MEDITAŢII

Chemarea la Înviere
- 22 martie 2007 -

"Memoria aproape m-a lăsat, dar ţin minte două lucruri: că sunt un mare păcătos, iar Cristos un Măreţ Mântuitor." - John Newton

Un călugăr catolic se roagă pentru mântuirea comunităţii pe care o slujeşte. Toate restaurantele din oraş se închid. Un preot ortodox sibian mijloceşte cu genunchii plecaţi şi cu lacrimi pe obraz pentru tinerii care trec pe lângă geamul său, îndreptându-se spre locurile pierzării. Nu peste multă vreme, el va iniţia cea mai cutremurătoare mişcare de regenerare spirituală şi morală a Bisericii Ortodoxe, care atinge şi astăzi mulţimi de inimi tinere. Un pastor baptist, în plenul senatului Statelor Unite, Îi cere iertare lui Dumnezeu pentru legiferarea păcatelor, îndrăznind să le numească. Rugăciunea lui întoarce mulţi americani la Domnul şi revigorează credinţa Bisericilor protestante din lumea întreagă. Continui cu exemple din imediata mea vecinătate. În noaptea de Revelion, primesc din partea uneia dintre cele mai strălucite minţi ale medicinii sibiene, o tânără catolică, următorul mesaj: "Ceea ce îmi doresc (pentru anul următor) pot exprima într-un cuvânt: 'Isus'." Cunoscând-o, o şi cred. Iar, în sfârşit, o bătrânică se aşează lângă mine de fiecare dată când merg la slujbă, întrebându-mă: "- Ai fost la cateheză?" "- Nu", îi răspund de fiecare dată, "am făcut deja cateheza, nu aparţin acestei comunităţi religioase, nu am timp...". Îmi zâmbeşte şi îşi reînnoieşte invitaţia pentru săptămâna viitoare. Ea e nelipsită de la Casa Domnului.

Ce spuneţi de oamenii aceştia? Nu-i aşa că, atunci când ne gândim la lucrurile sfinte, la slujbe şi activităţi ecleziale, asociem ideea de Biserică cu cea de comunitate a "sfinţilor practici", oameni cu vieţi exemplare, de o moralitate fără pată, cu pasiuni exclusiv duhovniceşti, cu un fel de a se îmbrăca şi de a se comporta "nefiresc", "suprafiresc"?

* * *

Îmi amintesc de o seară în care paşii mă purtau spre biserică. Urmau noaptea şi dimineaţa în care se celebrau "Învierea". Nu prea vizitam lăcaşul de cult pe atunci decât la sărbătoarea pascală. Cete de oameni porneau în aceeaşi direcţie. Era însă o doamnă care stătea în poartă, ne sorbea din priviri pe noi toţi şi ne ura de bine pe un ton tragic: "- Duceţi-vă voi! Eu sunt prea păcătoasă pentru a merge la Înviere!" M-au urmărit spusele ei. Ştiţi de ce? Sunt oameni care afirmă cu tărie că nu-i interesează Dumnezeu. Sunt oameni care se străduiesc să creadă că nu există Dumnezeu. Sunt oameni specializaţi în a inventa cărţi, documentare şi filme împotriva lui Dumnezeu-Fiul. Ne-am pus vreodată problema că, în toată diversitatea lumii departe de Biserică, sunt suflete care nu mai cred în iertarea lor, în învierea lor?

Există pe undeva, în Vechiul Testament, o carte numită "Cântarea Cântărilor". Se afirmă despre această carte că ar fi un elogiu la adresa iubirii. Evreii o consideră o scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru poporul ales. În acord cu Tradiţia, "Cântarea Cântărilor" este o carte alegorică ce evocă dragostea dintre credincios şi Domnul Isus. Fata reprezintă Biserica şi, prin Biserică, pe fiecare credincios convertit în parte. Iar Solomon ar fi un exponent al Domnului Isus. Printre primele cuvinte ale fetei stau acestea: "Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului" - C.C. 1, 5 - . Fata îşi vede păcatul, natura adamică, atunci când se întâlneşte cu Solomon. Lumina lui Cristos descoperă păcatul din noi. Cu toată dragostea şi în deplin discernământ spun că a te vedea "negru", "căzut", vrednic de a fi "damnat", poate fi începutul zămislirii în tine a unei făpturi noi.

Suntem foarte diferiţi ca oameni. Chiar şi gemenii ce împart acelaşi sac vitelin pentru o vreme, au alte direcţii de viaţă, nu de puţine ori antagonice. Un singur lucru ne leagă pe toţi: PĂCATUL. Pe cei morali şi pe cei căzuţi pradă cumplitelor patimi. Pe cei bogaţi, precum şi pe nevoiaşi. Pe intelectuali şi pe analfabeţi. "Toţi doar au păcătuit şi sunt lipsiţi de măreţia lui Dumnezeu", spune apostolul Paul în "Scrisoarea către Romani 3, 23." În lumea noastră, nu eşti un vorbitor agreat dacă aduci vorba despre păcat. Curând, clericilor noştri li se va interzice să predice despre păcat. Iată unul din multele şi multele motive pentru care mă bucur că sunt un simplu laic, insignifiant: pot spune lucrurilor pe nume, fără consecinţe. Însă, atunci când vorbesc despre păcat, mă gândesc mai întâi la mine. Eu sunt o mostră de păcat. "Cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea, din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea"[1]. Convertirea mea m-a făcut să cred că voi fi cu totul o făptură nouă şi asta instant. Cu adevărat, multe lucruri s-au schimbat. Mi s-au deschis ochii şi pricep Sfintele Scripturi. Am o viaţă (nesatisfăcătoare, dar am) de părtăşie cu Dumnezeu şi cu Biserica. Dar sunt unele pulsiuni, dorinţe, atitudini, fapte care contravin concepţiei imaculate pe care o asociam creştinilor întorşi la Cristos. Unele deficienţe spirituale se vor îndrepta pe parcurs. Altele vor dăinui până la moartea trupului meu. Sunt convins că şi cei dintre noi care se consideră creştini desăvârşiţi vor înfrunta firea ca şi mine, până în veşnicia regenerării plenare. Iau de partea mea trei autori, doi teologi catolici şi protestantul C.S. Lewis. Preotul Louis Beirnhert afirmă: "Putem oare a face să depindă în asemenea măsură sanctificarea de hazardul unui psihism fericit sau de o evoluţie reuşită? Nu-i este mai lesne să se despartă de sine însuşi şi să-L accepte pe Dumnezeu unui om înzestrat cu o fire înclinată spre virtute, decât unui om ticălos sau obsedat. În faţa exigenţei despărţirii de păcat ce se adresează însăşi inimii, condiţia oricărui om este strict aceeaşi. Diferenţa este că, pentru toate aceste 'psihisme oropsite', sfinţenia nu va înflori niciodată în perfecţiune. Din cauza aceasta, oamenii nu-şi vor cunoaşte niciodată sfinţenia. Ea nu se va revela decât în eternitate. Aceştia sunt sfinţii nenumiţi astfel."[2] Aceeaşi idee e susţinută şi de teologul catolic Francois Brune: "Sfinţenia înseamnă a face tot ce poţi cu ceea ce eşti... Iar în privinţa asta, doar Dumnezeu este judecător. Toţi cei care au avut o experienţă la hotarele morţii repetă, după aceea, ceea ce spun fără încetare Evangheliile: nu avem niciodată dreptul să-i judecăm pe oameni!"[3]

***

Decorul pare sumbru. Dumnezeu e drept, urăşte păcatul. Omul alege păcatul şi respinge dreptatea. Această incompatibilitate între Creator şi creaţia căzută a fost cea mai mare criză existentă vreodată în toată Creaţia. Dimensiunea acestui moment critic e cosmică. Atunci când Ioan a fost răpit la cer pentru a i se dicta Apocalipsul, Ioan a fost impresionat de durerea care exista în cer, încât a izbucnit în plâns. Nu era nimeni care să împlinească nevoie de curăţie a lui Dumnezeu: "Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care stă pe tron o carte scrisă pe faţă şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas înalt: 'Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă peceţile ei?' Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu era în stare să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Eu plângeam mult, că nimeni nu s-a aflat vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea." - Apoc. 5, 1-4. Însă, în toiul crizei, Isus Îşi face apariţia. Domnul Cristos, în care regalitatea Leului devine una cu blândeţea Mielului sacrificat. - Apoc. 5, 5-6. În acest moment, apogeul suferinţei creaţiei devine cântare nouă de biruinţă: "El merse şi luă cartea din mâna dreaptă a Celui aşezat pe tron. Şi când luă cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni se aruncară la pământ dinaintea Mielului. Fiecare avea o harpă şi cupe de aur pline cu parfumuri, care sunt rugăciunile sfinţilor. Cântau un cânt nou: 'Vrednic eşti să iei cartea şi să desfaci peceţile ei, căci ai fost înjunghiat şi cu sângele Tău ai răscumpărat pentru Dumnezeu oameni din toate triburile, limbile, popoarele şi naţiunile şi ai făcut din ei o împărăţie pentru Dumnezeul nostru şi preoţi, iar ei vor domni pe pământ'" (Apoc. 5, 8-10).

Sfântul Sofronie al Ierusalimului spune, vorbind în numele Domnului Isus: "Înaintea Mea, nimeni nu a învins lumea, dar după Mine o învinge cine vrea". Prin poziţia în Cristos, orice om poate gusta mântuirea. În afară de Isus, nu este alt nume dat nouă, dumneavoastră şi mie, pentru mântuirea sufletelor noastre" (Faptele Apostolilor 4,12).

* * *

Se va celebra din nou Învierea Domnului Isus. Ai de gând să asişti la slujbă? Sau eşti prea păcătos pentru a te apropia de Cristos? Isus este Puterea care a învins moartea. Isus este Puterea care a învins moartea din tine. Poate că nu şti, iubite suflet. Dar, la mormântul gol nu au rămas doar bucăţi de pânză impregnate puternic prin metamorfoza trupului. La mormântul gol din dimineaţa Învierii e pentru tine, pentru mine, pentru fiecare fiinţă omenească, o viaţă nouă, smulsă din cer, conducând spre cer.

Cristos a înviat! Cristos ne cheamă la Înviere!

Se bucură zorii de Tine, Doamne! Tu, pârgă a celor adormiţi, ai revenit în viaţă. Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel!

Mă-nchin Ţie, Isuse, Cel dintâi Născut din toată zidirea! Noule Adam, capul şarpelui l-ai zdrobit prin moarte şi înviere. Păcatul a fost achitat, Iadul a fost înfrânt, iar cheile locuinţei morţilor sunt în mâinile Tale! Fumul jertfelor s-a risipit de mireasma jertfei Tale. Legea a fost împlinită în Tine, iar Cartea cu şapte peceţi a fost deschisă de Singurul vrednic să o facă!

Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel! Bine ai venit în mine!

[1] Fragment din liturgica romană
[2] Louis Beirnaert, Experienţă creştină şi psihologie
[3] Francois Brune, Cristos şi Karma

Andrei Pătrîncă