MEDITAŢII

Misterele de lumină

Schimbarea la Faţă a Domnului

"... i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage. Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare" (cf. Lc 9,28-29)

Ce s-a schimbat pe muntele Tabor? Cum s-a schimbat aspectul feţei lui Isus? "În timp ce se ruga..." (Lc 9,29) În acest mister de lumină vom contempla, împreună cu Isus, misterul rugăciunii şi al schimbării feţei, pentru a înţelege şi pentru a primi în profunzime iubirea lui Dumnezeu. Rugăciunea, fiind în mod esenţial un dialog cu Dumnezeu, poate cu adevărat schimba aspectul feţei noastre, adică aspectul vieţii noastre...

Reflecţia noastră cu privire la misterele mântuirii, la misterele iubirii divine adunate de către întreaga istorie creştină în minunata rugăciune a Sfântului Rozariu, se bazează pe pilda de viaţă veşnică oferită fiecăruia dintre noi de cel de al III-lea mister de lumină, în care se propune o meditaţie asupra Împărăţiei lui Dumnezeu şi a chemării la convertire a omului.

Fiecare dintre noi ajunge la sine însuşi numai prin întâlnirea cu un tu, cu tu-ul omului, dar şi cu tu-ul lui Dumnezeu. Procesul întâlnirii este un mister şi nu este uşor de prezentat. În întâlnirea cu Dumnezeu, profeţii îşi găsesc calea şi descoperă o nouă conştiinţă de sine. În întâlnirea cu Dumnezeu Tatăl, Isus însuşi descoperă că este: "Fiul cel iubit". Rugăciunea este şi pentru noi locul descoperirii a profunde identităţii noastre.

În toată viaţa lui, Isus a vorbit cu Tatăl prin rugăciunea sa; făcând aşa, a învăţat să asculte inima Tatălui său şi dorinţele lui despre Isus şi despre întreaga omenire. De multe ori în inima noastră se naşte această întrebare profundă: ce anume trebuie să-i spun lui Dumnezeu din moment ce, oricum, el ştie deja totul?

În mod firesc, Dumnezeu ştie totul. Dumnezeu nici nu are nevoie de rugăciunea mea. Eu însă am nevoie de rugăciune. Îmi este de ajutor faptul că mă pot adresa lui Dumnezeu comunicându-i necesităţile şi sentimentele mele cele mai intime. Ne putem imagina ce ar fi dacă ne-am putea adresa doar oamenilor şi nu lui Dumnezeu, începutul a toate.

În definitiv, ar fi imposibil să ne înţelegem pe noi înşine. De fapt, oamenii nu pot găsi răspunsuri la întrebările noastre ultime. Ne pot oferi puţină înţelegere şi protecţie, dar, în ceea ce priveşte sentimentele şi nostalgiile noastre cele mai intime, ne lasă singuri. Nici un om nu poate da, de exemplu, un răspuns plauzibil întrebărilor ce privesc suferinţa şi moartea, mai ales ale celor nevinovaţi. Dar nu trăim în împărăţia absurdului; ne putem adresa lui Dumnezeu, originea întregului univers.

Ce trebuie, aşadar, să-i spun lui Dumnezeu? Tot ceea ce mă frământă. Pot să-i descriu viaţa mea aşa cum este ea în realitate. Lui Dumnezeu pot să-i povestesc despre întâlnirile cu alţii, despre ceea ce mă preocupă în acest moment, despre probleme şi dezamăgiri, despre bucurii şi momente frumoase, despre temeri, preocupări şi despre speranţa mea. Rugăciunea nu trebuie să fie pioasă, ea trebuie să fie sinceră.

Dacă găsim curajul de a ne adresa şi de a exprima în faţa lui Dumnezeu ceea ce ne ascundem nouă înşine, atunci viaţa noastră devine mai profundă, mai intensă şi mai luminoasă: "... iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare" (cf. Lc 9,29). Plictiseala şi mediocritatea dispar, iar noi devenim mai liberi. Inima începe să pulseze şi simţim că existăm într-adevăr, că trăim. A trăi este frumos, dar poate în acelaşi timp şi dureros. Apostolilor le-ar fi plăcut să rămână în rugăciune, adică în compania lui Isus, dar coborând de pe munte El le vorbeşte despre călătoria sa spre Ierusalim.

Nu este suficient să vorbim cu Dumnezeu, să avem experienţe luminoase ale iubirii Domnului, ci este necesar să împărtăşim această iubire cu fraţii noştri. Pentru aceasta este nevoie de capacitate comunicativă, de umilinţă şi de a şti să acceptăm şi umiliri şi înfrângeri. Pe muntele rugăciunii, unde este necesar să lăsăm siguranţele noastre, suntem chemaţi în fiecare zi să înţelegem cu ochii lui Dumnezeu istoria lumii şi viaţa noastră. A dedica un timp rugăciunii pentru a-l asculta pe Dumnezeu în Cuvântul său înseamnă a-l iubi şi a fi iubiţi de El, înţelegând voinţa lui despre noi, ce de multe ori are căi pe care nu le înţelegem decât în perspectiva rugăciunii, acolo unde se poate schimba "aspectul feţei noastre". "Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul" (Is 55,8).

Pe muntele Tabor vom înţelege profunzimea drumului crucii şi necesitatea ei. Pe muntele rugăciunii lucrurile vieţii vor primi o lumină nouă:

"I-am cerut Domnului să-mi dea un buchet proaspăt de flori,
dar am primit un cactus plin de spini teribili.
I-am cerut Domnului să-mi dea câţiva fluturi,
dar am primit viermi oribili, respingători.
Eram speriat, deziluzionat, distrus.
Dar iată: după câteva zile, pe neaşteptate, cactusul a început să înflorească...
iar viermii s-au transformat în fluturi magnifici... Sistemul lui Dumnezeu... Cel mai bun!
(Kao, Chu-Ming, Taiwan).

Apostolul Petru, cel care a fost cu Isus pe muntele Tabor împreună cu Ioan şi Iacob, ne spune cu mare încredere în planul lui Dumnezeu asupra lumii: "... aruncaţi asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El însuşi se îngrijeşte de voi" (cf. 1Pt 5,7).

sr. Francesca, Comunitatea Paulinelor din Bucureşti