MEDITAŢII

Mesager al speranţei
- 19 ianuarie 2009 -

Se împlinesc zilele acestea zece ani de când a trecut la cele veşnice Marian Papahagi (1948-1999), italienist de valoare internaţională, ilustru profesor al Facultăţii de litere a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj, critic literar, lexicograf, editor, traducător, re-întemeietor al Şcolii române de la Roma, pentru a aminti doar unele din multiplele sale calităţi.

Celor care doresc să-l cunoască pe Marian Papahagi mai îndeaproape le stă la îndemână ultimul său volum, apărut postum, intitulat Raţiuni de a fi (Bucureşti: Atlas, 1999). Două sunt cuvintele care apar mereu în interviurile adunate în acest volum. Primul - "speranţă". Iată de exemplu un interviu din 1988, an întunecat al perioadei comuniste, dar în care, profetic, Marian Papahagi îndemna la speranţă, un îndemn care-şi menţine actualitatea şi acum: "În ce ne priveşte, ca oameni ai secolului XX, ar trebui să ştim, împotriva oricărui sentiment crepuscular, de fin de siècle, că avem o şansă numai în măsura în care mai izbutim să găsim în noi şi în afara noastră resurse pentru speranţă."

Al doilea cuvânt definitoriu pentru Marian Papahagi, legat de primul, este "a construi". Vorbind despre literatura română în relaţie cu alte literaturi, acesta spunea în 1985: "Mi se pare important, însă, să ne asumăm, fără patetism, cu luciditate, condiţia şi să construim, ce şi cât putem construi, în spaţiul unei literaturi fără de care n-am fi, spiritualiceşte, nimic."

Profesorul Papahagi, în ciuda staturii sale intelectuale excepţionale, nu era deloc scorţos ori infatuat, ci cald şi apropiat. Era suficient pentru cei care-l cunoşteau să-l vadă pe coridoarele facultăţii pentru a se molipsi de buna dispoziţie şi speranţa pe care acesta le iradia. Care era secretul său? Iată cum răspunde el însuşi într-un interviu din 1982: "De vreo douăzeci şi cinci de ani şi mai bine nu fac altceva decât să merg zilnic la şcoală, învăţând şi/sau predând." Oare câţi dascăli astăzi s-ar recunoaşte în acest model, al celui care, cu pasionată smerenie, continuă mereu să înveţe şi astfel să spere?

Marian Papahagi era un adevărat dascăl, care-şi iubea meseria şi studenţii cu o iubire exigentă. Astfel, când a ajuns să conducă Accademia di Romania din Roma, profesorul a condiţionat acceptarea numirii de permisiunea de a continua să-şi ţină cursurile la Facultatea de litere din Cluj. În goana actuală cvasi-generalizată după căpătuială prin orice mijloace, unde minimul efort este un principiu sacrosanct, iar onestitatea, perseverenţa şi respectul faţă de propria vocaţie - virtuţi de muzeu, un astfel de gest pare aproape de neînţeles, dacă nu chiar de dispreţuit.

"Îmi place să lucrez cu tinerii, am încercat să-i învăţ câte ceva şi pe copiii şi pe studenţii mei, mă leagă şi de unii şi de alţii o profundă afecţiune. Că tinerii sunt peste tot la fel, e o banalitate: aşa este! Dar ceea ce nu ştiu şi mă îngrijorează este dacă noi izbutim să le dăm suficientă încredere că merită să lucreze, să studieze, să spere (...)" mărturisea profesorul într-un interviu din 1998. Marian Papahagi putea spune la capătul prea scurtei sale vieţi împreună cu Sf. Pavel: "Lupta cea bună am luptat, mi-am isprăvit alergarea, credinţa am păzit-o" (2 Tim 4, 7). Acum este rândul nostru să-i continuăm cu tenacitate şi modestie lupta, în încercarea de a ne fructifica, fiecare în propria-i viaţă, darurile primite, pentru a lăsa această lume, în amurgul vieţii noastre, mai bună!

Andrei Goţia