MEDITAŢII

Mi-e sete
- 3 martie 2005 -

În viaţa Maicii Tereza de Calcutta citim că, la un moment dat, meditând la cuvintele lui Isus "Mi-e sete", a simţit chemarea de a-i sluji pe cei săraci. Cuvintele spuse de Mântuitorul pe cruce au fost pentru călugăriţă un imbold pentru a se dărui celor aflaţi în nevoi, spre potolirea setei lui Dumnezeu de suflete. Impactul puternic al acestor cuvinte a făcut ca Maica Tereza să ceară ca ele să apară lângă fiecare crucifix din comunităţile ei. Despre sete am auzit însă şi duminica trecută, când în Biserica de rit apusean lectura evangheliei ne-a amintit de femeia samariteană. Această femeie a căutat ani în şir ceva care să o satisfacă. A încercat cinci căsnicii, dar nici una nu a împlinit-o. A rămas însetată în interiorul ei, fără să ştie că ceea ce o macină este setea de Dumnezeu. Până într-o zi, când l-a întâlnit la fântână.

Sf. Augustin scrie foarte frumos despre această întâlnire, şi explică faptul că femeii nu i-ar fi putut fi sete de Dumnezeu dacă înainte Acestuia nu i-ar fi fost sete de sufletul ei. Lui Dumnezeu i-a fost sete de credinţa femeii. Lui Dumnezeu îi este mereu sete de sufletele oamenilor. Setea Lui după noi devine şi setea noastră după El. Această sete, scoasă la lumină de întâlnirea cu evreul de lângă fântână, îi dă femeii samaritene deschiderea de a-i cere lui Isus apa vieţii. Deschizându-şi sufletul în faţa lui Isus, ea se lasă "spălată" de trecut. Depunerile groase ale istoriei vieţii ei, care o gârboveau până atunci, dispar sub jetul apei vieţii, astfel că acum, cu verticalitatea recâştigată, femeia se întoarce în comunitatea sa vestindu-l pe cel care i-a spus "tot ce am făcut".

Această sete după Dumnezeu există în fiecare dintre noi, doar că adesea ne-o astâmpărăm cu sucuri, dacă nu cu băuturi spirtoase. Dacă ne oprim în realitatea vizibilă, setea va rămâne. Nu va dispărea nici după schimbarea a cinci soţi/i, nici după schimbarea a cinci ordine religioase, pentru că nici căsătoria şi nici călugăria nu pot fi scopuri în sine, ci doar mijloace pentru a atinge scopul pentru care am fost creaţi. Întorcându-ne la Sf. Augustin să ne amintim de cunoscuta sa afirmaţie: "neliniştit este sufletul nostru Doamne, până se va odihni în Tine". Această nelinişte - în care recunoaştem de fapt setea despre care vorbeam până acum - este un excelent motor al existenţei noastre. Îmi amintesc anii de liceu când pasiunea mea pentru ştiinţă m-a condus la întrebările grele de genul: cum a apărut acest univers? cum a apărut viaţa? Am citit tomuri întregi, şi oricât încercam să îmi spun că am aflat tot ce era de aflat, ceva lipsea... În final, Domnul mi-a ieşit în cale (da, sub chipul acelui preot pe care îl pomenesc, din când în când, în reflecţii): ca orbul din parabolă, am început să văd; ca femeia samariteană, am primit apa vieţii; ca fiul rătăcit, am fost primit în Casa Tatălui. Lăudat fie Domnul!

Dar neliniştea nu a dispărut. Va dispărea doar când vom adormi în somnul de veci. Până atunci însă, neliniştea de care scrie Sf. Augustin continuă să fie un motor al existenţei. De ce ne dăm jos din pat în fiecare zi? Ce ne împinge să dăm plapuma la o parte, în loc să ne continuăm somnul sau moţăiala? Desigur, există răspunsuri aparente: pentru că trebuie să ajungem la locul de muncă sau de studiu; pentru că altfel avem de-a face cu şefu' care nu tolerează întârzierile; pentru că trebuie să ne câştigăm pâinea cu care să trăim mai apoi. Dacă acestea ar fi adevăratele motive pentru care ar trebui să mă trezesc zi de zi... aş spune pas... Noi, creştinii, ne trezim de fapt pentru a ne lua la trântă cu această nelinişte! Ne trezim pentru a ne adăpa setea de Dumnezeu! Ne trezim pentru a ne lucra mântuirea!

În Evanghelia de la Ioan, ascultată duminica trecută, după ce femeia samariteană s-a întors în cetate, apostolii au ajuns şi ei la Isus. Aceştia l-au invitat la masă, dar Isus le-a spus: "Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi". Imaginaţia apostolilor s-a aprins: la ce bunătăţi se referă oare?! Pentru a-i linişti, Isus le spune următoarele cuvinte, pentru mine cele mai frumoase cuvinte din Evanghelii: "Hrana mea este să fac voinţa Celui care mi-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui."

Ne trezim pentru a face voinţa Celui care ne-a adus la viaţă! Ne trezim pentru a împlini lucrarea pe care El ne-a încredinţat-o!

* * *

Se spune că apa nu are miros. Şi totuşi animalele o simt de la distanţă. Ne-am pierdut se pare multe simţuri, aşa că uneori stăm şi murim de sete, prea surzi ca să auzim zgomotul deloc tăcut al cascadei de lângă noi. Iar dacă nu murim de sete, murim de foame, atunci când activităţile pe care le facem zi de zi nu au nici o legătură cu cine suntem noi. Şi dacă neliniştea începe să ne apese, apelăm iute la calmante, la tot felul de chimicale, sau la psihiatrii. Iată omul secolului XXI, gârbovit de o existenţă anostă. Nici o operaţie estetică nu ne va scăpa de această cocoaşă urâtă. Doar credinţa în puterea lui Isus Cristos de a ne transforma existenţa, pe care i-o oferim cu deschiderea femeii samaritene.

Radu Capan
www.capan.ro