MEDITAŢII

Să lăsăm portocalele
- 7 aprilie 2005 -

Africanii au o metodă simplă şi extrem de ingenioasă de a prinde maimuţe. Mai întâi iau o nucă de cocos şi o sparg în două. Îi golesc conţinutul, iar într-una dintre jumătăţi fac o mică gaură, dar suficient de mare pentru ca maimuţa să îşi poată băga pe acolo mâna. Vânătorul ia apoi o portocală pe care o pune în nuca de cocos, pe care o reface prin lipirea jumătăţilor. Leagă capcana tocmai realizată cu o frânghie şi o lasă undeva în junglă, şi se îndepărtează. Mai devreme sau mai târziu, o maimuţă curioasă se va opri în faţa nucii de cocos, atrasă de mirosul portocalei. Va studia locul, nuca de cocos, şi într-un final va băga mâna prin gaură, va prinde portocala şi va încerca să o tragă afară. Desigur, mâna cu portocala nu va putea să iasă prin gaură, dar maimuţa nu îşi dă seama şi va continua să tragă cu insistenţă de portocală, inconştientă de pericolul la care se expune. Tot ce le rămâne africanilor este să arunce o plasă peste maimuţă pentru a o prinde. Foarte puţine scapă, pentru că majoritatea nu renunţă nici în ruptul capului la pradă: şi astfel delicioasa portocală devine o capcană mortală.

* * *

Cred că metoda de vânătoare a africanilor poate constitui cu succes o "dovadă" a faptului că ne tragem din maimuţe: asemenea lor, suntem în stare să ne pierdem libertatea, viaţa chiar, pentru ceva pe care am pus mâna. Pentru oamenii de astăzi portocalele au diverse chipuri: un post bun la serviciu, o maşină ultimul răcnet sau propriul trup. Odată ce am băgat mâna prin gaură şi am prins "portocala", ne încăpăţânăm să fie a noastră cu orice preţ. Şi tragem de ea până când la bătrâneţe ne dăm seama că am ales meseria cutare pentru că era bănoasă, şi totuşi nu ne simţim bogaţi. Sau că ne-am dotat cu toate high-tech-urile zilei de mâine, dar nu ne ajută să trăim mai bine. Sau că ne-am îngrijit toată viaţa de "ambalajul" nostru (prin "decoraţiuni exterioare" sau "trăgând la fiare"), dar aceasta nu ne-a făcut fericiţi. Pe vremea lui Ceauşescu, portocalele erau un lux. Astăzi, şi portocalele şi "portocalele" se găsesc cam pe toate gardurile, îmbiindu-ne să le înşfăcăm cu aviditate.

Chiar săptămâna trecută scriam despre dorinţa noastră de a avea lucrurile sub control. Ne place să fim stăpâni pe situaţie, şi trăim o angoasă dacă nu este aşa. Iluzia controlului devine prostie de maimuţă atunci când obsedaţi de control nu ne dăm seama că de fapt lucrurile ne-au scăpat de sub control. Realitatea este că nu putem stăpâni cursul lucrurilor, chiar dacă evident avem o influenţă majoră asupra lui. Dacă nu conştientizăm aceasta, viaţa, în loc să ne fie o abandonare în planul divin, devine o luptă crâncenă pentru control: de mine depinde să fie bani în casă, eu trebuie să am grijă de familie, este responsabilitatea mea ca toate să meargă ca unse. Toate acestea devin portocala de care ne agăţăm cu îndârjire, fără să sesizăm că riscăm să cădem în plasă. Abia când ne pierdem locul de muncă, sau când un copil al nostru se accidentează grav, sau când mai ştiu eu ce problemă serioasă ne afectează familia, ne descoperim slabi: de fapt nu putem controla lucrurile aşa cum am vrea! Plasa disperării cade peste noi... Şi atunci? Este de preferat o atitudine iresponsabilă?

Da, dacă prin atitudine iresponsabilă înţelegem cea la care ne invită Isus (Matei 6,25-34), când ne spune "nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?" Câţi mai iau în serios aceste cuvinte ale lui Isus? Câţi nu se simt datori să fie persoane "responsabile", scutindu-l pe Dumnezeu de bătăi de cap: "lasă Doamne, vezi de alţii că eu mă îngrijesc şi singur de salariu, sănătate, familie". Câtă dărnicie! De fapt, câtă înrobire! Este paradoxul maimuţei: aceasta dorea portocala, şi dorind-o, a devenit prizonieră. Dar din cursă putea ieşi oricând, foarte uşor: dând drumul portocalei. Şi noi devenim prizonierii unei vieţi pe care niciodată nu o vom putea controla, oricâte agende, celulare, locuri de muncă ş.a. am avea. Prizonieri ai unei închisori fără gardieni şi fără lacăte! Ne putem noi înşine elibera dacă dăm drumul mitului controlului, pentru a ne abandona Domnului. Îl avem ca Tată, iar a ne comporta ca fii ai Lui nu este iresponsabilitate. Când eram încă crescuţi de părinţi, nu ştiam de impozite, facturi, datorii, ipoteci, ş.a., şi trăiam liberi şi fericiţi. "Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc ce aveţi nevoie." Ştie Dumnezeu mai bine decât ştiau părinţii când noi eram mici. Şi ştie şi acum, când poate am devenit noi, la rândul nostru, părinţi.

Viaţa poate fi atât de frumoasă, dacă nu ne-am complica-o chiar noi! În loc să emitem pretenţii de "stăpâni pe situaţie", trebuie să ne recunoaştem cu umilinţă a fi copii, care nu se pot întreţine nici pe ei, nici pe alţii. Dar care abandonându-se, nu în sens pasiv, ci în sens activ ("căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui..."), primesc tot ceea ce au nevoie ("... şi toate acestea se vor adăuga vouă").

* * *

Recenta trecere la Domnul a Papei Ioan Paul al II-lea i-a lăsat pe mulţi paralizaţi de îngrijorare. Atât de mulţi, chiar şi preoţi, sunt sceptici când se gândesc la alegerea următorului Papă. "Nu va mai fi un Papă ca Ioan Paul al II-lea." Evident! Fiecare om are unicitatea sa, iar Karol Wojtyla a fost cu siguranţă un om excepţional. Chiar dacă l-am pierdut, aici, pe pământ, l-am câştigat în Ceruri. Şi atunci de ce disperarea care se citeşte în ochii multora, sau explicit pe buzele lor? O astfel de atitudine îmi pare a pune limite lui Dumnezeu: oare şi-a terminat El materialul de sfinţenie în 1920 când l-a "croit" pe Karol Wojtyla? oare nu mai are forţa să ridice un nou Papă excepţional? oare nu cumva nu mai avem nevoie de Dumnezeu, căci noi îl alegem pe următorul Papă - la nivel personal - ca o clonă a predecesorului, dar pe care, vai, tehnologic şi moral nu o putem realiza?

Se vede că stăm aproape tot timpul cu mâna pe "portocale" şi ne-am semeţit de prea multe situaţii sau mecanisme pe care le controlăm. Acum, când vedem că alegerea următorului Papă este evident în afara controlului nostru, simţim că ne sufocăm... Probabil ar trebui să schimbăm procedura de alegere a Papei: să fie cu candidaţi clari, care să desfăşoare campanii electorale, iar noi să avem controlul - oricât de mic - prin votul nostru! Un preot îmi spunea ieri: "Vai... nu ştiu ce va ieşi din Conclav... pe cine vor alege!?" Doar respectul m-a făcut să nu îi spun: "lăsaţi portocala, părinte!" Ne comportăm uneori ca şi cum alegerea următorului Papă ar fi un proces pur uman, în care Duhul Sfânt are un rol doar decorativ. Şi uite aşa, chiar şi în Biserică s-a deschis o "bursă a pariurilor" care are ca miză ghicirea numelui viitorului Papă... Cu toţii trebuie să lăsăm "portocala", să ne eliberăm de pronosticuri, de emoţii stresante... Un Cardinal mărturisea recent că se simţea apăsat, neliniştit în faţa responsabilităţii alegerii viitorului Papă. Până când şi-a dat seama că de fapt nu era suficient de umil. În umilinţă însă, a regăsit curajul de a porni spre Conclav, convins fiind că Domnul va face prin el alegerea cea mai bună. Şi noi, împreună cu Cardinalii, trebuie să ne umilim, pentru a-i lăsa spaţiu lui Dumnezeu să acţioneze prin noi. Atunci ne vom descoperi liberi, inclusiv de griji, iar când deasupra Capelei Sixtine se va înălţa un fum alb vom şti că a fost ales cel mai bun Papă.

Radu Capan
www.capan.ro