MEDITAŢII

Meditaţia XV

Tăcerea ca înviere

Există o tăcere care se suportă cel mai greu: cea impusă dinafară, atunci când avem toată dreptatea, nu numai pe cea umană, ci în cel mai înalt grad, pe cea divină. Avem toată dreptatea şi totuşi suntem constrânşi să tăcem, apărând ca vinovaţi în faţa lumii, ca cei mai răi dintre cei fărădelege. În alte împrejurări ni se cere să vorbim, ca să li se dea posibilitatea tiranilor de a ne duce la tăcere cu forţa, şi nu numai la o tăcere oarecare, ci chiar la tăcerea mormântului.

În tăcerea ca preludiul învierii, "extremele se ating". Pe de o parte avem tăcerea impusă de ură, pe de altă parte tăcerea impusă de iubire.

Asemănarea cu "Mielul fără glas", care nu-şi deschide gura când este dus la tuns sau la înjunghiere (Is 53,7 ş.u.), este caracteristica acelora care depăşesc faza de eroism şi trec în tagma fiilor lui Dumnezeu, purtători ai naturii divine, devenind martori ai învierii lui Isus. Verbul martyrein - a da mărturie - nu înseamnă numai a spune ceva ce ştii, ci a-ţi lua toată răspunderea pentru ceea ce spui că este adevărul adevărat şi garantezi cu toată fiinţa, chiar cu preţul vieţii, disponibil fiind pentru martiriu.

Isus, spunând ucenicilor săi: "Voi îmi veţi fi martori, din Ierusalim şi până la marginile pământului" (Fap 1,8), le prezice martiriul,vor mărturisi prin acceptarea tăcerii totale, moarte, că există înviere din morţi.

Isus este întrebat în faţa marelui preot Ana, ca răspunzând, dând mărturie, să fie redus la tăcere cu forţa. Sluga, care cunoştea intenţia stăpânului său, i-a dat lui Isus o palmă peste gură, anticipând crima. (In 18,19-22).

Isus deseori închidea gura fariseilor, cărturarilor şi arhiereilor prin înţelepciunea cuvintelor sale. Câte unul, ca Nicodim, rămânea cugetând în tăcere şi apoi căuta liniştea nopţii ca, venind la Isus, să-i poată înţelege cuvântul. Dar cei mai mulţi "căutau să-l omoare", să-i închidă gura pentru totdeauna.

Dar nu aceasta este culmea tăcerii, ci când tăcerea, impusă cu toată forţa violenţei umane, se uneşte cu tăcerea impusă de forţa atotputerniciei lui Dumnezeu. Atunci este justificat strigătul cvazi-disperării: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46), fiindcă devine preludiul lui "Aleluia".

"Iată atâţia ani de când îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca (voinţa) ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei (NB-orice veselie se obţine dintr-o jertfă, fie chiar şi numai a unui "ied"), dar, când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele - (NB- bucuriile, care nu provin dintr-o jertfă, chiar dacă s-ar baza pe o avere, nu sunt durabile), i-ai înjunghiat viţelul cel mai gras". - (NB O jertfă grasă are menirea să statornicească fericirea în veşnicie, numai că altă jertfă mai grasă, mai mare decât Isus-Fiul Omului, Tatăl nu are) - Şi tatăl i-a grăit: "Fiule, tu pururea eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. Se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, deoarece acest frate al tău era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" (Lc 15,29-32). Şi fratele mai mare a acceptat tăcerea totală asupra trecutului fratelui său, tăcere impusă cu forţa iubirii părinteşti, şi s-a bucurat că fratele său a înviat.

Din multe puncte de vedere, am văzut deja, tăcerea este bună, dar acceptarea cu iubire a tăcerii nedrepte, impusă cu violenţa forţei umane lui Isus, pe de o parte, iar pe de altă parte de forţa iubirii părinteşti a Tatălui ceresc, duce la bucuria învierii; duce la uitarea veşnică a greşelilor noastre, ale fraţilor mai mici ai lui Isus.

Cunoaşteţi, poate, cazul celor doi copii posedaţi din Illfurt, Alsacia, dintre anii 1864 şi 1869. În perioada nefericită a posedării, ei vomitau orice: scamă, pene, foc... şi chiar în plină iarnă, în camera lor se făcea o căldură insuportabilă şi diavolul din ei spunea, fără ca ei să-şi mişte măcar buzele: "Sunt un bun fochist, nu-i adevărat? Dacă veţi veni în casa mea, nu vă voi lăsa să suferiţi de frig: fiţi siguri!" În toţi aceşti ani, diavolul nu s-a dat în lături să arunce cele mai urâte blasfemii contra lui Dumnezeu şi a tot ceea ce este sfânt... Numai faţă de o persoană păstra o tăcere totală şi un respect suspect. Faţă de cine? Faţă de Maica Domnului. Întrebat: "De ce?" A răspuns: "Nu am dreptul. Marioneta de pe Cruce mi-a interzis-o!" (Il diavolo, pag. 219-220).

Din respect filial şi din iubire divină faţă de tăcerea sfântă a Mamei sale, Isus i-a impus tăcere diavolului.

Pentru că, din iubire, ea şi-a unit tăcerea sfântă cu tăcerea lui Isus din mormânt, timp de trei zile, el i-a deschis calea învierii.

Dacă învăţăm să tăcem cu sfinţenie, fie că tăcerea ne-o impune ura lumii, fie că ne-o impune iubirea divină,Isus va porunci diavolului să tacă, să ne lase în pace şi tăcerea mormântului nostru va fi cea mai grăitoare rugăciune, care va grăbi ziua învierii.