MEDITAŢII

Meditaţia XIII

(Continuarea)

Cu acel "Da" de la Buna-Vestire, Fecioara Maria "s-a lăsat total în braţele lui Dumnezeu, fără nici o rezervă, şi s-a consacrat în întregime pe sine, în calitate de slujitoare a Domnului, Persoanei şi operei Fiului său" (enciclica Redemptoris Mater, nr. 13). Dar acolo, în templu, Dumnezeu îi cere din nou un "Da" acum când Fiul s-a născut, acum când ea a experimentat în întregime ce înseamnă realitatea fizică de a fi "mamă", acum când Fiul este deja înaintea Ei, acum când ea îl vede şi-l contemplă în minunatele trăsături ale unei mici fiinţe neputincioase.

Şi Fecioara Maria tace. În această tăcere misterioasă ea primeşte şi acceptă tot ceea ce se referă la Fiul Ei, tot ceea ce ar putea să i se întâmple, tot ceea ce i-ar putea ieşi în cale împotrivindu-i-se, în orice eveniment şi împrejurare.

Şi noi ne putem da seama uşor că în această tăcere este începutul "pătimirii" sale.

Evanghelistul Luca, autorul inspirat care vorbeşte mai mult despre Preacurata, ne face să înţelegem o altă tăcere plină de mister, pe care ea o trăieşte într-o dimensiune interioară de mari proporţii, pe care noi nu o putem experimenta.

Ea constă în acea intimitate atât de profundă cu Tatăl, faţă de Fiul său divin, care totuşi este şi rodul sânului Ei. Tatăl o lasă să ajungă ea însăşi, încetul cu încetul, ca să înţeleagă acest lucru şi anume că tocmai acest Fiu al Ei este "Fiul lui Dumnezeu": astfel ea însăşi experimentează asprimea "drumului credinţei", atât de normal planurilor lui Dumnezeu şi atât de corespunzător legilor dezvoltării şi creşterii conştiinţei umane.

În această privinţă ne pot ajuta să reflectăm cât mai adânc chiar câteva însemnări ale evanghelistului Luca însuşi. De exemplu, la naşterea lui Isus, după înălţarea îngerilor la Cer şi după vizita extatică a păstorilor, ne-o prezintă pe Maria care "păstra toate aceste lucruri şi le medita în inima Ei" (Lc 2,19).

Chiar şi în templul din Ierusalim, după întâlnirea cu Simeon şi Ana, în acea celebrare şi exaltare mesianică faţă de Prunc, Luca notează că tatăl şi mama lui "se minunau de cele spuse despre el" (Lc 2,33).

Şi iată alt moment! După găsirea copilului de 12 ani, la cuvintele pline de îngrijorare şi atât de materne ale Mariei, "Pentru ce ne-ai făcut nouă aceasta?", el răspunde: "Pentru ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că Eu trebuie să mă ocup de lucrurile care aparţin Tatălui meu?". Şi Luca notează: "Dar ei n-au înţeles aceste cuvinte". Şi după aceea Isus s-a întors cu ei la Nazaret "şi era supus lor", şi iată că Luca repetă:"Mama sa păstra toate aceste cuvinte în inima Ei" (Lc 2,52). Isus o reduce la acea tăcere care îi va aduce bucuria unei mai profunde revelaţii asupra misterului său.

Acest "păstra în inimă toate" nu-i numai atât, credem, grija atât de firească a fiecărei mame de a aduna şi de a păstra în inimă tot ceea ce se referă la fiul propriu, ca apoi reamintindu-şi de ele, să le retrăiască mai intens în iubirea ei, parcurgând atâtea situaţii, momente şi amintiri. Pentru Maria, este Fiul "său", care i se revelează mereu mai surprinzător; şi tot sufletul şi toată inima Ei sunt mereu gata a de primi, în orice moment, această descoperire, care deja străluceşte în intimitatea Ei.

Toate acestea ea le trăieşte într-o tăcere plină de credinţă şi de aşteptare, care cunoaşte cu toată certitudinea acea nelinişte pe care o are sufletul iubitor faţă de persoana iubită, până să ajungă la o cunoaştere profundă şi totală a ceea ce iubeşte. Aceasta este tăcerea creşterii în credinţă; tăcerea chiar cu sine, fără să-şi pretindă ceva: este tăcerea referitoare la Fiul, despre care ştie că l-a "zămislit de la Duhul Sfânt" şi care, desigur, îi acoperă divinitatea Lui, ca să-i facă mai uşoară şi, mai ales, cât mai meritorie misiunea Ei de mamă.

Mai este şi tăcerea de retragere mistică, în care Maria îşi trăieşte anii vieţii la Nazaret; chiar în perioada vieţii publice a Fiului, ea apare doar la Cana şi în mod fugitiv într-un alt moment, în care, asemenea oricărui părinte care vrea să-i vorbească odraslei, Maria vrea să-i vorbească lui Isus.

Tăcerea şi retragerea Ei discretă în umbră sunt acele momente care scot în evidenţă atât de mult măreţia Ei şi delicatul simţ al pudorii, care o determină de a nu se afişa atâta timp cât Fiul Ei este atât de admirat şi aclamat. Dar va apărea alături de el când va fi condamnat şi trimis la moarte.

Pe Calvar, Maria este lângă cruce. Aici a ajuns, urmând drumul parcurs de Fiul atât de desfigurat şi ajuns la limita puterilor umane. Luca aminteşte de plânsul femeilor din Ierusalim de-a lungul drumului: între ele era şi Maria, dar nu se arăta.

Lângă cruce ea stă în picioare: nu numai pentru a-şi vedea Fiul martirizat şi muribund, dar spre a arăta că este gata şi total disponibilă de a merge chiar mai departe în a-l urma pe Isus în martiriul Său. "Imperator stantem debet mori", a spus-o unul dintre împăraţii romani - "Împăratul trebuie să moară stând în picioare", adică la datorie. Maria a socotit că este de datoria Ei să stea şi să moară în picioare, dacă trebuie, alături de cel ce stă în picioare pe crucea care-l defineşte drept "Isus Cristos, Regele Iudeilor".

Martiriu cu adevărat. Chiar lângă cruce Maria "păstra în inima Ei" tot ceea ce a auzit şi a văzut referitor la Fiul său. "O sabie îţi va străpunge inima", îi spusese bătrânul Simeon. Numai că prezicerea nu-i dezvăluise cât o va costa acea "străpungere": o încearcă, o trăieşte şi o suferă acum în suflet şi în trup.

Trupul Fiului, martirizat pe cruce, ea i l-a dat şi l-a hrănit în sânul Ei feciorelnic; chinul care îl sfâşie pe cruce, prin urmare, este chinul care o sfâşie pe ea şi o sfâşie în fiinţa Ei de "mamă".

Astfel Maria îl naşte a doua oară pe Fiul său. Prima dată l-a născut în fericire, acum îl naşte printr-un martiriu de nedescris. Şi aici se arată ca adevărată Mamă a lui Cristos care moare pe cruce din iubire, consumând în sine tot conţinutul durerii.

În acest martiriu Maria devine şi mama tuturor oamenilor. "Femeie, iată fiul tău!", îi spune Isus de pe cruce, încredinţându-i pe ucenicul iubit. Este culmea sublimei sale maternităţi. Aici nu este cuprinsă numai toată iubirea; aici este cuprinsă toată iubirea şi toată durerea.

Chiar şi acum Maria tace: şi în tăcerea Ei este cuprinsă iubirea cea mai mare pe care a trăit-o vreodată o fiinţă umană, dar totodată şi durerea cea mai crâncenă la care a fost chemată să participe o creatură omenească.

Maria şi-a continuat tăcerea şi după învierea lui Isus. Scriptura nu ne spune dacă Isus i s-a arătat. Acest "a nu spune", a tăcea în această privinţă, constituie respectul cel mai delicat faţă de momentul în care Maria contempla Fiul în splendoarea învierii sale glorioase. Chiar de nu i-ar fi apărut, credinţa i-ar fi fost suficientă spre a fi cea mai fericită dintre muritori, fiindcă învierea Lui ea a simţit-o în propria fiinţă, în propriul său trup, aşa cum a simţit şi sabia-cruce străpungându-i inima.

Când Maria Magdalena a părăsit mormântul gol, se aude chemată pe nume şi din iubirea care îi vibra în glas, îl recunoaşte pe Isus; se aruncă la picioarele lui spre a i le îmbrăţişa...

Dacă Magdalena este favorizată cu atâta iubire gingaşă de a-i îmbrăţişa picioarele Învăţătorului său, care îi apare înviat, ce favor nu a trebuit să copleşească sufletul Mariei ca mamă din partea lui Isus, care nu este numai "Invăţătorul" Ei, dar mai presus de toate este "Fiul" Ei? Cum s-ar putea spune ceea ce este inefabil? S-ar putea spune doar prin tăcere: tăcerea pe care Maria a păstrat-o şi după învierea lui Isus.

Tăcerea o înconjoară şi după naşterea Bisericii din ziua de Rusalii, când încep să ia fiinţă primele comunităţi creştine.

Ultimul indiciu despre Maria îl avem în fragmentul din Faptele Apostolilor, în care ni se vorbeşte despre apostolii şi ucenicii reuniţi în rugăciune la Ierusalim, în aşteptarea Duhului Sfânt. Aici Fecioara Maria este numită în mod expres ca "Mama lui Isus", dar este amintită "împreună cu alte femei" şi cu "rudele" Mântuitorului.

Maria îl primeşte şi ea pe Duhul Sfânt şi încă o dată, mai mult, este "plină de har". Apoi iarăşi se tace despre ea. Este începutul tăinuirii Ei mistice în sânul Bisericii care se naşte, a cărei "mamă" este ea însăşi; tace cu aceeaşi tăcere sfântă, eroică, cu care a însoţit zămislirea lui Isus.

Cât de frumos este planul lui Dumnezeu în desfăşurarea sa vremelnică! Ea apare pentru prima dată când îngerul o salută ca "plină de har"; şi pagina inspirată a Scripturii ne-o aminteşte pentru ultima dată ca plină de Duhul Sfânt.

Uimitoarea capodoperă a lui Dumnezeu este Preasfânta Fecioară Maria, creatura care, după Isus Cristos-Fiul Omului, este sfârşitul spre care trebuie să se îndrepte toate veacurile este Fecioara spre care au privit toate neamurile din vechime în aşteptarea Mântuitorului, ea este femeia pe care toate generaţiile viitoare au numit-o şi o vor numi "fericită", ea este menită să ne facă a simţi că "tăcerea" este respiraţia şi ritmul inimii lui Dumnezeu.