MEDITAŢII

Predica din Vinerea Sfântă 2008 a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap

Predica pe care pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap a rostit-o în Vinerea Sfântă 2008 în bazilica "Sfântul Petru".

"Tunică era fără cusătură"

"După ce soldaţii l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui şi au făcut patru părţi, fiecărui soldat o parte, şi tunica. Însă tunica era fără cusătură, ţesută dintr-o bucată, de sus până jos; aşadar, au zis unii către alţii: Să nu o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie. Aceasta ca să se împlinească Scriptura: Au împărţit între ei hainele mele şi pentru tunica mea au aruncat zaruri" (In 19,23-24).

S-a pus mereu întrebarea ce a voit să spună evanghelistul cu importanţa pe care o dă acestui amănunt al Pătimirii. O explicaţie recentă este că tunica aminteşte de veşmântul marelui preot şi că, de aceea, Ioan a voit să afirme că Isus a murit nu numai ca rege, ci şi ca preot. Însă, despre tunica marelui preot nu se spune în Biblie că trebuia să fie fără cusătură (cf. Ex 28,4; Lev 16,4); pentru aceasta, cei mai autoritari exegeţi preferă să fie de acord cu explicaţia tradiţională conform căreia tunica fără cusătură simbolizează unitatea Bisericii¹.

Oricare ar fi explicaţia care se dă textului, un lucru este sigur: unitatea discipolilor este, pentru Ioan, scopul pentru care moare Cristos: "Isus trebuia să moară...pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu" (In 11,51-52). La Cina de Taină el însuşi a spus: "Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,20-21).

Vestea cea bună care trebuie proclamată Vinerea Sfântă este că unitatea, înainte de a fi o ţintă de atins, este un dar care trebuie primit. Că tunica era ţesută "de sus până jos", scrie sfântul Ciprian, înseamnă că "unitatea adusă de Cristos provine de sus, de la Tatăl ceresc, şi de aceea nu poate să fie sfâşiată de cel care o primeşte, ci trebuie să fie primită integral"².

Soldaţii a făcut patru părţi din "hainele", sau "mantia" (ta imatia), adică îmbrăcămintea exterioară a lui Isus, nu tunica, chiton, care era îmbrăcăminte intimă, purtată în contact direct cu trupul. Şi acesta este un simbol. Noi oamenii putem împărţi Biserica în elementul său uman şi vizibil, dar nu unitatea ei profundă care se identifică cu Duhul Sfânt. Tunica lui Cristos nu a fost şi nu va putea fi împărţită niciodată. Este credinţa pe care o mărturisim cu cuvintele: "Cred într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică".

* * *

Dar dacă unitatea trebuie să fie ca un semn "pentru ca lumea să creadă", ea trebuie să fie şi o unitate vizibilă, comunitară. Aceasta este unitatea care s-a pierdut şi pe care trebuie s-o regăsim. Ea este mult mai mult decât nişte raporturi de bună vecinătate; este însăşi unitatea mistică interioară, deoarece este primită, trăită şi manifestată, de fapt, de credincioşi: "Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor" (Ef 4,4-6). O unitate care nu este compromisă de pluriformitate, ci dimpotrivă se exprimă în ea.

După Paşti apostolii l-au întrebat pe Isus: "Doamne, acesta este timpul în care vei reconstitui împărăţia lui Israel?". Astăzi adesea îi adresăm lui Dumnezeu aceeaşi întrebare: Acesta este timpul în care vei reconstitui unitatea vizibilă a Bisericii tale? Şi răspunsul este acelaşi de atunci: "Vouă nu vă este dat să cunoaşteţi timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. Însă când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori" (Fap 1,6-8).

Amintea asta Sfântul Părinte în omilia ţinută, la 25 ianuarie, în bazilica "San Paolo fuori le mura", la încheierea săptămânii pentru unitatea creştinilor: "Unitatea cu Dumnezeu şi cu fraţii şi surorile noastre, spunea el, este un dar care vine de Sus, care provine din comuniunea de iubire dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi care în ea creşte şi se perfecţionează. Nu este în puterea noastră să decidem când sau cum se va realiza pe deplin această unitate. Numai Dumnezeu va putea face asta! Asemenea sfântului Paul, şi noi ne punem speranţa şi încrederea noastră în harul lui Dumnezeu care este cu noi".

Şi astăzi, Duhul Sfânt, dacă ne lăsăm conduşi, ne va conduce unitatea. Cum a realizat Duhul Sfânt prima unitate fundamentală a Bisericii: cea dintre iudei şi păgâni? A venit asupra lui Corneliu şi a casei lui în acelaşi mod în care la Rusalii a venit asupra apostolilor. Aşa că lui Petru nu i-a rămas decât să tragă concluzia: "Aşadar, dacă Dumnezeu le-a dat şi lor acelaşi dar ca şi nouă, pentru că au crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să-l pot împiedica pe Dumnezeu?" (Fap 11,17).

Ori, de mai bine de un secol, noi am văzut repetându-se sub ochii noştri aceeaşi minune, pe scară mondială. Dumnezeu a revărsat pe Duhul său Sfânt, în mod nou şi neobişnuit, asupra a milioane de credincioşi, care aparţin aproape tuturor denumirilor creştine şi, pentru ca să nu existe îndoieli cu privire la intenţiile lui, l-a revărsat cu aceleaşi manifestări identice. Nu este acesta un semn că Duhul ne stimulează să ne recunoaştem reciproc ca discipoli ai lui Cristos şi să tindem împreună spre unitate?

Este adevărat, această unitate spirituală şi carismatică de una singură nu e suficientă. Vedem asta deja la începutul Bisericii. Unitatea dintre iudei şi neamuri este abia făcută şi deja este ameninţată de schismă. În aşa-numitul conciliu din Ierusalim a existat o "lungă discuţie" şi la sfârşit s-a ajuns la un acord, anunţat tuturor Bisericilor cu formula: "Am hotărât, Duhul Sfânt şi noi..." (Fap 15,28).

Aşadar, Duhul Sfânt acţionează şi prin intermediul unei alte căi care este confruntarea răbdătoare, dialogul şi chiar compromisul dintre părţi, atunci când nu este în joc esenţialul credinţei. Acţionează prin intermediul "structurilor" umane şi "slujirilor" înfăptuite de Isus, mai ales slujirea apostolică şi petrină. Este ceea ce astăzi numim ecumenism doctrinal şi instituţional.

* * *

Însă şi acest ecumenism doctrinal, sau de la vârf, nu este suficient şi nu-i de prisos, dacă nu este însoţit de un ecumenism spiritual, de bază. Ne repetă asta cu tot mai mare insistenţă cei mai mari promotori ai ecumenismului instituţional. La centenarul instituirii săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor (1908-2008), la picioarele crucii, vrem să medităm asupra acestui ecumenism spiritual: în ce constă şi cum putem înainta în el.

Ecumenismul spiritual se naşte din căinţă şi din iertare şi se alimentează cu rugăciune. În anul 1977 am participat la un congres ecumenic carismatic la Kansas City, în Missouri. Erau patruzeci de mii de participanţi, jumătate catolici (între care cardinalul Suenens) şi jumătate de alte denumiri creştine. Într-o seară, la microfon, unul dintre animatori a început să vorbească într-un mod, pentru mine, straniu în acel timp: "Voi preoţi şi păstori, plângeţi şi jeliţi, pentru că trupul Fiului meu este frânt... Voi, laici, bărbaţi şi femei, plângeţi şi jeliţi pentru că trupul Fiului meu este frânt".

Am început să văd persoanele căzând una după alta în genunchi în jurul meu şi multe din ele sughiţând de căinţă datorită dezbinărilor în trupul lui Cristos. Şi toate acestea în timp ce o pancartă scrisă era întinsă dintr-o parte în alta a stadionului: "Jesus is Lord, Isus este Domnul". Eu eram acolo ca un observator încă destul de critic şi dezlipit, dar îmi amintesc că m-am gândit în sine: Dacă într-o zi toţi cei care cred vor fi reuniţi să formeze o singură Biserică, aşa va fi: în timp ce toţi vom fi în genunchi, cu inima căită şi umilită, sub marea stăpânire a lui Cristos.

Dacă unitatea discipolilor trebuie să fie o reflexie a unităţii dintre Tatăl şi Fiul, ea trebuie să fie înainte de toate o unitate de iubire, pentru că aşa este unitatea care domneşte în Treime. Scriptura ne îndeamnă să "facem adevărul în caritate" (veritatem facientes in caritate) (Ef 4,15). Şi sfântul Augustin afirmă că "nu se intră în adevăr decât prin caritate": non intratur in veritatem nisi per caritatem³.

Lucrul extraordinar, cu privire la această cale spre unitatea bazată pe iubire, este că ea este deja acum deschisă larg în faţa noastră. Nu putem "sări peste etape" cu privire la doctrină, deoarece diferenţele există şi trebuie rezolvate cu răbdare în respectivele sedii. În schimb putem sări peste etape în caritate, şi să fim uniţi, încă de acum. Semnul adevărat, sigur al venirii Duhului nu este, scrie sfântul Augustin, vorbirea în limbi, ci este iubirea faţă de unitate: "Ştiţi că-l aveţi pe Duhul Sfânt când permiteţi ca inima voastră să adere la unitate printr-o sinceră caritate"⁴.

Să ne gândim la imnul adus carităţii de sfântul Paul. Fiecare frază capătă o semnificaţie actuală şi nouă, dacă este aplicată la iubirea dintre membrii diferitelor Biserici creştine, în raporturile ecumenice:

"Iubirea este îndelung răbdătoare...

Iubirea nu este invidioasă...

Nu caută ale sale (sau numai interesul propriei Biserici).

Nu ţine cont de răul primit (eventual, de răul făcut altora!).

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr (nu se bucură de dificultăţile celorlalte Biserici, ci se bucură de succesele lor spirituale).

Toate le crede, toate le speră, toate le îndură" (1Cor 13,4 şi urm.).

Săptămâna aceasta am însoţit la locuinţa sa veşnică o femeie, Chiara Lubich, întemeietoarea Mişcării Focolarilor. Ea a fost o pionieră şi un model al acestui ecumenism spiritual al iubirii. A demonstrat că această căutare a unităţii dintre creştini nu duce la închiderea faţă de restul lumii; este, dimpotrivă, primul pas şi condiţia pentru un dialog mai vast cu credincioşii din alte religii şi cu toţi oamenii care îndrăgesc soarta omenirii şi a păcii.

* * *

"A ne iubi, s-a spus, nu înseamnă a privi unul la altul, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie". Şi între creştini, a se iubi înseamnă a privi împreună în aceeaşi direcţie care este Cristos. "El este pacea noastră" (Ef 2,14). Dacă ne vom converti la Cristos şi vom merge împreună spre el, noi creştinii ne vom apropia şi între noi, până vom fi, aşa cum a cerut el, "una cu el şi cu Tatăl". Se întâmplă ca pentru spiţele unei roţi. Ele pornesc de la puncte depărtate ale circumferinţei, dar treptat ce se apropie de centru, se apropie şi între ele, până când formează un singur punct.

Ceea ce-i va putea reuni pe creştinii dezbinaţi va fi numai răspândirea printre ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, a unui nou val de iubire faţă de Cristos. Este ceea ce se întâmplă în creştinătate şi care ne umple de uimire şi de speranţă. "Iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi care ne gândim că unul singur a murit pentru toţi" (2Cor 5,14). Fratele dintr-o altă Biserică - va chiar orice fiinţă umană - este "unul pentru care Cristos a murit" (Rom 14,16), aşa cum a murit pentru mine.

* * *

Mai ales un motiv trebuie să ne stimuleze înainte pe acest drum. Miza jocului la începutul celui de-al treilea mileniu nu mai este aceeaşi ca la începutul mileniului al doilea, când s-a produs despărţirea dintre Orient şi Occident; nici nu este aceeaşi de la jumătatea aceluiaşi mileniu, când s-a produs despărţirea între catolici şi protestanţi. Putem spune că maniera exactă de a purcedere a Duhului Sfânt din Tatăl sau modul în care are loc îndreptăţirea păcătosului sunt problemele care îi pasionează pe oamenii de astăzi şi cu care rămâne sau cade credinţa creştină? Lumea a mers înainte şi noi am rămas pironiţi în probleme şi formule ale căror semnificaţie lumea nu o mai cunoaşte.

În bătăliile medievale exista un moment în care, după ce au fost depăşiţi pedestraşii, arcaşii şi cavaleria, atacul se concentra în jurul regelui. Acolo se decidea rezultatul final al luptei. Şi pentru noi astăzi bătălia este în jurul regelui. Există edificii şi structuri făcute în aşa fel încât dacă se atinge un anumit punct nevralgic, sau se ridică o anumită piatră, totul se dărâmă. În edificiul credinţei creştine această piatră unghiulară este divinitatea lui Cristos. Dacă se dă la o parte aceasta, totul se dărâmă şi, înainte de orice alt lucru, credinţa în Treime.

Din aceasta se vede că există astăzi două ecumenisme posibile: un ecumenism al credinţei şi un ecumenism al necredinţei; unul care-i reuneşte pe toţi cei care cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi că Cristos a murit pentru a-i mântui pe toţi oamenii şi unul care-i reuneşte pe toţi cei care, respectând simbolul din Niceea, continuă să proclame aceste formule, dar golindu-le de adevăratul lor conţinut. Un ecumenism în care, la limită, toţi cred aceleaşi lucruri, pentru că nimeni nu mai crede în nimic, în sensul pe care-l are cuvântul "a crede" în Noul Testament.

"Cine este învingătorul lumii dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?" (1In 5,5). Conform acestui criteriu, distincţia fundamentală dintre creştini nu este între catolici, ortodocşi şi protestanţi, ci între cei care cred că Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi cei care nu cred asta.

* * *

"În anul al doilea al regelui Darius, în prima zi a lunii a şasea, acest cuvânt al Domnului a fost adresat prin intermediul profetului Ageu lui Zorobabel fiul lui Sealtiel, guvernatorul Iudeii, şi lui Iosue fiul lui Ioţedac, mare preot...: Acesta vi se pare timpul să locuiţi liniştiţi în casele voastre bine acoperite, în timp ce casa mea este încă în ruină?" (Ag 1,1-4).

Acest cuvânt al profetului Ageu ne este adresat nouă astăzi. Aceasta este timpul de a continua să ne îngrijim numai de ceea ce se referă la ordinul nostru călugăresc, la mişcarea noastră sau la Biserica noastră? Nu va fi chiar acesta motivul pentru care şi noi "semănăm mult, dar adunăm puţin" (Ag 1,6)? Predicăm şi ne străduim în toate modurile, dar lumea se îndepărtează, în loc să se convertească la Cristos. Poporul lui Israel a ascultat chemarea profetului; a încetat să înfrumuseţeze fiecare propria casă pentru a reconstrui împreună templul lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu l-a trimis din nou pe profetul său cu un mesaj de consolare şi de încurajare care este şi pentru noi: "Acum, curaj, Zorobabel - spune Domnul - curaj, Iosue fiul lui Ioţedac, mare preot; curaj, întreg popor al ţării, spune Domnul, şi la muncă, pentru că eu sunt cu voi" (Ag 2,4). Curaj, voi toţi care îndrăgiţi cauza unităţii creştinilor, şi la muncă, pentru că eu sunt cu voi, spune Domnul!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

¹ Cf. R. E. Brown, The Death of the Messiah, vol. 2, Doubleday, New York 1994, pag. 955-958.
² S. Ciprian, De unitate Ecclesiae, 7 (CSEL 3, pag. 215).
³ S. Augustin, Contra Faustum, 32,18 (CCL 321, pag. 779).
⁴ S. Augustin, Discursuri 269,3-4 (PL 38, 1236 şi urm.).