MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Oare avem dușmani?
- 26 februarie 2004 -

Într-o stație de autobuz așteptau mai multe persoane. Printre ele era și un tânăr de vreo 25 de ani. Îmbrăcat clasic, cu costum și cravată, fuma liniștit dintr-o țigară până la sosirea autobuzului. Se spune că cei din jurul său, privindu-l, își făceau fel de fel de idei despre acest tânăr. O femeie mai în vârstă, privindu-l își zicea: "Uite la el ce figură dubioasă are! Poartă mustață pentru ca să nu-ți dai seama ce bandit este. Dar sigur că este un mare răufăcător. Sunt sigură că în geanta lui are banii pe care tocmai i-a furat de la cineva. Și uite cum fumează! Trebuie să mă feresc de un asemenea individ!"

Un bărbat care aștepta în stație gândește altceva: "Ăsta trebuie să fie un mare mafiot. Da, e ca aceia din filme, care poartă cravată. Și uite ce țigări scumpe fumează! Privirea lui îmi spune că e nesincer. Poartă costum ca să ducă în eroare pe cei din jur, dar eu sunt sigur că e mare afacerist. Trebuie să evit să mă întrebe ceva, ca nu cumva să-mi întindă vreo cursă."

O a treia persoană, tot o femeie, gândea în mintea ei: "Acest tânăr frumușel cred că e seminarist la teologie. Uite ce frumos umblă îmbrăcat. Și ce privire blândă are! Și ce liniștit așteaptă autobuzul, fără să deranjeze pe cineva! Cât calm se citește pe fața lui!"

În realitatea, acesta era un student eminent care susținuse în ziua aceea un examen greu la facultate, iar apoi își vizitase mama bolnavă în spital. Era bucuros de rezultatul bun de la examen, dar și puțin necăjit din cauza bolii mamei sale. Dar cei din jur vedeau totul, negativ sau pozitiv, în acest tânăr prin prisma lor, prin micimea sau mărinimia sufletului lor.

Dacă ați observat, pentru primele două persoane, deși îl vedeau pentru prima dată, acest tânăr era deja un dușman.

Cam așa se nasc dușmanii.

Se pare că trăim într-o lume dușmănoasă, deși în realitate nu e chiar așa.

Prima dușmănie pe lume a avut loc între doi frați: Cain și Abel. Abel nu făcuse, din câte știm noi, absolut nici un rău. Și totuși, oare cum a reușit să vadă Cain un dușman în fratele său? Greu de zis. Doar din invidie.

Cineva spunea că am putea împărți dușmanii în patru categorii.

Prima formă de dușmănie este aceea de adversitate. Este atunci când apar conflicte reale: mai ales când e vorba de împărțit averi, moșteniri. Oare câți frați nu sunt care nu-și vorbesc cu anii sau umblă prin tribunale pentru o bucată de pământ? Aici ar intra și războaiele propriu-zise: nu se dușmănesc doar indivizi, ci popoare și națiuni, pentru niște granițe, sau pentru alte lucruri minore.

Durerea mare e ca adesea în aceste adversități dure și dureroase sunt implicați (mă refer aici la noi) creștini. Ori iarăși e o contradicție în sine: creștinul, care este prin definiție un om al iertării, nu încetează de a umple tribunalele. Oare nu a spus Cristos clar: "Iertați pe dușmanii voștri, rugați-vă pentru cei care vă persecută..."? Se pare că acest verset este cel mai des încălcat din toată evanghelia. Se pare că până și moraliștii se grăbesc să interpreteze mai larg acest verset. De ce oare?

Mai sunt apoi cei care ne joacă feste, falșii prieteni: pe față râd și ne spun una, iar în spate ne lovesc.

Al treilea grup sunt persecutorii, care din interese, pentru bani sau din micime de suflet ajung să verse sânge.

Este cunoscut cazul unui securist, născut catolic dintr-un sat de la noi, care a anchetat și chinuit preoți prin anii '50. Întrebat mai apoi de ce a făcut acest lucru, a răspuns sec: "Trebuia să trăiesc și eu și nu voiam să mă iau rău cu șefii mei!" Chiar dacă mai târziu a ajuns să se sinucidă...!

Dar eu aș vrea să mă opresc puțin asupra celui de-al patrulea grup: cei care gândesc sau se comportă diferit de noi. Aceștia ne devin dușmani pentru că nu intră în modul nostru de gândire, ne deranjează. Oare câte tragedii n-au fost în istorie (ba chiar în istoria română) numai pentru faptul că unii au gândit altfel, au avut alte idei politice, altă religie, alt crez, alte convingeri? Îmi amintesc că în seminar doi colegi nu se prea puteau împăca numai pentru faptul că unul rostea cu voce mai tare rugăciunea în capelă. Sau de câte ori nu sunt iscate dușmănii sau invidii din cauza diferenței de valoare: unul mai slab nu-l va suporta niciodată pe unul mai bun numai pentru motivul că este mai apreciat și mai bine cotat.

Uite cât de ușor se naște o dușmănie. Dar aceasta se naște adesea doar în mintea cuiva, fără să aibă acoperire în realitate, fără să fie o dușmănie reciprocă. Ba chiar, cel invidiat are singura vină că e mai bun și mai apreciat... Aici avem de-a face adesea doar cu false dușmănii. E doar în mintea noastră, ne-o închipuim noi. Credem că celălalt are ceva cu noi.

Eu cred că mulți oameni ar putea fi mai buni prieteni, ar colabora mai frumos dacă nu s-ar crea această dușmănie a suspiciunilor, a bănuielilor, a invidiei, a orgoliului exagerat. Iosif din vechiul testament nu a fost oare dușmănit numai pentru faptul că tatăl îl iubea mai mult pe el? Într-o clasă de elevi, majoritatea îl invidiază pe premiant tocmai pentru că nu pot fi ca el. Nu ar fi mai frumos să-l aprecieze pentru rezultatele bune? Oare el ar trebui să nu mai învețe bine ca să fie ca toți ceilalți? Într-un grup de tineri, dacă unul e mai retras și se roagă mai mult, nu va fi numit oare imediat "sfântoc" și se va încerca descurajarea lui?

Și am putea continua...

Să sperăm că nu avem dușmani adevărați, ci doar câțiva închipuiți de mintea noastră!

Și mai am o întrebare: Oare noi nu suntem dușmani pentru alții?

La acest început de post aș readuce în prim plan tocmai această chemare a lui Cristos, atât de evitată și interpretată dar atât de actuală: "Iubiți pe dușmanii voștri, rugați-vă pentru cei care vă persecută...!"

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire