MEDITAŢII

Lecţii la treizeci de ani
- 25 noiembrie 2011 -

În timp ce prietenele surorii mele, cu şase ani mai în vârstă decât mine, discutau cu nesaţ despre filosofia vieţii, subiect care le întrecea până şi lor cunoştinţele şi experienţa, eu mă prefăceam că mă joc în camera alăturată, deşi eram cu urechile ciulite la discuţiile înţelepciunii. Un gând exprimat de una dintre fete mi s-a întipărit, de atunci, în minte: "Când eram copil, îmi doream cu tot dinadinsul să fiu mare. Mi se părea că, pe măsură ce voi creşte, voi fi liberă să fac tot ceea ce îmi doresc. Astăzi, vreau să fiu din nou copil, măcar pentru o clipă". Eu eram la acea etapă din viaţă, pe care cu toţii ne-o aducem aminte, în care le spuneam "sărut-mâna" tuturor vecinilor, chiar de erau doar puţin mai mari decât mine, şi-n care îi consideram maturi pe tinerii între douăzeci şi treizeci de ani, pe când cei trecuţi de a treia decadă de viaţă mi se păreau cumva apartenenţi ai unei alte lumi, tangenţiale universului copilăriei. De aceea, spusele acelei fete, la vârsta, în concepţia mea, a deplinei maturităţi, cântărea enorm. Acum, când cea mai însemnată cifră din numărul anilor mei se schimbă, cât de vie îmi pare scena aceasta de demult! Adevărul este că nu ne împăcăm niciodată uşor cu propria trecere. Ne vopsim părul, ne acoperim ridurile, ne preocupăm obsesiv de propria sănătate sau, din contră, evităm să facem minime investigaţii ce ne-ar putea descoperi boli "de neacceptat", îi vizităm prea puţin pe cei din spitale şi cămine de bătrâni, etc. Şi totuşi, "zilele omului sunt ca iarba, el înfloreşte ca floarea câmpului. Când suflă vântul, ea dispare, nici locul în care a stat nu se mai cunoaşte" - Psalmul 103 (102), 15-16.

O altă lecţie pe care am învăţat-o de-a lungul curgerii vieţii de până acum este că ne temem să stăm singuri cu noi înşine. Charles Caleb Colton spunea: "Să îndrăzneşti să trăieşti singur este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată". Şi din această pricină, ne înfricoşăm de comuniunea cu Domnul Cristos, în rugăciune şi sfântă meditare: întâlnirea cu El, în solitudinea fiinţei noastre, ne conferă cel mai minunat prilej de a ne întâlni cu noi, cei reali, cei de dincolo de aparenţele prin care ne ascundem de ceilalţi şi, mai ales, de propriile conştiinţe. În apăsătoarea linişte a singurătăţii, se aud cel mai bine ciocanele Creatorului, lucrând pe şantierele noastre lăuntrice, şi ne dor cel mai constructiv cuiele săpate adânc în fire. Şi totul pentru ca, într-o zi anume, chipul să ne strălucească de preaplinul înnoirii celei în veci nestricăcioase.

Şi, în sfârşit, deasupra tuturor celorlalte pilde cu care viaţa m-a binecuvântat, rămâne aceasta: merită să iubeşti. "Chiar dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei" (Paulo Coehlo). Nu-i nimic care să ne poată scoate din propriile limitări, să ne ridice din neagra genune, să ne încălzească inimile îngheţate şi să ne umple de energie vitală decât dragostea. Iar noi, chemaţi fiind să-i iubim cu aceeaşi măsură chiar şi pe cei ce "a iubi" nu ştiu, să ne adăpăm inimile cele însetate de dragoste din izvorul nesecat al Celui care, Iubirea Însăşi fiind, pentru noi murit-a pe lemn, făcând tocmai din nebunia Crucii altar al iubirii!

La mulţi ani, iubiţi prieteni! Şi pentru că "nu omul care a trăit cei mai mulţi ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simţit cel mai mult viaţa" (Jean Jacques Rousseau), mă văd nevoit să completez urarea de mai sus cu încă una: "Să daţi ani vieţii şi viaţă anilor!" Aşa doar, oricât de scurtă sau de lungă va fi fiinţarea terestră, viaţa va continua să curgă etern!

Andrei Pătrîncă