MEDITAŢII

De la mâncare mi se trage
- 16 iunie 2005 -

Luni seara eram încă în Roma: predându-mi geamantanul pentru a fi urcat în avion, acesta a trecut mai întâi pe la cântar - avea 10 kilograme în plus! Cărţile şi cadourile pentru copii s-au dovedit a fi mai mult grele decât scumpe. Marele meu noroc a fost însă că nu m-au cântărit pe mine, căci nu ştiu ce surplus s-ar fi înregistrat! Nu am de ce să ascund că momentele de masă din Italia mi-au plăcut foarte mult, dar nu doar pentru bucate, ci şi pentru momentele trăite atunci, pentru discuţiile avute, pentru reflecţiile născute. Cu bunăvoinţa Dvs, am să pomenesc trei "momente".

* * *

Într-una din zilele de congres, am fost anunţaţi că vom lua masa la Muzeul Vaticanului. Iniţial nu am înţeles: vom servi tablouri şi statui? La faţa locului m-am lămurit: Muzeul include şi un restaurant modern. M-am aşezat cuminte la coadă şi, cu o tavă în mână, am parcurs "bucătăria" alegându-mi ce doream: o bucată de carne de acolo, ceva caş de dincolo, o salată de aici, nişte paste de mai încolo, un suc din acesta, un fruct din celălalt... ş.a.m.d., după capacitatea stomacului. Cu tava m-am îndreptat apoi spre sala de mese, îngrijorat că nu voi găsi loc: în faţa mea erau câteva sute de oameni, de zeci de naţionalităţi, fiecare în faţă cu o tavă cu bucate alese personal - probabil nu găseai două tăvi cu aceleaşi bucate (excepţie la cuplurile aprig îndrăgostite).

În acea mare de oameni mi-am găsit un loc: în dreapta erau nişte asiatici, în faţă nişte americani, iar în stânga nişte hispanici. Privind spre tava mea şi spre tăvile lor, gândul mi-a alunecat la... credinţă. În acea sală nu erau doar creştini, evident, dar şi între creştini, nu toţi erau în faţă cu aceeaşi "tavă": unii nu pun pe "tavă" sfinţi, căci nu cred în puterea lor mijlocitoare; unii consideră "Cina Domnului" doar ceva simbolic, nu o jertfă reală; unii se "hrănesc" cu şapte Sacramente, alţii doar cu două, alţii cu nici unul. Dar nici măcar catolicii din acea sală nu aveau aceeaşi "tavă" a credinţei: unii scot de pe "tavă" mersul la Biserică, că doar bunica mai credea în astfel de obligaţii; unii, considerând probabil prea sărace bucatele catolice, mai adaugă condimentele "horoscop" sau "feng shui"; unii (unele), pentru a "gusta" mai bine viaţa, între mese mai iau câte o "pilulă de a doua zi".

Pentru omul de astăzi, trebuie să o recunoaştem, credinţa este tot mai mult o tavă pe care punem ce alegem noi. "Ştii, eu consum zilnic câte un Rozariu! Dar de Euharistie nu mă ating: nu-mi face bine la siluetă, are prea multe calorii!" Departe de a mai fi un tot unitar, legat de Cristos, de la care, la urma urmelor, ne tragem numele de creştini, credinţa devine un set de elemente: alegem ca de pe raft ce dorim să credem, lăsând restul într-o categorie de noi inventată - "nu e musai să credem". Aşa se face că suntem în lume peste un miliard de creştini, dar majoritatea doar cu numele. Nu cumva să luăm greutate în credinţă, că astăzi nu se mai poartă forme rotunde! Este la modă să fii slab la cap, subţire la suflet, superficial în toate.

* * *

Într-una din seri am ieşit cu un prieten italian în afara Romei... la o masă, desigur. Pe drum, îmi spunea: "Nu crezi că Biserica îşi bagă nasul prea mult, indicându-ne să nu mergem la vot?" [1] Pe "tava" credinţei lui, problemele de bioetică nu aveau loc, ţinând de politic. L-am întrebat: "Da' viaţa cine ţi-a dat-o: guvernul sau Dumnezeu?" Cred că spre finalul discuţiei, "bucatele" bioetice s-au mutat de pe "tava" politică pe cea a credinţei. Dar mi-a servit şi el în schimb o tavă... una plină... şi într-un context minunat!

M-a dus într-un mic sătuc de lângă Roma, în centrul aşezării, într-o piaţă vegheată de o biserică şi umbrită de un imens copac. Ei bine, la ora la care am ajuns noi, era deja noapte, aşa că piaţa era luminată de felinare. Am rămas uimit: piaţa era plină de bănci şi scaune de lemn, cam şubrede. Ce restaurant o fi acesta? Prietenul a dispărut pentru câteva minute şi s-a întors... ei bine, nu chiar cu o tavă, ci cu o pungă, pe care a vărsat-o pe o hârtie în faţa mea. Nu îmi venea să cred: eram în comuna primitivă sau în Italia? Pe masă s-au rostogolit nişte hălci de carne, nişte bucăţi de brânză, nişte măsline... Apoi într-o sticlă de apă minerală era un vin alb. Pentru prima oară italianul nu mă scotea la un restaurant dichisit... ci la ţară?! Rupând din pâine şi din celelalte bucate cu mâna (!), am început să mâncăm.

Nu târziu am primit şi explicaţiile. Într-adevăr, nu eram la un restaurant, ci într-un loc de tradiţie. Aici oamenii se strâng pentru a fi împreună. Seară de seară, băncile şi scaunele sunt puse pentru doritori. Poţi veni cu mâncarea de acasă, sau să iei o "plasă" cu mâncare de la organizatori. Vinul, foarte bun, poate fi asigurat tot de ei, la un preţ infim, ca şi mâncarea. "Păi şi unde este afacerea?", m-am trezit întrebându-l, deşi nu mă consider un materialist. "Nu este! Oamenii aceştia organizează aceste cine doar din distracţie, doar pentru ca lumea să fie la un loc." Am privit uimit în jurul meu: lumea într-adevăr se distra, vorbea, glumea, cânta! Era o atmosferă de familie! La un moment dat un individ s-a ridicat în picioare şi a arătat către vecinul lui: "Se însoară duminică!" Toţi, dar absolut toţi, ne-am ridicat în picioare şi l-am aplaudat şi i-am cântat (mă rog, eu, cu italiana mea, mai puţin). În cele câteva ore cât am stat acolo, am trăit un sentiment unic de apartenenţă la o familie, la familia pieţei din acea seară. Nu îmi venea să cred cât de bine mă simţeam - şi vă asigur că nu era (doar) din cauza vinului.

M-am gândit atunci cât de des momentele în care ni se reunesc familiile - biologice - nu devin momente protocolare, care abia aşteptăm să se încheie. Italienii din acel sătuc au găsit o reţetă a succesului, au găsit cum pot să transforme o masă de oameni care nu se cunosc într-o familie caldă, vie, unită. Am înţeles mai bine de ce în unele parohii, după Liturghie, tinerii sunt invitaţi să rămână pentru un pahar de suc şi o prăjitură: comuniunea se încheagă într-un mod anume în astfel de momente. Sora mea, care lucrează la o firmă importantă de profil informatic, îmi spunea că săptămânal firma organizează petreceri pentru angajaţi: motivul este evident - creşterea comuniunii între angajaţi, a sentimentului de apartenenţă la ceva comun. Prietenul meu italian mi-a spus că în vremea când lucra la Roma venea săptămânal în acel loc: îl înţeleg... Mi-aş dori să fie şi la noi astfel de locuri: după acea seară, găsesc orice restaurant, oricât de select, ca fiind rece.

* * *

Să mă întorc însă la congresul abia amintit mai sus, şi să accelerez căci deja sunt prea multe rânduri. Am participat la un congres despre Internet, cu participare creştină din mai multe ţări europene. Au fost conferinţe interesante, mărturii interesante, vizite prin Roma interesante... dar eu cel mai mult am gustat mesele! Abia aşteptam aceste momente: aşezându-ne aleator la mese, niciodată nu aveam aceleaşi persoane în lateral - şi de aici sursă infinită de discuţii. De fiecare dată în câteva minute conversaţia se încingea: "sorbeam" unii de la alţii informaţii. Ascultam fiecare fascinaţi situaţia diferitelor Biserici din diferite ţări, despre probleme diferite, despre situaţii diferite, despre tot felul de minunăţii: la amiază de la un danez, seara de la un german, a doua zi de la un finlandez, ş.a.m.d. Desigur, şi ei erau interesaţi de România (să vă spun că se minunau că avem aeroporturi? mai bine nu, să nu vă enervaţi!). Din discuţii se năşteau proiecte... dar şi multe râsete.

Eram la mese tot felul de creştini (catolici şi din diverse ramuri reformate), dar diferenţele dintre noi nu deranjau, ci erau sursa bogăţiei ce o simţeam în acele momente. Nici bucatele şi nici fascinaţia "străinătăţii" nu erau elementele ce ne uneau. Nici măcar Internetul, deşi toţi eram "fani" ai acestui spaţiu virtual. Era dorinţa reciprocă de deschidere, de dăruire, de împărtăşire... Cristos era acolo. Iar eu nu ştiam ce să regret: că aceste mese nu puteau ajunge până la comuniunea deplină, în care să ne împărtăşim din acelaşi Trup şi Sânge? Sau invers: că Liturghiile noastre au pierdut această dimensiune de cină, de comunitate reunită în jurul unei mese, că în loc să stăm unul lângă altul la o masă, stăm pe nişte scaune privind spatele credinciosului din faţă?

* * *

Poate pentru unii rândurile de mai sus sunt doar rânduri de jurnal, ale unui exuberant excursionist la Roma. Dacă însă veţi regăsi printre rânduri gânduri profunde, de "rumegat", înseamnă că v-am împărtăşit ceva din hrana primită în Cetatea Eternă. Cristos nu a ales să rămână alături de noi sub formă de metal spiralat, nici sub formă de vapori de apă: ci sub chipul pâinii şi al vinului. Chiar dacă astăzi a devenit o ceremonie sofisticată şi programată punct cu punct, la origini Liturghia a fost o masă, o cină, iar ostia o pâine din care se rupea cu mâna. Mâncatul este o chestiune esenţială pentru om. Eşti ceea ce mănânci, spun unii. Noi ce mâncăm? Şi oare nu cumva numai cu gura mâncăm?

Radu Capan
www.capan.ro

Notă:
[1] Italienii au fost chemaţi în 12 şi 13 iunie a.c. la un referendum naţional privind experimentele pe embrioni şi fertilizarea asistată. Biserica Catolică i-a îndemnat pe credincioşi să nu meargă la vot. Doar 25,9% din populaţia Italiei s-a prezentat la referendum, care astfel a fost anulat.