MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Cine m-a pus?
- 14 octombrie 2004 -

Buletinele tv de știri sunt groaznice. Nici eu și nici soția nu le urmărim de regulă. Excepție când vine la noi bunica mea, care, deși are peste 70 de ani, ține să fie la curent cu toate, și prin aceasta înțelege că are datoria de a nu-și părăsi prietenul ei, televizorul, între ora 19 și 20. Iar buletinul ei de știri este, cred, și cel mai prost ales: al unui post al cărui nume nu vreau să îl zic, dar vă spun că începe cu "pro" și se termină cu "tv". Și cum de dragul copiilor noștri am scos televizorul din camera mare, unde își petrec mult timp, obiectul cu pricina a ajuns în camera unde lucrez eu - și uite așa, când vine bunica la noi, vreau nu vreau, am ca fundal sonor știrile în timp ce lucrez...

Nu, titlul "Cine m-a pus?" nu se referă la întrebarea "Cine m-a pus să o chem pe bunica?" și nici la "Cine m-a pus să mut televizorul în camera în care lucrez?" Ambele au răspunsul clar: din iubire, din iubire pentru bunica, din iubire pentru copii... Motivația titlului stă în rândurile de mai jos.

Revenind la buletinele de știri, acum câteva săptămâni a fost prezentat un caz de sinucidere. Un bărbat făcuse un fapt abominabil, ce devenise în timp public. Apăsat de păcat, dar și de presiunea privirilor vecinilor, bărbatul s-a sinucis. Până aici nimic spectaculos: astfel de știri cred că se regăsesc săptămânal, aproape zilnic. Ceea ce m-a impresionat au fost cuvintele de pe bilețelul de adio semnat de acel bărbat. Mai precis ultimele cuvinte, sentința pe care bărbatul însuși o conștientizase: "Dracul m-a pus, la dracul m-am dus." Grele cuvinte... Teribilă sentință...

În seara aceea nu am putut să îmi scot din minte cuvintele bărbatului. M-am gândit la el, la drama ce fusese în sufletul său. M-am gândit la comunitatea din jurul bărbatului, la privirile reci și vorbele rostite pe la spate, atunci când oamenii au sesizat că fiica acestuia, ce suferea de mult timp de probleme psihice, era tot mai rotunjoară la forme, făcând vizibile urmările inimaginabilului act al tatălui ei. Nimeni nu spune că bărbatului trebuia să îi fie acceptat păcatul! Dar mă întreb câți dintre semenii lui au făcut separarea între păcat și păcătos, câți s-au limitat să îi condamne doar păcatul, nu și pe el, arătându-i în schimb iubire păcătosului? Ce s-a rezolvat prin condamnarea lui de către comunitate? S-a dus "la dracul". Sunt sigur că dacă măcar un singur suflet ar fi reacționat creștinește la această dramă, arătându-i bărbatului calea creștină spre iertare, spre ispășire, gestul fatal al acestuia ar fi putut fi evitat.

Acest incident nu este cu siguranță singular, cu toții știind de numărul tot mai mare al sinuciderilor. Fenomenul cred însă că trădează slăbiciunea creștinismului în acest popor ce se tot laudă că este creștin de două mii de ani. Trădează răceala ce există între noi. Mă gândesc uneori la zidurile ce separă apartamentele blocurilor: sunt parcă ziduri de adăposturi atomice, de metri întregi grosime, atât de puțin știm unii despre alții. Trăim suprapuși unii peste alții, în blocuri și de zece etaje, dar în cel mai bun caz alcătuim o "asociație de locatari", în nici un caz o comunitate. Vecinul de la patru poate trece oricând pe lângă noi, și după cinci minute să se arunce de pe balcon: noi nu vom intui nimic, pentru că nu știm nimic despre el. Iar când știm, de rău desigur, căci astfel de vești circulă cel mai iute, singura noastră reacție va fi privirea rece, ori chiar evitarea contactului vizual. Nu ne pasă de ceilalți, căci suntem prea ocupați...

În felul lui, acel bărbat l-a mărturisit pe diavol. Dar mai ia cineva astăzi în seamă "poveștile" cu draci, îngeri, miracole, Dumnezeu? Este evident că mărturia noastră este prea slabă. Noi îl avem de mărturisit pe Cristos! Astfel de mărturii nu vor apărea, decât arareori, pe posturile tv comerciale. Și de fapt aceasta nici nu are mare importanță. Ce contează este ca aceste mărturii să se simtă în comunitățile noastre: în comunitatea de la bloc, în comunitatea de la școală sau de la serviciu, în comunitatea ce se formează la o coadă la magazin, în comunitatea celor care sunt în parc odată cu noi... Aceste mărturii pot salva vieți. Și în primul rând viața noastră.

Eu unul, când voi muri, la momentul hărăzit de Domnul, mi-ar place să pot scrie inversul la ce a scris acest bărbat: "Domnul m-a pus, la Domnul m-am dus." Așa să-mi ajute Bunul Dumnezeu!

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire