MEDITAŢII

Meditaţia III-a

Tăcerea ca umilinţă

Din tăcerea ca spaţiu indispensabil pentru suflet se pot deduce alte aspecte, toate la fel de importante.

Descoperim astfel, de exemplu, tăcerea indispensabilă pentru ascultare şi tăcerea necesară pentru vorbire. Dar, mai întâi de toate, vom descoperi tăcerea pentru "a tăcea".

Tăcerea în care eu tac despre mine, constituie tăcerea ca umilinţă. Desigur că aceasta este cea mai grea. Dar tocmai pentru aceasta este cea mai frumoasă şi cea mai autentică.

Tăcerea despre sine înseamnă dominarea propriului egoism. Înseamnă, de fapt, cea mai frumoasă victorie. Este ştiut că egoismul, atâta se extinde cât este omul, deoarece nu este altceva decât tendinţa de afirmare exagerată a lui "EU" şi acest "EU" nu-i altceva decât omul în totalitate.

Astfel, egoismul se infiltrează în sentiment şi devine senzualitate; se infiltrează în inteligenţă şi devine mândrie; se infiltrează şi întinează mai ales voinţa şi devine iubire de sine.

Egoismul, infiltrat astfel în omul întreg, tinde să se manifeste în toate felurile prin simţire, prin gândire, prin vorbire şi prin orice fel de activitate.

Tinde să se manifeste prin vorbire; şi aşa se explică de ce omul vorbeşte atât de uşor despre sine, atât de bine cât şi de rău. Da, fiindcă şi în vorbirea de rău despre sine se poate afirma propriul egoism, după cum se afirmă pe sine în vorbirea despre anumite lucruri în aparenţă mai mult indiferente.

Este grozav de greu de a nu mai vorbi despre sine în nici un sens. Ca cineva să nu vorbească despre sine, este absolut de trebuinţă ca mai întâi să tacă despre sine în sine. Aici este un cuvânt,pe care noi îl spunem în noi şi stă la originea tuturor cuvintelor pe care le spunem înafară de noi. Acest "cuvânt", odată pronunţat în interior, dă cale liberă tuturor cuvintelor spre exterior.

Acest "cuvânt" din interiorul nostru îl pronunţăm în clipa când gândim supra-apreciindu-ne, când ne considerăm mai buni decât alţii: le dăm sfaturi; îi contrazicem; ne comparăm cu alţii; căutăm laude; ne supărăm pe cei care ne fac observaţii sau ne contrazic; ţinem cu orice preţ să ne impunem punctul de vedere etc, etc.

Şi acest lucru se întâmplă foarte uşor. Ei bine, prin astfel de gânduri şi aprecieri apare cuvântul diform, pe care noi îl zămislim ca pe un monstru în interiorul nostru intim. Odată zămislit acest cuvânt, nu se mai poate tăcea. A tăcea nu înseamnă numaidecât de a nu emite sunete cu limba şi cu buzele: înseamnă în primul rând de a nu zămisli acea judecată interioară pe care noi o facem despre noi înşine şi datorită căreia dispreţuim pe alţii.

Tăcerea ca umilinţă este în primul rând această tăcere despre sine în interior. Numai acela care ştie să tacă astfel, va reuşi să nu vorbească despre sine.

"Geniul Evului Mediu este esenţialmente tăcut", scrie Barbey Aurevily. În mare parte această remarcă este nespus de justă. Mulţi arhitecţi, sculptori, scriitori şi pictori din această perioadă n-au consimţit să-şi pună iscălitura pe capodoperele lor, chiar dacă au făcut-o alţii în numele lor, ei au preferat să rămână în anonimat. Elocvent exemplu avem în "Imitaţiunea lui Cristos". Autorul a voit să rămână necunoscut. Toma de Kempis este un nume dat, datorită presupunerilor că el ar fi autorul. Chiar şi în timpurile noastre întâlnim lucrări deosebite, ale căror autori rămân o taină. Astfel avem "Isus" şi "Prezenţa lui Cristos" având ca autor "Un călugăr din Răsărit" despre care se crede că a fost Mons. Vladimir Ghika.

În tăcerea ca umilinţă omul tace despre sine în primul rând în sine. Tace în sensul că nu pronunţă nici o judecată în favoarea sa, nu spune nici un cuvânt intern spre exaltarea proprie, nu se incensează pe sine. De câte ori pe zi nu mă trezesc incensându-mă pe mine însumi?... Eu, dacă aş fi... dacă aş face... dacă m-ar lua în seamă... dacă m-ar aprecia... dacă nu şi-ar bate joc de mine... Dacă şi iar dacă acest "Eu" ar fi mai bine văzut de alţii, aşa cum îl văd "Eu", multe lucruri s-ar schimba. Dar, fii sigur sută la sută, când dumnezeul de pe altarul sufletului tău se numeşte "EU" şi-l incensezi mereu, nu mai este loc pentru Dumnezeu şi nici pentru aproapele tău şi nimic nu se poate schimba în bine.

Dar această tăcere nu-l împiedică pe om de a spune, din contra, îl determină să spună un alt cuvânt, care chiar trebuie să şi-l spună, şi trebuie să şi-l spună în taina sufletului său, acolo unde nimeni nu-l aude, afară de Tatăl cel din Ceruri care vede în ascuns. Şi tocmai în faţa Tatălui trebuie să spună omul acest cuvânt, trebuie să vorbească despre sine: şi acesta este locul, singurul loc spiritual unde umilinţa, nu numai că permite, ba chiar pretinde ca omul să vorbească despre sine. Şi umilinţa o cere aceasta, fiindcă aceasta o cere adevărul.

Înaintea lui Dumnezeu, în intimitatea inimii şi în deplină cunoştinţă, omul trebuie să vorbească despre sine, declarându-se "păcătos", nu numai ca o condiţie de fond, obişnuită, permanentă, dar în toate manifestările în care răul prinde a se zămisli în om. A se recunoaşte astfel şi a se califica drept "păcătos" este cuvântul care sintetizează pe omul întreg în faţa lui Dumnezeu.

Dar umilinţa vrea ca omul să spună acest "cuvânt", care să-l caracterizeze în totalitate, numai în intimitatea sufletului său în faţa lui Dumnezeu care vede în secret. Altora, chiar fraţilor, nu trebuie să-l spună; în extern, omul trebuie să tacă despre sine, întotdeauna. O cere tăcerea ca umilinţă.

Cunoscând cât de uşor se naşte egoismul şi mândria în om, este cel mai prudent de a nu vorbi despre sine cu alţii, nici chiar spre a le descoperi propriile slăbiciuni. Egoismul, de fapt, se poate ascunde şi în acest fel de a vorbi. Aparţine delicateţei de virtute şi, mai ales, acelei virtuţi atât de delicate cum este umilinţa, ca să fie suficient şi numai dubiul unei astfel de posibilităţi, de a insinua o atitudine de mândrie, ca omul să simtă că este mult mai sigur de a nu vorbi despre sine. Cu câtă insistenţă a spus Isus ucenicilor săi: "Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia!", fiindcă: "Nimic nu este ascuns, care să nu fie dat la iveală, nimic tăinuit, care să nu fie făcut cunoscut" (Lc 12,1-2). Să nu credem în adâncul nostru că acel cuvânt spus numai în intimitatea proprie, pe care nimeni nu l-a auzit, dar a dat drumul celorlalte cuvinte interne şi externe, nu va fi dat la iveală. Acest cuvânt "EU", generator de monştri, va fi dat publicităţii "de pe acoperişuri", "în pieţe", "la colţuri de stradă". Ar trebui astfel făcut, ca el să nu existe deloc. Dar, fiindcă s-a născut de când lumea, tăcerea singură are misiunea să-l ucidă definitiv: atât în lăuntrul intim prin rostirea sinceră a cuvântului "păcătos sunt, Doamne"; cât şi prin acţiunea externă de "prosternare", de a se face nevăzut.

Aşa a făcut vameşul din Evanghelie, pe care Domnul "îl îndreptăţeşte" şi îl înalţă în contrast cu fariseul: se recunoaşte şi se numeşte "păcătos", dar o spune lui Dumnezeu în intimitatea conştiinţei sale. Şi o spune şi cu atitudinea sa exterioară - profund prosternat - cu acea atitudine care îl sustrage privirilor altora; spre deosebire de fariseul care stătea "drept", şi prin urmare, spre a fi bine văzut de alţii. Iată că tăcerea, ca umilinţă, se arată şi printr-o atitudine exterioară, adeverind cuvântul apostolului Paul: "Voi, care altădată eraţi departe (la uşa templului), aţi ajuns aproape (de Dumnezeu, la altarul său) prin sângele lui Cristos" (Ef 2,13), care a ucis în sine "Eu"-l nostru, dând tărie tăcerii noastre, ca să ducă la bun sfârşit, ceea ce el a început.