MEDITAŢII

A treia predică pentru Postul Mare a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap.

Părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, a ţinut a treia predică de Postul Mare cu tema "Primiţi cuvântul" - Cuvântul lui Dumnezeu, ca drum de sfinţire personală, vineri, 7 martie 2008, în capela "Redemptoris Mater", în prezenţa lui Benedict al XVI-lea.

1. Lectio divina

În această meditaţie reflectăm asupra cuvântului lui Dumnezeu ca drum de sfinţire personală. Lineamenta redactate ca pregătire pentru Sinodul episcopilor (octombrie 2008) tratează despre asta într-un paragraf din capitolul al II-lea, dedicat "cuvântului lui Dumnezeu în viaţa credinciosului".

Este vorba de o temă deosebit de îndrăgită de tradiţia spirituală a Bisericii. "Cuvântul lui Dumnezeu - spunea sfântul Ambrozie - este substanţa vitală a sufletului nostru; el îl alimentează, îl paşte şi-l conduce; nu există altceva care poate face să trăiască sufletul omului, în afară de cuvântul lui Dumnezeu"¹. "În cuvântul lui Dumnezeu - adaugă Dei Verbum - se află atâta putere şi tărie, încât el constituie, pentru Biserică, sprijin şi forţă iar pentru fiii Bisericii, tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale"². "Este necesar - scria Ioan Paul al II-lea în Novo millennio ineunte - ca ascultarea cuvântului să devină o întâlnire vitală, în vechea şi mereu valabila tradiţie a lui lectio divina care ne face să percepem în textul biblic cuvântul viu care interpelează, orientează şi plăsmuieşte existenţa"³. Despre această temă s-a exprimat şi Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Întâlnirii Internaţionale despre Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii: "Citirea asiduă a Sfintei Scripturi însoţită de rugăciune realizează acest colocviu intim în care, citind, este ascultat Dumnezeu care vorbeşte şi, rugându-ne, i se răspunde cu încrezătoare deschidere a inimii"⁴.

Cu reflecţiile care urmează mă introduc în această bogată tradiţie, pornind de la ceea ce ne spune însăşi Scriptura despre acest punct. În Scrisoarea sfântului apostol Iacob citim acest text despre cuvântul lui Dumnezeu:

"El a voit să ne dea naştere printr-un cuvânt de adevăr, ca să fim începutul creaturilor sale. Să ştiţi, fraţii mei iubiţi: fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire şi lent la mânie... De aceea, lăsaţi la o parte orice murdărie şi toată răutatea, primiţi cu umilinţă cuvântul care a fost sădit în voi şi care poate mântui sufletele voastre. Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelându-vă pe voi înşivă, pentru că, dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era. Dacă cineva priveşte cu atenţie la legea desăvârşită a libertăţii şi rămâne în ea, nu o ascultă ca apoi să o uite, ci ca să o pună în practică. Astfel, acesta va fi fericit în lucrarea sa" (Iac 1,18-25).

2. A primi cuvântul

Din textul lui Iacob luăm o schemă de lectio divina formată din trei etape sau operaţiuni succesive: a primi cuvântul, a medita cuvântul, a pune cuvântul în practică.

Aşadar, prima etapă este ascultarea cuvântului: "Primiţi cu umilinţă cuvântul care a fost sădit în voi". Această primă etapă cuprinde toate formele şi modurile cu care creştinul vine în contact cu cuvântul lui Dumnezeu: ascultarea cuvântului în liturgie, uşurată de acum de folosirea limbii vorbite şi de alegerea înţeleaptă a textelor distribuite de-a lungul anului; apoi, şcolile biblice, ajutoarele scrise şi, de neînlocuit, lectura personală a Bibliei în propria casă. Pentru cel care este chemat să-i înveţe pe alţii, la toate acestea se adaugă studiul sistematic al Bibliei: exegeză, critică textuală, teologie biblică, studiul limbilor originale.

În această fază trebuie să ne ferim de două pericole. Primul este cel de a ne opri la acest prim stadiu şi de a transforma lectura personală a cuvântului lui Dumnezeu într-o lectură "impersonală". Acest pericol este foarte puternic astăzi, mai ales în locurile de formare academică.

Sfântul Iacob aseamănă lectura cuvântului lui Dumnezeu cu o privire în oglindă; dar, spune Kierkegaard, cel care se limitează să studieze izvoarele, variantele, genurile literare ale Bibliei, fără a face altceva, se aseamănă cu unul care îşi petrece tot timpul privind oglinda - examinându-i cu atenţie forma, materialul, stilul, epoca - fără a se privi niciodată în oglindă. Pentru el oglinda nu îndeplineşte propria funcţie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat pentru ca tu să-l pui în practică şi nu pentru ca să te exerciţi în exegeza întunecimilor sale. Există o "inflaţie de hermeneutică" şi, ceea ce-i mai rău, se crede că cel mai serios lucru, cu privire la Biblie, este hermeneutica, nu practica⁵.

Studiul critic al cuvântului lui Dumnezeu este indispensabil şi niciodată nu suntem suficient de recunoscători faţă de cei care-şi dedică viaţa pentru a netezi drumul pentru o înţelegere tot mai bună a textului sacru, dar el nu epuizează singur sensul Scripturilor; este necesar, dar nu e suficient.

Celălalt pericol este fundamentalismul: a lua tot ceea ce se citeşte în Biblie la literă, fără nici o mediaţie hermeneutică. Acest al doilea risc este mult mai puţin nevătămător decât poate părea la prima vedere şi actuala dezbatere despre creaţionism şi evoluţionism dovedeşte asta în mod dramatic.

Cei care apără citirea literală a cărţii Genezei (lumea creată cu câteva mii de ani în urmă, în şase zile, aşa cum este acum) aduc o daună imensă credinţei. "Tinerii crescuţi în familii şi în biserici care insistă în această formă de creaţionism - a scris omul de ştiinţă credincios Francis Collins, director al proiectului care a dus la descoperirea genomului uman - mai devreme sau mai târziu descoperă zdrobitoarea claritate ştiinţifică în favoarea unui univers mult mai bătrân şi legătura tuturor creaturilor vii între ele prin procesul de evoluţie şi de selecţie naturală. Ce alegere teribilă şi inutilă au ei în faţa lor!... Nu trebuie să ne mirăm dacă mulţi dintre aceşti tineri întorc spatele credinţei, concluzionând că nu pot crede într-un Dumnezeu care le cere să respingă ceea ce ştiinţa îi învaţă pe ei cu atâta claritate în privinţa universului natural"⁶.

Numai aparent cele două excese, a hipercriticismului şi a fundamentalismului, sunt opuse: ele au în comun faptul de a se opri la literă, neglijând Duhul.

3. A contempla cuvântul

A doua etapă sugerată de sfântul Iacob constă în "a fixa privirea" spre cuvânt, în a sta îndelung în faţa oglinzii, deci în meditarea sau contemplarea cuvântului. Sfinţii părinţi foloseau în această privinţă imaginile mestecatului şi rumegatului. "Citirea - scrie Guigo al II-lea, teoretician al lui lectio divina - oferă gurii o hrană substanţială, meditaţia o mestecă şi o sfărâmă"⁷. "Atunci când cineva îşi aminteşte lucrurile auzite şi le regândeşte lin în inima sa, devine asemenea rumegătorului", spune sfântul Augustin⁸.

Sufletul care se priveşte în oglinda cuvântului învaţă să cunoască "cum este", învaţă să se cunoască pe sine însuşi, descoperă diformitatea sa de imaginea lui Dumnezeu şi de imaginea lui Cristos. "Eu nu caut gloria mea", spune Isus (In 8,50): iată, oglinda este în faţa ta şi imediat vezi cât eşti de departe de Isus; "Fericiţi cei săraci cu duhul": oglinda este din nou în faţa ta şi imediat te descoperi încă plin de alipiri şi plin de lucruri superflue; "dragostea este răbdătoare..." şi-ţi dai seama cât eşti de nerăbdător, invidios, interesat. Mai mult decât "a cerceta Scriptura" (cf. In 5,39), e vorba de a ne lăsa cercetaţi de Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu, spune Scrisoarea către Evrei, "pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii" (Ev 4,12-13). Rugăciunea cea mai bună cu care să începem momentul contemplării cuvântului este să repetăm cu psalmistul:

"Priveşte-mă cu luare-aminte, Dumnezeule, şi vezi inima mea,

încearcă şi cunoaşte gândurile mele.

Vezi dacă nu merg pe o cale greşită

şi condu-mă pe calea veşniciei" (Ps 139).

Dar în oglinda cuvântului noi nu ne vedem numai pe noi înşine; vedem chipul lui Dumnezeu; mai bine zis, vedem inima lui Dumnezeu. Scriptura, spune sfântul Grigore cel Mare, este "o scrisoarea a lui Dumnezeu atotputernicul adresată creaturii sale; în ea învăţăm să cunoaştem inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu"⁹. Şi pentru Dumnezeu este valabil ceea ce spune Isus: "Gura vorbeşte din prisosul inimii" (Mt 12,34); Dumnezeu ne-a vorbit, în Scriptură, despre ceea ce umple inima lui şi ceea ce umple inima lui este iubirea.

Contemplarea cuvântului ne aduce în felul acesta cele două cunoaşteri mai importante pentru a înainta pe drumul adevăratei înţelepciuni: cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu. "Ca eu să mă cunosc pe mine şi ca eu să te cunosc pe tine, noverim me, noverim te - îi spunea lui Dumnezeu sfântul Augustin -; ca eu să mă cunosc pe mine pentru a mă umili şi ca eu să te cunosc pe tine pentru a te iubi".

Un exemplu extraordinar al acestei duble cunoaşteri, de sine şi a lui Dumnezeu, care se obţine din cuvântul lui Dumnezeu este scrisoarea către Biserica din Laodiceea în Apocalips pe care merită să o medităm din când în când, în special în acest timp al Postului Mare (cf. Ap 3,14-20). Cel înviat scoate la iveală situaţia reală a credinciosului tipic din această comunitate: "Cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea". Este impresionant contrastul între ceea ce crede despre sine acest credincios şi ceea ce crede Dumnezeu despre el: "Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol".

O pagină de o duritate neobişnuită, care este însă imediat răsturnată de una din descrierile în mod absolut emoţionante ale iubirii lui Dumnezeu: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine". O imagine care revelează semnificaţia sa realistă şi nu numai metaforică, dacă este citită, aşa cum sugerează textul, gândindu-ne la ospăţul euharistic.

În afară de a verifica starea personală a sufletului nostru, această pagină din Apocalips ne poate folosi să scoatem la iveală situaţia spirituală a unei mari părţi din societatea modernă în faţa lui Dumnezeu. Este ca una din acele fotografii făcute cu raze infraroşii dintr-un satelit artificial care revelează o panoramă total diferită de cea obişnuită, văzută la lumina naturală.

Şi această lume a noastră, întărită de cuceririle sale ştiinţifice şi tehnologice (cum erau oamenii din Laodiceea de succesele lor comerciale), se simte satisfăcută, bogată, fără a avea nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu. Este necesar ca să-i aducă la cunoştinţă cineva adevărata diagnoză a stării sale: "Tu nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol". Are nevoie să-i strige cineva, aşa cum face copilul în fabula lui Andersen: "Regele este gol!". Dar din iubire şi cu iubire, aşa cum face Cel Înviat cu laodiceeni.

Cuvântul lui Dumnezeu asigură oricărui suflet care vrea o fundamentală, şi în sine infailibilă, direcţiune spirituală. Există o direcţiune spirituală, ca să spunem aşa, obişnuită şi cotidiană care constă în a descoperi ce vrea Dumnezeu în diferitele situaţii în care omul, de obicei, se află în viaţă. O astfel de direcţiune este asigurată de meditarea cuvântului lui Dumnezeu însoţită de ungerea interioară a Duhului care traduce cuvântul în "inspiraţie" bună şi inspiraţia bună în rezoluţie practică. Este ceea ce exprimă versetul din psalmul atât de îndrăgit de iubitorii cuvântului: "Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele" (Ps 119,105).

Odată predicam o misiune în Australia. În ultima zi a venit la mine un om, un emigrat italian care lucra acolo. Mi-a spus: "Părinte, am o problemă serioasă: am un băiat de 11 ani care încă nu e botezat. Faptul este că soţia mea a devenit martor al lui Iehova şi nu vrea să audă de Botez în Biserica Catolică. Dacă-l botez, va fi o criză, dacă nu-l botez nu mă simt liniştit pentru că atunci când ne-am căsătorit eram amândoi catolici şi am promis să educăm copiii noştri în credinţă. Ce trebuie să fac?". I-am spus: "Lasă-mă să reflectez în noaptea asta, întoarce-te mâine dimineaţă şi vom vedea ce-i de făcut". Ziua următoare acest om vine vizibil înseninat şi-mi spune: "Părinte, am găsit soluţia. Ieri seara, când m-am întors acasă, m-am rugat puţin, apoi am deschis la întâmplare Biblia. Mi-a venit textul unde Abraham îl duce pe fiul Isaac la jertfire şi am văzut că atunci când Abraham îl duce pe fiul Isaac la jertfire nu-i spune nimic soţiei sale". Era un discernământ perfect din punct de vedere exegetic. Eu însumi l-am botezat pe băiat şi a fost un moment de mare bucurie pentru toţi.

Această deschidere a Bibliei la întâmplare este un lucru delicat, care trebuie făcut cu discreţie, într-un climat de credinţă şi nu înainte de a se ruga îndelung. Totuşi nu se poate ignora faptul că, în aceste condiţii, ea a dat adesea roade minunate şi a fost practicată şi de sfinţi. Despre sfântul Francisc de Assisi se citeşte, în izvoare, că a descoperit genul de viaţă la care-l chema Dumnezeu deschizând de trei ori la întâmplare, "după ce s-a rugat cu evlavie", cartea evangheliilor "dispuse să realizeze primul sfat care le era oferit"¹⁰. Augustin a interpretat cuvintele "Tolle lege", ia şi citeşte, pe care le-a auzit dintr-o casă vecină, ca o poruncă divină de a deschide cartea cu scrisorile lui Paul şi să citească versetul care îi va cădea cel dintâi sub ochi¹¹.

Au existat suflete care au devenit sfinte cu unicul director spiritual care este cuvântul lui Dumnezeu. "În evanghelie - a scris sfânta Tereza de Lisieux - găsesc tot ce este necesar pentru sărmanul meu suflet. Descopăr mereu în ea lumini noi, semnificaţii ascunse şi misterioase. Înţeleg şi ştiu din experienţă că «împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru» (cf. Lc 17,21). Isus nu are nevoie de cărţi, nici de învăţători pentru a instrui sufletele; el, învăţătorul învăţătorilor, învaţă fără zgomot de cuvinte"¹². Printr-un cuvânt al lui Dumnezeu, citind unul după altul capitolele 12 şi 13 din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni, sfânta a descoperit vocaţia sa profundă şi a exclamat tresăltând de bucurie: "În trupul mistic al lui Cristos eu voi fi inima care iubeşte!".

Biblia ne oferă o imagine plastică ce rezumă tot ceea ce s-a spus despre meditarea cuvântului: cea a cărţii mâncate care se citeşte în Ezechiel:

"Atunci am văzut o mână întinsă spre mine. Ea ţinea o carte înfăşurată, în formă de cilindru, pe care a desfăşurat-o în faţa mea. Era scrisă pe o parte şi pe alta şi conţinea cântări de doliu, plângeri şi ameninţări. Mi-a spus: «Fiul omului, satură-ţi trupul şi umple lăuntrul tău cu această carte pe care ţi-o dau». Când am mâncat-o, în gura mea era dulce ca mierea" (Ez 2,9-3,3; cf. şi Ap 12,10).

Există o diferenţă enormă între cartea simplu citită sau studiată şi cartea înghiţită. În al doilea caz cuvântul devine cu adevărat, aşa cum spunea sfântul Ambrozie, "substanţa sufletului nostru", ceea ce dă formă gândurilor, plăsmuieşte limbajul, determină acţiunile, creează omul "spiritual". Cuvântul înghiţit este un cuvânt "asimilat" de om, deşi e vorba de o asimilare pasivă (ca în cazul Euharistiei), adică un "a fi asimilat" de cuvânt, subjugat şi învins de el, care este principiul vital cel mai puternic.

În contemplarea cuvântului avem un model foarte dulce, Maria; ea păstra toate acestea (literal: aceste cuvinte) meditându-le în inima ei (Lc 2,19). În ea, metafora cărţii înghiţite a devenit şi realitate fizică. Cuvântul literalmente "a umplut lăuntrul ei".

4. A pune cuvântul în practică

Ajungem astfel la a treia fază a drumului propus de apostolul Iacob, cea asupra căreia apostolul insistă mai mult: "Căutaţi să împliniţi cuvântul..., dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte...; cine-l pune în practică va fi fericit în lucrarea sa". Este şi lucrul pe care-l îndrăgeşte mai mult Isus: "Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc" (Lc 8,21). Fără această "împlinire a cuvântului", totul rămâne iluzie, construcţie pe nisip. Nici nu se poate spune că am înţeles cuvântul pentru că, aşa cum scrie sfântul Grigore cel Mare, cuvântul lui Dumnezeu se înţelege cu adevărat numai atunci când începem să-l practicăm¹³.

Această a treia etapă constă, în practică, în a asculta de cuvânt. Termenul grec folosit în Noul Testament pentru a desemna ascultarea (hypakouein), tradus literalmente, înseamnă "a da ascultare", în sensul de a face ceea ce s-a ascultat. "Poporul meu nu a ascultat glasul meu, Israel nu mi-a dat ascultare", se plânge Dumnezeu în Biblie (Ps 81,12).

Imediat ce se încearcă să se caute, prin intermediul Noului Testament, în ce constă datoria ascultării, se face o descoperire surprinzătoare, adică faptul că ascultarea este văzută aproape mereu ca ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Paul vorbeşte despre ascultare faţă de învăţătură (Rom 6,17), de ascultare faţă de evanghelie (Rom 10,16; 2Tes 1,8), de ascultare faţă de adevăr (Gal 5,7), de ascultare faţă de Cristos (2Cor 10,5). Găsim acelaşi limbaj şi în altă parte: Faptele Apostolilor vorbesc despre ascultare faţă de credinţă (Fap 6,7), Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru vorbeşte despre ascultare faţă de Cristos (1Pt 1,2) şi despre ascultare faţă de adevăr (1Pt 1,22).

Însăşi ascultarea lui Isus se exercită mai ales prin ascultarea faţă de cuvintele scrise. În episodul ispitelor din deşert, ascultarea lui Isus constă în a aminti cuvintele lui Dumnezeu şi a le respecta: "Scris este!". Ascultarea lui se exercită, în mod deosebit, pe cuvintele care sunt scrise despre el şi pentru el "în lege, în profeţi şi în psalmi" şi pe care el, ca om, le descoperă treptat ce înaintează în înţelegerea şi în îndeplinirea misiunii sale. Atunci când vor să se opună capturării sale, Isus spune: "Cum s-ar mai împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?" (Mt 26,54). Viaţa lui Isus este ca şi condusă de o rază luminoasă pe care ceilalţi n-o văd şi care este formată din cuvintele scrise pentru el; el ia din Scripturi acel "trebuie" (dei) care susţine toată viaţa sa.

Cuvintele lui Dumnezeu, sub acţiunea actuală a Duhului, devin expresie a voinţei vii a lui Dumnezeu pentru mine, într-un moment dat. Un mic exemplu ne va ajuta să înţelegem. Într-o împrejurare mi-am dat seama că în comunitate cineva a luat din greşeală un obiect pe care-l foloseam. Mă pregăteam să anunţ şi să cer să-mi fie dat înapoi, când m-am ciocnit din întâmplare (dar poate că nu era cu adevărat din întâmplare cu cuvântul lui Isus care spune: "Celui care îţi cere, dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi" (Lc 6,30). Am înţeles că acel cuvânt nu se aplica în mod universal şi în toate cazurile, dar că în mod sigur se aplica la mine în acel moment. Era vorba de a asculta de cuvânt.

Ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu este ascultarea pe care o putem face mereu. De ascultare faţă de ordine şi autorităţi vizibile se întâmplă să facem din când în când, de trei sau patru ori în toată viaţa, dacă e vorba de ascultări serioase; dar ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu poate să existe una în fiecare moment. Este şi ascultarea pe care o putem face toţi, supuşi şi superiori, clerici şi laici. În Biserică, laicii nu au un superior de care să asculte - cel puţin în sensul în care îl au călugării şi clericii -; însă au, în compensaţie, un "Domn" de care să asculte! Au cuvântul său!

Terminăm această meditaţie a noastră însuşindu-ne rugăciunea pe care sfântul Augustin o înalţă către Dumnezeu, în Confesiuni, pentru a obţine înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu: "Să fie Scripturile tale deliciile mele caste; fie ca eu să nu mă înşel cu privire la ele, nici să-i înşel pe alţii cu ele... Îndreaptă-ţi atenţia asupra sufletului meu şi ascultă-l pe cel care strigă din abis... Dă-mi timp pentru a medita despre secretele legii tale, nu o închide celui care bate... Iată, glasul tău este bucuria mea, glasul tău este o plăcere superioară tuturor celorlalte. Dă-mi ceea ce iubesc... Nu părăsi acest fir al tău de iarbă însetată... Să se deschidă ascunzişurile cuvintelor tale la care bat... Te implor prin Domnul nostru Isus Cristos... în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3). Aceste comori le caut în cărţile tale"¹⁴.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

¹ S. Ambrozie, Exp. Ps. 118, 7,7 (PL 15, 1350).
² Dei Verbum, 21.
³ Ioan Paul al II-lea, Novo millennio ineunte, 39.
⁴ Benedict al XVI-lea, în: AAS 97, 2005, p. 957.
⁵ S. Kierkegaard, Per l'esame di se stessi. La Lettera di Giacomo, 1,22, în: Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, p. 909 şi urm.
⁶ F. Collins, Le language of God, Free Press 2006, p. 177 s.
⁷ Guigo II, Lettera sulla vita contemplativa (Scala claustralium), 3, în: Un itinerario di contemplazione. Antologia di autori certosini, Edizioni Paoline, 1986, p. 22.
⁸ S. Augustin, Enarr. in Ps. 46, 1 (CCL 38, 529).
⁹ S. Grigore cel Mare, Registr. Epist. IV, 31 (PL 77, 706).
¹⁰ Celano, Vita Seconda, X, 15.
¹¹ S. Augustin, Confesiuni, 8, 12.
¹² S. Tereza de Lisieux, Manuscris A, n. 236.
¹³ S. Grigore cel Mare, Despre Ezechiel, I, 10, 31 (CCL 142, p. 159).
¹⁴ S. Augustin, Conf. XI, 2, 3-4.