MEDITAŢII

Meditaţia IV-a

Tăcerea ca putere

Sunt situaţii în care tăcerea este o adevărată putere, tărie de caracter şi este, de exemplu, când ne aflăm în faţa unor lucruri inexacte care s-au spus despre noi. Atunci ar fi de-ajuns un singur cuvânt pentru a clarifica, pentru a rectifica. În mod instinctiv ne simţim împinşi de a spune acel cuvânt.

Dar acest instinct este periculos: nu lipseşte deloc din el amorul nostru propriu, care se simte lovit sau chiar descumpănit. În această situaţie este greu de tăcut.

Dar este şi mai greu, după cum se întâmplă atât de uşor în astfel de cazuri, de a nu avea o înţelegere greşită a nedreptăţii, care trebuie reparată şi pentru a restabili adevărul; din care cauză ni se pare că este o datorie de a vorbi.

Tăcerea, în astfel de cazuri, este "TARIE". Este tărie, în primul rând, fiindcă recere un mare efort în a se stăpâni; şi este tărie într-un sens încă şi mai frumos, pentru că se naşte dintr-o încredere nelimitată şi totală în adevăr, despre care se ştie că va învinge de la sine, cum se spune: "Adevărul iese la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei", fără a fi de trebuinţă intervenţia noastră; şi în această încredere se suportă neplăcerea şi greutatea actuală de a se şti rău înţeles sau judecat rău de către alţii. Este trebuinţă de atâta putere, pe care s-o exercităm asupra noastră şi contra noastră, ca să lăsăm această victorie numai pe seama adevărului, în timp ce în noi amorul propriu geme din greu, încercând să răbufnească, cu scuza: "Adevărul trebuie restabilit. Este în joc onoarea mea!"

Evanghelia este şcoala tăcerii ca "tărie"; ea ne-o arată în contexte mult mai clare decât am putea noi să ne-o închipuim sau să o spunem, până la punctul în care putem vorbi de o tăcere cu adevărat eroică, divină. Eroismul este pregătit de tărie şi tăria de tăcere.

Să-l privim pe Isus în faţa celor ce-l batjocorau dându-i palme şi zicând: "Profeţeşte, cine te-a lovit?" Şi el tăcea; Isus în faţa lui Irod, care "i-a pus multe întrebări, dar el nu i-a dat nici un răspuns"; Isus în faţa lui Pilat este învinuit de arhierei, bătrâni, cărturari şi farisei în fel şi chip, cerând să fie răstignit, iar el păstrează o tăcere care îl duce la exasperare pe Pilat, care strigă, pierzându-şi răbdarea: "Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să te eliberez şi putere să te răstignesc?" (In 19,10). Isus nu-i răspunde nimic în apărarea sa, ci îl face conştient pe judecător de caracterul divin al puterii. Cu adevărat, tăcerea divină a lui Isus face parte dintre misterele credinţei. Nimeni nu poate fi părtaş de eroismul Lui, dacă nu spune cu toată convingerea: cred în tăcerea mântuitoare a lui Isus Cristos. În tăcere s-a coborât din Cer: "Pe când tăcerea adâncă învăluia totul, iar noaptea a ajuns la miez de cale, Cuvântul tău Atotputernic, Doamne, s-a coborât din ceruri de pe tronul regesc" (Înţ 18,14-15); în tăcere s-a întrupat de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei; în tăcere şi-a petrecut majoritatea anilor pământeşti şi a confirmat tăcerea ca adevăr de credinţă, ca adevăr mântuitor, prin atitudinea eroică amintită. "Fericiţi voi, când vă vor vorbi de rău şi minţind, vor spune tot ce-i rău din pricina Mea!". În acest caz atât de dificil, Domnul nu spune că trebuie să ne apărăm, ci să "ne bucurăm", să "tresăltăm de bucurie" (Mt 5,11) şi mai ales în faţa tribunalelor omeneşti, a calomniatorilor şi persecutorilor: "Nu vă îngrijiţi ce şi cum veţi vorbi". Nu-i datoria noastră să ne apărăm: "În acele clipe vi se va inspira ceea ce trebuie să spuneţi, deoarece nu sunteţi voi cei care veţi vorbi, dar este Duhul Tatălui vostru, care vorbeşte în voi" (Mt 10,9-20). Voi tăceţi, ca să auziţi ceea ce Duhul vă inspiră!

Să fim siguri: ne va inspira să tăcem, ca Isus. Interesant, Isus care a vorbit folosind limbajul omenesc, a spus că ceea ce va vorbi rău cineva împotriva Lui în faţa oamenilor, va fi iertat; dar nu va fi iertat ceea ce va vorbi rău cineva împotriva Duhului Sfânt (Lc 12,10), ca şi cum: dacă Duhul Sfânt nu se foloseşte de cuvinte omeneşti, fiindcă el nu s-a făcut om, tot aşa, nici omul nu are nici un drept de a-şi folosi limbajul său contra Duhului Sfânt.

Limbajul Duhului Sfânt este "tăcerea".

Să ne gândim la Preacurata Fecioară Maria, care tace în chip eroic după adumbrirea Duhului Sfânt, tace despre acest moment, despre care un singur cuvânt din partea ei ar fi putut înlătura îndoiala din sufletul zbuciumat al feciorelnicului logodnic, Iosif, care nu-i cunoştea cauza sarcinii. Maria tace. "Tăcerea" omenească menită să însoţească "misterul" lui Dumnezeu, este credinţă absolută şi lăsare totală în braţele lui Dumnezeu, este o abandonare absolută în providenţa divină. Şi este un act de pudoare sublimă din partea Fecioarei Maria: cum "să spună" ceea ce pentru o mamă este "inefabil"? "Sufletul îşi adoră Dumnezeul în cel mai lăuntric sălaş al fiinţei sale", zice sf. Tereza de Avila. Cine este ocupat cu adoraţia lui Dumnezeu nu mai are timp pentru a vorbi cu oamenii şi nici nu-i pasă de vorbăria lor. De la vârsta de 15 ani şi jumătate, când a intrat în Carmel, sf. Tereza a Pruncului Isus se străduieşte să nu calce niciodată legea tăcerii, fiindcă tăcerea a fost şi va rămâne totdeauna una din primele temelii ale vieţii ascetice; fără tăcere nu poate exista o viaţă profund lăuntrică. Tot la fel de bine, ca şi un întemeietor de ordin religios, Tereza înţelege întreaga suveranitate eficace a tăcerii. Iată de ce ea are faţă de tăcerea religioasă o stimă în stare să ne surprindă şi mai ales să ne ruşineze; Tereza are un adevărat cult pentru tăcere. Iată un paragraf dintr-o depoziţie de la procesul de canonizare, cuvinte ce ar merita să fie scrise cu litere de aur pe frontispiciul oricărei instituţii de învăţământ, nu numai religios, ba chiar şi laic: "Marele ei mijloc de desăvârşire era tăcerea. Învăţase acest lucru de la Maica Domnului, a cărei pildă o cucerea, mai cu seamă în incidentul povestit de Evanghelie, când a preferat să se lase bănuită mai degrabă, decât să se scuze în faţa sf. Iosif şi să-i descopere taina Întrupării... Ca şi Mariei, Terezei îi plăcea să păstreze toate în inima sa, atât bucuriile, cât şi necazurile. Această rezervă a fost TARIA şi punctul de plecare al desăvârşirii ei sufleteşti, precum şi pecetea exterioară, care o făcea să iasă din comun printr-un calm neobişnuit" (H. Petitot, Sainte Therese de Lisieux, pag. 48).

Tăria este al patrulea dar al Duhului Sfânt, care ţine un echilibru perfect între înţelepciune, înţelegere şi sfat, pe de o parte, şi ştiinţă, evlavie şi frica de Dumnezeu, pe de altă parte. Duhul Sfânt nu pune pecetea "tăriei" decât pe sufletul care îi ascultă inspiraţiile în tăcere, fiindcă el ne vorbeşte prin şoapte intime în cămăruţa cea mai lăuntrică a sufletului nostru, acolo unde "se roagă pentru noi Tatălui ceresc cu suspine negrăite" (Rom 8,26). Azi, tăcerea este o carismă rar întâlnită.

Proverbul spune: "Tăcerea este de aur, vorbirea de argint". Tăcerea ne poate face şi pe noi, aşa cum o numim pe Preacurata în Litaniile lauretane, "Casă de aur", lăcaşul sfânt al tăcerii. Iar, aşa cum am mai spus, un alt proverb arab glăsuieşte: "Eşti stăpânul cuvintelor pe care nu le-ai rostit încă, dar eşti robul acelora care ţi-au zburat de pe buze". A fi stăpân, a fi erou, a fi sfânt înseamnă a avea tăria de a tăcea.

"Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii -(tăcerii)- şi al descoperirii, spre cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este speranţa la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, păstrată sfinţilor" (Ef 1,17-18).