Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă
achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună
Meditația II
Tăcerea, spațiu vital pentru suflet
(continuare)
De ce iubește lumea zgomotul?...
Înainte vreme oamenii se adunau la șezători: să asculte poveștile populare,
sintetizate atât de frumos de Ion Creangă sau alți scriitori; să câte doine,
cântece de leagăn sau alte melodii populare; să spună sau să compună ghicitori
etc. Azi? Se uită bogăția folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place
tăcerea creatoare... Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să
construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor?...
Tăcerea, în fața oamenilor și a celor înconjurătoare, nu este o fugă din
fața vieții: este condiția indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai
autentic în fața oamenilor și a tuturor celor înconjurătoare.
Dificultatea cea mai mare, în fața acestei intimități a tăcerii, vine chiar
din partea noastră: incapacitatea noastră de a înțelege că ea ne este
indispensabilă.
Tot ceea ce este înafara noastră caută să ne răpească din brațele
intimității proprii, este adevărat: dar nimic dinafară de noi nu ne poate
împiedica de a ne păstra în intimitate cu noi înșine, dacă o voim cu adevărat.
Trebuie să știm a spune "STOP" nu numai vacarmului, dar chiar și
lumii externe din noi; trebuie să voim acea tăcere "TOTALA", în care
sufletul să rămână singur cu sine, în sine. Numai așa sufletul va putea fi
totul pentru toți și toate. "Măsura
cu care sufletul s-a adăpat în tăcere, este măsura cu care el se dăruiește în
acțiune" (Ernest Hello).
Băile de tăcere ne sunt necesare pentru ca să tacă în noi glasurile
discordante ale orgoliului și egoismului, pentru a deșerta toate pungile
ascunse - pline de amărăciune și fiere - dar mai ales pentru a da ascultare
Cuvântului lăuntric, care ne purifică, ne fortifică și ne unifică într-o
armonie angelică. "Făptura noastră
este plină de lucruri care ne proiectează afară", a spus Pascal.
Surmenajul și exteriorizarea neîntreruptă a vieții noastre ne duce, dacă nu
băgăm de seamă, la o nemiloasă irosire a vitalității noastre lăuntrice. Și
atunci, conclude tot Pascal, nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru,
"că nu știe să stea liniștit într-o
cameră" (Cugetări).
Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase,
conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanțe mai adânci,
acțiunii noastre o rodnicie înzecită. Tăcerea nu minte niciodată, ea plătește:
cât taci, atâta valorezi. Dacă în mod deliberat nu vom întreține decât gânduri
smerite, curate și binevoitoare... și viața noastră va fi la rândul ei smerită,
curată și binevoitoare. Dacă Dumnezeu ne-ar face rușinea (sau poate harul) de a
scrie pe frunțile noastre, ca pe un ecran, gândurile stupide care ne frământă,
n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii și am înțelege mai bine nimicnicia
noastră, dar mai ales importanța pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc
indispensabil spre a face ordine în propria casă.
N. Meterlinck a spus: "Omul,
care nu se sfătuiește niciodată cu Nevăzutul și tăcerea, nu va produce niciodată nimic real în
domeniul celor văzute sau exprimate". Nici cuvintele lui Carlyle nu
sunt lipsite de înțelepciune: "Sufletul
se cântărește în tăcere, așa cum aurul și argintul se cântăresc în apă curată,
iar cuvintele pe care le rostim n-au sens decât mulțumită tăcerii în care se
scaldă". O rugăciune, care nu se scaldă în tăcere, este lipsită de
mediul său vital și moare înainte de a se naște. Oamenii avortează majoritatea
rugăciunilor. "Sufletul își adoră
Dumnezeul în cel mai lăuntric sălaș al ființei sale" a spus sf. Tereza
de Avila. Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este
furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în
intimitatea inimii... În tăcere și lăuntric se înfăptuiesc tainicele zămisliri
ale împărtășirii Sfinților.
A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea
rea în aceeași măsură ca și de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva
absolut în sine, o rațiune de a fi. În funcție de starea lăuntrică a
cunoștinței noastre sau de alte împrejurări exterioare, tăcerea poate deveni
cel mai mare bun ca și cel mai mare rău cu putință. Avem de exemplu tăcerea
mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii
șifonate, avem tăcerea indiferenței sau egoismului în cazurile când cuvântul
nostru ar putea aduce lumină, pace și îmbărbătare; există și o tăcere evazivă,
atunci când am avea datoria de a face act de prezență iubitoare și activă față
de cei din jurul nostru; există o tăcere a lașității, atunci când ar trebui să
avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputației
aproapelui, sau când am avea obligația de a ne mărturisi vinovăția, ca bănuiala
să nu cadă pe nedrept pe altul. Tăcerea este o binefacere și o bogăție, dar în
anumite cazuri ea poate fi ucigașă.
"Nu vreau să fiu vorbăreață în
chestiuni spirituale, scria Elisabeta Leseur, dar vreau să-mi păstrez sufletul în adâncă liniște... Să nu dau din
mine însămi decât ceea ce poate fi primit cu folos de aproapele, să păstrez
toate celelalte în ascunzișurile mele lăuntrice, așa cum sufletul își păstrează
comoara cu intenția de a o dărui la timpul oportun". "Cuvintele devin
din ce în ce mai sărace în gura aceluia care nu se poate înfrâna de a vorbi.
Și, pentru că cuvântul nu se poate să nu conțină nimic, răutatea, invidia și
gelozia se strecoară în vorbirea lui, alimentând o adevărată moară de palavre"
(Romanul Guardini).
Spiritul de a critica este un venin, un vierme nesățios, un cancer într-un
organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui
ce ascultă critica și ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul
satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru
intimitatea cu sine, nici cu aproapele și nici cu Dumnezeu.
"Ceea ce contează, spune sf.
Paul, este credința care lucrează prin caritate" (Gal 5,6). Ori, acela care nu știe să tacă, ba mai mult, din tăcerea
sa nu se naște caritatea, dă dovadă că nu are credință și: "Fără credință este imposibil de a-i fi
plăcuți lui Dumnezeu" (Ev
11,6).
Dar nu trebuie să ne închipuim că numai acela este vinovat, care nu știe să
tacă, ci vorbește de rău, critică sau bârfește... fiindcă mai vinovat este
acela care critică în sufletul său, judecă și condamnă, chiar dacă nu spune
nici un cuvânt. Spre exemplu, un fariseu l-a invitat la masă pe Isus.
Mântuitorul a acceptat, dar nu a făcut spălarea rituală înainte de masă.
Fariseul îl judecă în mintea sa și-l condamnă. Isus, citindu-i gândurile, a
spus: "Este drept, voi fariseii
curățați paharul și tava pe dinafară, dar lăuntrul vostru este plin de lăcomie
și răutate. Nesăbuiți ce sunteți! Curățați interiorul!" (Lc 11,37-39). Cuvântul "nesăbuiți", unii autori îl traduc
printr-un altul, mai sever: "nebunilor".
Oare nu fac și eu parte dintre aceștia?
Adevărata tăcere este aceea care îți face sufletul, așa cum am spus: "să se reîntoarcă mai autentic în fața
oamenilor și a lucrurilor înconjurătoare", fiindcă "toată făptura până în ziua de azi geme în
durerile facerii", nici un om nu-i desăvârșit și mulțumit cu ceea ce
este, dar: "toți așteaptă
dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu... ca să aibă parte de libertatea plină de
mărire a copiilor lui Dumnezeu" (Rom
8,19.21-22).
În rugăciunea înălțată către Tatăl ceresc, Isus spune printre altele despre
ucenicii săi: "Ei nu sunt din lume,
precum nici Eu nu sunt din lume". Isus este născut din tăcerea veșnică
a Tatălui, iar ucenicii săi sunt născuți din tăcerea lui Isus, care i-a scos
din zgomotul lumii...
Vreau să fiu ucenicul lui Isus?... Trebuie să învăț și să trăiesc tăcerea.