MEDITAŢII

Meditaţia X

Tăcerea ca adoraţie şi care "spune": Dumnezeu

Tăcerea, ca act de credinţă, aduce sufletul la tăcerea ca act de adoraţie-contemplaţie.

Tăcerea este aceea care contribuie la faptul ca sufletul să fie în totalitate şi numai pentru Dumnezeu, cu Dumnezeu, în Dumnezeu şi al lui Dumnezeu. Nu este numai o tăcere faţă de lucrurile exterioare, nu este nici numai o tăcere ca reculegere interioară: este o tăcere mult mai profundă, mult mai totală. Este tăcerea sufletului despre sine însuşi.

În intimitatea cu Dumnezeu, ne vine în mod spontan dorinţa de a vorbi, de a spune ceva despre sine, de a cere ceva pentru sine, pentru alţii... Faptul de a cere este o rugăciune şi Isus însuşi ne-a învăţat şi ne-a îndemnat să cerem de la Tatăl. Dar sufletul trebuie să ştie şi să tacă în faţa lui Dumnezeu, de a tăcea despre sine, de a tăcea despre toate, a tăcea pentru "a adora", pentru "a contempla".

Sufletul în adoraţie este în întregime pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu. Nu se gândeşte la sine şi nu vorbeşte despre sine. Ştie şi simte că Dumnezeu este realitatea infinită, adevărul subzistent, voinţa preasfântă. Toate le spune lui Dumnezeu, recunoscându-l: îi spune că el singur este sfânt, el singur este bun, el singur este drept, el singur este vrednic de a fi singurul obiect al tuturor gândurilor noastre, vrednic de a fi căutat, cunoscut, recunoscut, iubit, slujit, preamărit şi binecuvântat; el singur este frumuseţea infinită, desăvârşirea infinită, înţelepciunea infinită, milostivirea infinită, iubirea infinită, etc.

Acestea le spune "simţindu-l", lăsându-se răpit de un sentiment inefabil şi captivant al Realităţii lui Dumnezeu, care-l atrage cu o nespusă gingăşie de pace, de plinătate, de mulţumire totală.

Sufletul în adoraţie contemplă, recunoaşte, iubeşte şi se bucură. Nu cere nimic, fiindcă nu poate să ceară ceea ce deja are; nu se gândeşte la sine însuşi, fiindcă îl simte numai pe Dumnezeu singur care îl copleşeşte inefabil cu fericirea sa divină.

Această tăcere totală a sufletului despre sine şi în sine este condiţia indispensabilă pentru a trăi perfect experienţa lui Dumnezeu, preludiul pământesc al nespusei stări de contemplaţie, de adoraţie, de iubire şi de fericire care va fi în viaţa veşnică din Paradis.

"Sufletele contemplative caută mereu tăcerea, spune Jacques Maritain, aceasta nu pentru că ar preţui tăcerea ca atare, mai mult decât extazul, dar, în tăcerea care face să amuţească orice cuvânt, sărbătoresc mijlocul prin care ele aud înlăuntrul lor Cuvântul divin, pe Cel care dă fiinţă la tot ceea ce există în univers".

În tăcerea totală a sufletului înaintea lui Dumnezeu, sufletul se regăseşte pe sine însuşi, fiindcă această tăcere totală spune: "Dumnezeu".

Omul, în mod esenţial, spune "Dumnezeu", atunci când se întoarce în intimitatea sa cea mai intimă. Acolo, de fapt, în tăcerea "absolută" faţă de toate, el simte că existenţa sa nu este de la sine; într-un fel ce nu se poate spune, se găseşte în faţa propriului izvor vital, descoperă că sorgintea propriei existenţe este Dumnezeu. Dar, ca să-l simtă, nu trebuie să se bazeze pe nimic din ceea ce este creat, nu trebuie să depindă de nimic dinafara sa şi de nimic de ce este el însuşi.

În această tăcere faţă de toate, sufletul poate simţi în sine, ca o atingere creatoare a lui Dumnezeu, cum realitatea propriei existenţe iese din mâinile Creatorului, că el însuşi este un misterios "Da" al iubirii lui Dumnezeu; dar un "Da" pe care nu-l spune el, sufletul, fiindcă el nu poate oferi nimic iubirii: el este în totalitate numai pentru acea iubire creatoare. Sufletul se vede numai în starea de "recipient", dispus să primească...

Pentru suflet, a primi în sine în acel moment de tăcere atingerea creatoare a lui Dumnezeu, nu este numai o "reîntinerire", ci este în starea de a se simţi "creat" din nou de iubirea divină. Din acest moment se simte altul, mai mult decât înainte. Sfântul Paul este acela care ne luminează în această privinţă, când scrie credincioşilor din Efes că: "Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care ne-a ales în el înainte de crearea lumii" (Ef 1,4).

Da, în acea tăcere sufletul ajunge să experimenteze încă şi faptul ce înseamnă de a fi fost în Dumnezeu "înainte de crearea lunii", a experimenta, nu numai a şti. Dumnezeu vrea ca ceea ce ştim, fiindcă ne-a revelat, să experimentăm, adică, de a simţi cu întreaga noastră făptură că, în Dumnezeu, noi am fost "înainte" de tot ceea ce a fost creat, înainte de tot ceea ce există, a simţi că tot ceea ce este creat pentru noi este "după" noi, atât în ordinea existenţei, cât şi în ordinea valorilor.

Tăcerea ne primeneşte privirea faţă de orice realitate şi ne conferă ceva din însăşi privirea lui Dumnezeu, pătrunzând până în străfundurile fiinţei. Desprindem acest adevăr din două asemănări, pe care ni le-a oferit Isus, când a vorbit despre "Împărăţia lui Dumnezeu". El a spus că Împărăţia lui Dumnezeu (adică fericirea deplină în adevăr şi bine total), se aseamănă cu un grăunte de muştar aruncat în grădină, care creşte, rodeşte şi devine folositor chiar şi păsărilor cerului, fiindcă devine făptură nouă: copac. Grăuntele nu-şi pierde identitatea, ci îşi măreşte capacitatea de a produce noi seminţe de aceeaşi natură. Isus aseamănă împărăţia lui Dumnezeu cu drojdia, pe care femeia o amestecă în trei măsuri de făină (Lc 13,18-21). Drojdia nu-şi pierde identitatea, ci îşi măreşte capacitatea, devenind pâine. Aceasta din urmă mi se pare cea mai grăitoare asemănare cu "împărăţia lui Dumnezeu", fiindcă "femeia" care ia drojdia ne arată rolul Preacuratei în economia mântuirii: de a amesteca drojdia cu trei măsuri de făină. "Femeie, îi spune Isus de pe Cruce, iată fiul tău!" (In 19,26). În persoana lui Ioan ne vedem pe noi, fiindcă suntem din "acelaşi aluat". Cele "trei măsuri de făină", care au aceeaşi natură, ni-l arată pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Misiunea Maicii Domnului este eclezială: de a amesteca natura noastră cu natura divină, spre a ne mări capacitatea substanţială, devenind "pâine", mijloc de subzistenţă pentru noi şi pentru alţii, numai datorită faptului că am devenit "părtaşi ai naturii divine" prin frământătura realizată de "Femeie".

Sămânţa de muştar devine arbore în tăcerea brazdei din grădină; drojdia devine pâine în tăcerea celor trei măsuri de făină.

Să nu ne temem de tăcere! Ea este necesară ca să auzim şi să vedem cum creştem "făpturi noi" în Cristos.

"Avem nevoie de nişte ochi noi şi proaspeţi, scrie abatele Gaston Courtois, care în spatele unei liste nominale, în spatele unei feţe cunoscute sau necunoscute, în spatele fiecărui element dintr-o mulţime de necunoscuţi, să ne facă să vedem suflete în care Cristos trăieşte sau vrea să trăiască, să ne facă să vedem în aceste suflete nişte pietre vii ale cetăţii lui Dumnezeu, nişte celule ale Trupului său Mistic, având fiecare rolul, misiunea şi chemarea sa proprie, într-un cuvânt, Cristos în creştere, creştinătatea în mers..." Acest lucru se realizează prin acel a spune: "Dumnezeu", a simţi în propria creaţie Iubirea creatoare a tot ce există... Simţim propria noastră creaţie numai prin adoraţie-contemplaţie. Să nu încercăm a simţi creaţia nouă în trup, fiindcă numai după ce vom simţi în noi creaţia "unui duh nou" vom putea experimenta reînnoirea lentă a materiei, pregătirea ei pentru înviere. "Cristos a iubit Biserica, spune sf. Paul, şi s-a dat (tăcerii mormântului) pentru ea, spre a o sfinţi, curăţind-o prin cuvânt în baia de apă, ca să-şi poată pune alături o Biserică măreaţă, fără nici o pată, fără nici o zbârcitură sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-27). "Dacă unul este în Cristos, este creatură nouă" (2 Cor 5,17) şi "Ceea ce contează este de a fi o nouă creatură" (Gal 6,15).

Punând la dispoziţia lui Dumnezeu tăcerea noastră cea mai profundă, cea mai intimă, îi dăm posibilitatea de a ne face "făpturi noi" şi să simţim bucuria asistând şi simţind această înfăptuire a "împărăţiei lui Dumnezeu" din noi: "Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru" (Lc 17,21).