Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă
achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună
Meditația XII
Tăcerea Fecioarei Maria
Despre Preasfânta Fecioară Maria cunoaștem prea puține lucruri; cea mai
mare parte a vieții sale este "tăcere",
o tăcere strălucitoare și fascinantă.
Infinita delicatețe și înțelepciune divină a dispus ca din sfintele
Scripturi să nu cunoaștem despre ea decât maternitatea divină, poate, un necaz
omenesc, întrucât, fiind inspirate, ne-ar fi putut arăta frumusețea, măreția și
sfințenia Mariei încă din fragedă pruncie.
Tăcerea, care o înconjoară, este prin urmare lumina cea mai grăitoare, este
aceea care ne arată cel mai mult această frumusețe, măreție și sfințenie.
Aceasta o simte inima, care, pentru a se face părtașă de lucruri atât de
minunate, nu are trebuință de fantezie, și nici chiar de rațiune, ci de
credință.
Tăcerea cuprinde în primul rând copilăria și tinerețea Mariei: acea vârstă
de nevinovăție și de farmec, despre care am fi voit să știm atât de multe, pentru
a o admira și iubi din primii săi ani.
Din această tăcere o scoate doar salutul îngerului, care îi aduce la
cunoștință planul divin al maternității și primul cuvânt al Mariei, pe care îl
cunoaștem, este acela pe care ea îl adresează mesagerului ceresc.
Un cuvânt face să se zămislească în ea Cuvântul, veșnicul Cuvânt, Fiul lui
Dumnezeu, fiindcă Maria i-a spus: Da,
"Fie".
Dar după acest cuvânt, care constituie începutul mântuirii oamenilor din
această vale de lacrimi, se întoarce în aceeași inefabilă tăcere: tăcere, pe
care Maria o păstrează, ascunzând cu gelozie misterul care s-a înfiripat în
sânul Ei.
Chiar Elisabetei, spre care o mâna o delicată caritate feminină după
vestirea îngerului, nu Maria este aceea care îi vestește propria maternitate
divină: chiar și față de ea păstrează tăcerea, mulțumindu-se cu exaltarea plină
de înțeles, pe care o simte orice femeie când își dă seama că va fi mamă.
Este însuși Fiul lui Dumnezeu din sânul ei feciorelnic care se revelează la
sensibilitatea și la intuiția Elisabetei, devenită ea însăși mamă în chip
miraculos și se revelează fiului, pe care ea însăși îl purta în sân. Elisabeta
este aceea care o numește pe Maria "Mama
Domnului meu", nu-i Maria aceea care să o spună despre sine.
Chiar răspunsul Mariei, dat Elisabetei, care jubila de bucurie, este tot o
tăcere: în cântarea de laudă, de binecuvântare și de recunoștință față de
Dumnezeu, despre sine ea nu spune decât doar că el "a privit la smerenia slujitoarei Sale" și că "a înfăptuit în ea lucruri mari, din care
cauză "toate generațiile mă vor numi
fericită". Persoana Ei a devenit doar suportul pe care sunt expuse
capodoperele inefabile ale lui Dumnezeu, pe care ea le recunoaște și le
binecuvântează din tot sufletul cu acea bucurie sfântă care îi umple întreaga
ființă.
Și apoi tăcerea față de Iosif. Aici suntem de-a dreptul în fața unei tăceri
eroice.
Maria cunoaște și simte toată neliniștea și, desigur, teama pe care o
experimentează logodnicul Ei, față de Sarcina
pe care o poartă, atât de evidentă: cauzând o suferință cu atât mai
pătrunzătoare cu cât este mai adânc discernământul moral al lui Iosif - "bărbat drept" - față de gravitatea
păcatului; și suferința lui își atinge culmea din cauză că nu știe cum să iasă
din această situație atât de penibilă. În sufletul lui se atingeau două extreme
într-un singur punct: Maria fecioară și totuși... cu sarcină!
Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt al Mariei. Dar ea tace. Acceptă să
trăiască suferința de a-l vedea suferind, din cauza Ei pe omul pe care îl
iubește mai mult decât orice de pe acest pământ, pe omul care, datorită
profundului său simț moral, a acceptat să trăiască feciorelnic alături de ea.
Ceea ce s-a săvârșit în ea este opera lui Dumnezeu; prin urmare, ea lasă
totul în seama Lui. O tăcere ca aceasta nu se poate naște decât dintr-o
credință eroică. Și Dumnezeu răspunde acestei credințe trimițând un înger spre
a-i înlătura îndoiala din sufletul lui Iosif.
Apropiindu-se timpul ca să nască, Maria a nutrit și ea visul - ca orice
mamă - de a-și aduce fiul la lumină în seninătatea și intimitatea casei proprii
din Nazaret, împodobită cu tot ceea ce este necesar spre a fi un colțișor de rai, cu toate că o
caracteriza o profundă modestie. Procurase toate cele ce sunt de trebuință spre
a-l întâmpina pe noul-născut cu iubirea și grija caracteristică oricărei mame.
Dar iată că voința lui Dumnezeu răstoarnă acest plan atât de frumos și atât
de uman: Mesia trebuia să se nască la Betleem. Maria cu Iosif trebuie să se
îndrepte într-acolo, chiar acum, fără întârziere. Voința lui Dumnezeu este
aceea care îi scoate din ceea ce ei prevăzuseră și-i poartă spre necunoscut.
Maria acceptă și tace: nu cere cont lui Dumnezeu pentru ce trebuie să
sufere atâtea neplăceri și atâta oboseală, tocmai în acele zile când ea se află
într-o situație atât de delicată și ar avea trebuință de atâta liniște, odihnă,
pace și discreție...
Aici tăcerea este încredințată în totalitate voinței lui Dumnezeu, este o
dăruire totală în brațele Providenței, este o trăire sigură la sânul Tatălui
ceresc, fără să știe - dar și fără să se întrebe - ce o așteaptă pe lunga cale,
ce va găsi la Betleem, ce-i rezervă viitorul în privința copilului său, Ei
însăși și lui Iosif.
Și această tăcere este rodul unei credințe eroice de nedescris, a acelei
credințe care, nu peste mult timp, îi va cere să se lase din nou în brațele lui
Dumnezeu, acceptând situația atât de neplăcută de a fugi în Egipt.
Înainte însă de acest eveniment dureros, în templul din Ierusalim, cu
ocazia prezentării Copilului conform Legii, Maria este întâmpinată și felicitată
de bătrânul Simeon și de prorocița Ana. Ascultă vocea solemnă, gravă și
inspirată a sfântului patriarh că Pruncul Ei este "mântuirea" pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toate
popoarele, este "lumina"
pentru toate neamurile pământului și este "slava" poporului său, a Israelului.
Este o confirmare a ceea ce spusese îngerul, adică bucuria profundă a
Mariei, izvorâtă din maternitatea divină. Chiar bătrânul Simeon se molipsește
și se bucură cu toată ființa de binecuvântarea Ei.
Dar, reculegându-se, se întoarce spre Maria cu un mesaj special pentru ea
și îi spune referitor la Prunc: "El
este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel, semn care va trezi
împotrivire. Și prin sufletul tău va trece sabia".
Maria cunoaște Scripturile; știe despre Mesia că va fi "omul durerilor", "disprețuit și aruncat de oameni", "străpuns
pentru nelegiuirile noastre, pălmuit pentru fărădelegile noastre" (Is 52,3-5). Cuvintele lui Simeon îi
confirmă acestea și îi prezic încă mai mult: martiriul Ei de mamă, în care doar
tăcerea îi va privi lacrimile.