i îmbrăţişa şi de a-i ţine strâns uniţi cu noi, aşa cum mama îşi îmbrăţişează copilul şi îl poartă în braţe, chiar dacă este greu. Şi tocmai pentru că sunt strâns legaţi de noi, aşa cum sunt, nu se vorbeşte despre ei, cu atât mai puţin se bârfeşte împotrivă. Fie oricât de murdar sau de urât un copil, când mama îl ţine în braţe, nu numai că nu-l bârfeşte, nu numai că nu permite altora să-l bârfească, dar ea îl strânge tot mai mult la pieptul ei, ca prin iubirea ei să-i suplinească lipsurile în faţa altora. Din contra, în măsura în care cineva vorbeşte - cu atât mai mult dacă bârfeşte - în loc de a-i strânge la piept, îi aruncă cât mai departe de sine. Ce am spune de o mamă, dacă am vedea-o aruncându-şi copilul din braţe în cea mai adâncă prăpastie? Iubirea maternă este o iubire naturală; iubirea creştină este supranaturală. Dacă un creştin nu are nici iubirea maternă, naturală, faţă de aproapele, cum va avea iubirea supranaturală? A arunca pe altul de la inimă nu mai poate fi un act de "iubire".

Tăcerea, ca iubire, vrea ca despre aproapele să nu se vorbească, nu numai de rău, dar nici măcar fără trebuinţă. Când vorbim despre o persoană, aceasta devine un "obiect" pentru noi, un obiect al expunerii noastre. Ori, a reduce persoana la un simplu obiect, este un act imoral, deoarece constituie o lezare a demnităţii sale. Acest lucru îl ştie iubirea, care nu va accepta niciodată să vadă redusă la un simplu obiect - pe buzele altora - persoana pe care o iubeşte.

Sunt cazuri în care este de datoria unuia sau altuia dintre noi de a vorbi despre alţii; dar şi în aceste cazuri o putem face cu iubire, numai dacă din iubire ştim să tăcem mereu când nu trebuie să vorbim.

Cine iubeşte, ştie să tacă, şi această tăcere, linişte, este "iubire".

Dacă iubim tăcerea, ajungem la tăcerea Iubirii. Tăcerea nu e Dumnezeu, deoarece Cuvântul e Dumnezeu. Dar Tatăl îşi rosteşte Cuvântul şi Cuvântul se rosteşte pe sine numai în tăcere. De cele mai multe ori Cuvântul se adresează făpturii sale fără zgomot de cuvinte, dar numai în măsura în care omul stă să-l asculte cu inima deschisă şi cu mintea trează.

Inima are o limbă a ei, pe care buzele o ignoră. Când două fiinţe se iubesc profund, sărăcăcioasele cuvinte umane nu le mai sunt necesare pentru exprimarea acestei iubiri. Tăcerea iubirii este mai elocventă decât toate vorbăriile, mai ales când unul dintre interlocutori este Dumnezeu, adică Iubirea însăşi. Tăcerea este atitudinea normală a sufletului confruntat cu misterul. "Tăcerea acestor nemărginite spaţii mă înspăimântă", a spus Pascal. Cred că nu este cazul să ne lăsăm înspăimântaţi de tăcerea infinitului, atunci când ştim că acest infinit este IUBIREA.

A nu vorbi despre alţii, am spus-o deja, este tăcerea ca iubire. Dar mai există încă o tăcere despre alţii mult mai delicată şi, prin urmare, este expresia unei iubiri şi mai mari: este atunci când - despre alţii - se tace şi în interiorul nostru. Este tăcerea pe care ne-o cere Mântuitorul când ne invită şi ne porunceşte de "a nu judeca".

Judecând, se "vorbeşte" despre alţii în lăuntrul propriu; şi dacă se vorbeşte, de obicei, destul de grav, se sfârşeşte - aproape întotdeauna - cu o condamnare. Şi tocmai aceasta este judecata-condamnare pe care Mântuitorul vrea să nu o pronunţăm. Aceasta este tăcerea cea mai delicată cu privire la aproapele nostru.

Pentru a păstra această tăcere internă se recere înainte de toate o mare "delicateţe" sufletească. Se recere acea fineţe internă de a înţelege că aproapele ne aparţine numai pentru a-l iubi; trebuie să avem fineţea de a înţelege că, îndrăznind să-l judecăm pe aproapele, ne arogăm un drept care nu ne aparţine; trebuie să avem delicateţea internă de a înţelege că printr-o judecată, chiar numai internă, noi "îl folosim" pe aproapele după placul nostru, în folosul nostru şi după măsura noastră. Cu ce drept?...

Iată pentru ce ni se cere atâta vigilenţă interioară. Actul de a judeca este atât de intim şi ne vine atât de spontan, că este foarte greu de a-l preveni şi de a-l opri la timp. Poate reuşi numai acela care are o obişnuinţă constantă în a-şi disciplina chiar şi actele cele mai intime şi ascunse ale sufletului său. Disciplina interioară, care ne face capabili de a ne stăpâni spre a nu judeca, este o condiţie indispensabilă pentru a iubi. Cine "judecă", nu iubeşte.

"Chiar dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un ţambal zăngănitor. (Mai mult decât oricând, lumea de azi este plină de ţambale zăngănitoare, atât la propriu, cât şi la figurat). Chiar dacă aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa şi aş avea o credinţă desăvârşită, (Apostolul pune problema "per absurdum", fiindcă cel ce nu tace din iubire, nu poate avea credinţă desăvârşită, aşa cum am auzit cuvintele sfântului Iacob în meditaţia precedentă, că desăvârşit este numai acela care îşi ţine limba în frâu, deoarece credinţa se schimbă în caritate prin acţiunea Sfântului Duh, altfel este moartă), încât să mut munţii din loc, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea bogăţie aş da-o de pomană, ba chiar trupul de l-aş da pe foc, să ardă, (ca mărturie pentru credinţă), dacă nu am dragoste, nu-mi foloseşte la nimic" (1 Cor 13,1-3).

În această privinţă, iată un fapt zguduitor din Istoria Bisericii din Antiohia. Era un preot foarte bun, numit Sapriciu, bun prieten încă din copilărie cu un cetăţean numit Nichifor. Acesta a săvârşit o mare nedreptate împotriva preotului, dar după un timp şi-a revenit şi a venit să-şi ceară scuze şi să repare nedreptatea. Preotul Sapriciu nu i-a acceptat scuzele şi i-a cerut să dispară din faţa lui pentru totdeauna. A continuat să predice iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele cu tot zelul apostolic. Când a început persecuţia contra creştinilor i-a anunţat pe toţi credincioşii săi de datoria pe care o are fiecare de a da mărturie despre credinţa în Cristos cu propriul sânge şi el însuşi o va face, dacă Dumnezeu i-o va cere. A fost prins şi dus în faţa judecătorului păgân, unde afirmă sus şi tare că el este preotul lui Cristos, că-şi păstrează legea şi munceşte pentru slava Lui. Atunci tiranul, aprins de mânie, porunci să fie chinuit în cel mai crud chip posibil. În mijlocul celor mai grozave chinuri, se întorcea către tiran şi-i spunea că, cu toată cruzimea lui, nu va avea nici o putere asupra sufletului, care va rămâne pururea credincios lui Dumnezeu. Judecătorul, şi mai înfuriat, porunci să i se taie capul, spre a băga groaza în creştini. Sapriciu înainta vesel prin piaţă spre eşafod. Auzind Nichifor de condamnarea lui Sapriciu, a alergat la locul de osândă, s-a aruncat la picioarele preotului şi îi ceru cu lacrimi în ochi din nou iertare de greşeala sa, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru care îşi dădea viaţa. Sapriciu, nu numai că nu i-a spus nici un cuvânt, ba şi-a întors faţa în altă parte, ca să nu-l mai vadă. Deja călăul îşi ridica sabia ca să-l încoroneze cu cununa martirilor, pe care, fiind lipsit de dragoste, n-o merita, cu toate că era împodobit cu toate virtuţile. La vederea sabiei strălucitoare, care cobora parcă din soare, Sapriciu se îngălbeni de frică şi a strigat: "Opreşte-te, călăule! Spune-mi, pentru ce vrei să-mi iei viaţa?" "Pentru că cinsteşti pe Isus Cristos, dispreţuieşti pe zei şi poruncile Cezarului" i-a zis călăul. "Dacă nu este altă pricină, a reluat Sapriciu, atunci mă lepăd de Cristos şi sunt gata să aduc jertfe lui Zeus". Toţi creştinii, aflaţi prin mulţime, au început să lăcrimeze... Atunci Nichifor, cuprins de râvnă pentru credinţă, s-a urcat pe eşafod şi a strigat: "Eu sunt creştin. Eu îl cinstesc pe acel Cristos, de care se leapădă acest om! Dispreţuiesc pe Zeus şi toate zeităţile păgâne, pe care vrea să le cinstească acest om. Deci, mie mi se cuvine moartea şi triumful de care se teme acest laş". Şi, terminând de spus aceste cuvinte, a pus capul pe buturugă, pe care sabia n-a întârziat să i-l reteze. Creştinii şi-au amestecat lacrimile de durere pentru un renegat, cu cele de bucurie pentru un martir...

Dar sunt şi de acei care iartă cu vorba şi, într-un fel cu jumătate de inimă, încercând să se împace cu ideea că au făcut tot ce se poate face din punct de vedere omenesc... Să ne amintim de regele David care, pe când fugea din faţa fiului său Absalom, iar Semei cu ai săi aruncau cu bolovani în urma lui şi-l blestemau de mama focului, aghiotantul i-a cerut voie să meargă şi să taie capul acelui "câine mort", cum l-a numit pe Semei, David l-a oprit şi i-a zis: "Lasă-l să blesteme, fiindcă Domnul i-a poruncit să facă aceasta!" (2 Sam 16,5-10). Numai că David, înainte de a muri, printre sfaturile date lui Solomon, i-a cerut şi aceasta: "Semei m-a blestemat. Tu să nu-l cruţi!... Vei şti ce să-i faci, ca să cobori cu sânge cărunteţea lui în Seol" (1 Reg 2,8-9); şi Solomon l-a omorât.

Iată ce este omul: un abis de răutate!

Dacă ţi-a făcut cineva un rău, l-ai iertat şi zici că l-ai iertat din inimă... Oare?... Oare n-a mai rămas nimic în inima ta împotrivă?... Dacă, după zeci de ani, celui care ţi-a greşit grav o dată în viaţă i se întâmplă o nenorocire, nu te vei bucura cât de cât şi vei zice undeva, în adâncul fiinţei tale, că l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pe care o merită din plin?... Te vei putea stăpâni, să n-o spui şi la alţii?...

A tăcea pentru alţii şi despre alţii în adâncul inimii noastre, tăcere echivalentă cu moartea, cu o dispariţie totală din propria fiinţă, iată adevărata tăcere ca iubire, care este atât de greu de cucerit!