MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

A doua predică pentru Postul Mare a pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap.

Părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, a ținut a doua predică de Postul Mare cu tema "De orice cuvânt nefolositor..." - A vorbi ca și cu cuvântul lui Dumnezeu, vineri, 29 februarie 2008, în capela "Redemptoris Mater", în prezența lui Benedict al XVI-lea.

1. De la Isus care predică la Cristos predicat

În Scrisoarea a doua către Corinteni - care este, prin excelență, scrisoarea dedicată slujirii predicării - sfântul Paul scrie aceste cuvinte programatice: "Noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos Domnul" (2Cor 4,5). Acelorași credincioși din Corint, într-o scrisoare precedentă, le-a scris: "Noi îl predicăm pe Cristos răstignit!" (1Cor 1,23). Atunci când apostolul vrea să cuprindă cu un singur cuvânt conținutul predicării creștine, acest cuvânt este mereu persoana lui Isus Cristos.

În aceste afirmații, Isus nu mai este văzut - așa cum se întâmpla în evanghelii - în calitatea lui de vestitor, ci în calitatea lui de vestit. Paralel, vedem că expresia "Evanghelia lui Isus" capătă o nouă semnificație, fără a pierde totuși vechea semnificație; de la semnificația de "veste bună adusă de Isus" (Isus subiect!), se trece la semnificația de "veste bună despre Isus, sau referitoare la Isus" (Isus obiect!).

Aceasta este semnificația pe care cuvântul evangheliei o are în începutul solemn al epistolei către romani: "Paul, slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu, pe care o promisese de mai înainte prin profeții săi în Sfintele Scripturi, despre Fiul său născut după trup din descendența lui David, rânduit Fiul al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți, Isus Cristos Domnul nostru" (Rom 1,1-4).

În această meditație ne concentrăm asupra "cuvântului lui Dumnezeu în misiunea Bisericii". Este tema de care se ocupă capitolul al treilea din Lineamenta ale Sinodului Episcopilor, care scoate în evidență diferitele aspecte și domenii de realizare conform următoarei scheme:

- Misiunea Bisericii este de a-l proclama pe Cristos, cuvântul lui Dumnezeu făcut trup;

- Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie la dispoziția tuturor în orice timp;

- Cuvântul lui Dumnezeu, har de comuniune între creștini;

- Cuvântul lui Dumnezeu, lumină pentru dialogul interreligios: a. cu poporul ebraic; b. cu popoarele de alte religii;

- Cuvântul lui Dumnezeu, ferment al culturilor moderne;

- Cuvântul lui Dumnezeu și istoria oamenilor.

Eu mă limitez să tratez un punct special și destul de restrâns care însă, consider eu, influențează asupra calității și eficacității vestirii Bisericii în toate expresiile sale.

2. Cuvinte "nelalocul lor" și cuvinte "eficace"

În Evanghelia după sfântul Matei, în contextul discursului despre cuvintele care revelează inima, este prezentat un cuvânt al lui Isus care i-a făcut să tremure pe cititorii evangheliei din toate timpurile: "Vă spun, așadar, în ziua judecății oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus" (Mt 12,36).

Mereu a fost dificil să se explice ce anume înțelegea Isus prin "cuvânt nelalocul lui". O anumită lumină ne vine dintr-un alt text din Evanghelia după sfântul Matei (7,15-20), unde revine aceeași temă a pomului care se recunoaște după roadele sale și unde tot discursul apare adresat falșilor profeți: "Feriți-vă de profeții falși care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți recunoaște după roadele lor...".

Dacă acest cuvânt al lui Isus are vreun raport cu acela despre falșii profeți, atunci poate putem descoperi ce înseamnă cuvântul "nelalocul lui". Termenul originar, tradus cu "nelalocul lui", este argòn care înseamnă "fără efect" (a privativ plus ergos, operă). Unele traduceri moderne, între care cea italiană a CEI, redau termenul cu "neîntemeiat", deci cu valoare pasivă: cuvânt care nu are fundament: deci, calomnie. Este o încercare de a da un sens mai asigurator amenințării lui Isus. De fapt, nu este nimic neliniștitor dacă Isus spune că trebuie să se dea cont lui Dumnezeu de orice calomnie!

Însă semnificația lui argòn este mai degrabă activă și înseamnă: cuvânt care nu întemeiază nimic, care nu produce nimic; deci, gol, steril, fără eficacitate1. În acest sens era mai corect traducerea antică din Vulgata, verbum otiosum, cuvânt "zadarnic, nefolositor", care de altfel este adoptat și astăzi în majoritatea traducerilor.

Nu este greu de intuit ce vrea să spună Isus, dacă noi confruntăm acest adjectiv cu acela care, în Biblie, caracterizează constant cuvântul lui Dumnezeu: adjectivul energes, eficace, care realizează, care este urmat mereu de efect (ergos) (același adjectiv din care derivă cuvântul "energic"). De exemplu, sfântul Paul le scrie tesalonicenilor că, primind cuvântul divin al predicării de la apostol, l-au primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, așa cum este într-adevăr, ca pe "cuvântul lui Dumnezeu care acționează" (energeitai) în cei care cred (cf. 1Tes 2,13). Opoziția dintre cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul oamenilor este prezentată aici, implicit, ca opoziția între cuvântul "care acționează" și cuvântul "care nu acționează", între cuvântul eficace și cuvântul ineficace și zadarnic.

Și în Scrisoarea către Evrei găsim acest concept al eficacității cuvântului divin: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere (energes)" (Ev 4,12). Dar este un concept cu dată lungă: în Isaia, Dumnezeu declară că acel cuvânt care iese din gura lui nu se întoarce niciodată la el "fără efect", fără să fi "făcut" pentru ceea ce a fost trimis (cf. Is 55,11).

Cuvântul nefolositor, de care oamenii vor trebui să dea cont în ziua judecății nu este deci orice cuvânt nefolositor; este cuvântul nefolositor, gol, rostit de cel care ar trebui în schimb să rostească "energicele" cuvinte ale lui Dumnezeu. Până la urmă, este cuvântul profetului fals, care nu primește cuvântul de la Dumnezeu și totuși îi induce pe alții să creadă că este cuvântul lui Dumnezeu. Se întâmplă exact inversul a ceea ce spunea sfântul Paul: primind un cuvânt omenesc, este considerat nu ceea ce este, ci ceea ce nu este, adică un cuvânt divin. De orice cuvânt inutil despre Dumnezeu omul va trebui să dea cont!: iată deci sensul avertismentului grav al lui Isus.

Cuvântul nefolositor este contrafacerea cuvântului lui Dumnezeu, este parazitul cuvântului lui Dumnezeu. El se recunoaște din roadele pe care nu le produce, pentru că, prin definiție, este steril, fără eficacitate (se înțelege, în bine). Dumnezeu "veghează asupra cuvântului său" (cf. Ier 1,12), este gelos pe el și nu poate permite ca omul să-și aproprieze puterea divină cuprinsă în el.

Profetul Ieremia ne permite să auzim, ca la amplificator, avertismentul care se ascunde sub acel cuvânt al lui Isus. În el apare clar de acum că e vorba despre profeții falși: "Așa spune Domnul oștirilor: Nu ascultați cuvintele profeților care profețesc pentru voi; ei vă fac să credeți lucruri zadarnice, vă vestesc fantezii ale inimii lor, nu ceea ce vine din gura lui Dumnezeu... Profetul care a avut un vis să-și povestească visul, cel care a auzit cuvântul meu să anunțe cu fidelitate cuvântul meu. Ce au în comun paiele cu grâul? Așa spune Domnul. Cuvântul meu nu este oare ca focul - așa spune Domnul - și ca un ciocan care sfărâmă stânca? De aceea - așa spune Domnul - iată-mă împotriva profeților care fură unii de la alții cuvintele mele. Iată-mă împotriva profeților, spune Domnul" (Ier 23,16.28-31).

3. Cine sunt profeții falși

Însă noi nu suntem aici să facem o discuție despre profeții falși în Biblie. Ca întotdeauna, despre noi se vorbește în Biblie și nouă ni se vorbește. Acel cuvânt al lui Isus nu judecă lumea, ci Biserica; lumea nu va fi judecată despre cuvinte nefolositoare (toate cuvintele ei, în sensul descris mai sus, sunt cuvinte nefolositoare!), ci va fi judecată, eventual, pentru că nu a crezut în Isus (cf. In 16,9). "Oamenii" care vor trebui să dea cont de orice cuvânt nefolositor sunt oamenii Bisericii; suntem noi, predicatorii cuvântului lui Dumnezeu.

"Profeții falși" nu sunt numai cei care din când în când răspândesc erezii; sunt și cei care "falsifică" cuvântul lui Dumnezeu. Paul folosește acest termen, luându-l din limbajul curent; literalmente, el înseamnă a îneca cuvântul, așa cum fac hangiii înșelători, atunci când lungesc vinul lor cu apă (cf. 2Cor 2,17; 4,2). Profeții falși sunt cei care nu prezintă cuvântul lui Dumnezeu în puritatea sa, ci îl diluează și îl extenuează în mii de cuvinte omenești care ies din inima lor.

Profetul fals sunt și eu, ori de câte ori nu mă încred în "slăbiciune", "nesăbuința", sărăcia și goliciunea cuvântului și vreau să-l îmbrac și stimez mai mult îmbrăcămintea decât cuvântul și este mai mult timpul pe care îl acord îmbrăcării decât cel pe care-l acord cuvântului, stând în fața lui în rugăciune, adorându-l începând să-l trăiesc în mine.

La Cana Galileii, Isus a transformat apa în vin, adică litera moartă în Duhul care dă viață (așa interpretează sfinții părinți faptul în mod spiritual); profeții falși sunt cei care fac total opusul, adică transformă vinul curat al cuvântului lui Dumnezeu în apă care nu îmbată pe nimeni, în literă moartă, în vorbărie zadarnică. Ei, în fond, se rușinează de evanghelie (cf. Rom 1,16) și de cuvintele lui Isus, pentru că sunt prea "dure" pentru lume, sau prea sărace și goale pentru cei învățați, și atunci încearcă să le "condimenteze" cu ceea ce Ieremia numea "fanteziile inimii lor".

Sfântul Paul îi scria discipolului său Timotei: "Străduiește-te să te prezinți înaintea lui Dumnezeu ca... un împărțitor corect (= fără ocolișuri) al cuvântului adevărului. Ferește-te de vorbele deșarte lumești căci ele duc tot mai mult la nelegiuire" (2Tim 2,15-16). Vorbăriile profane sunt cele care nu au legătură cu planul lui Dumnezeu, care nu au de-a face cu misiunea Bisericii. Prea multe cuvinte omenești, prea multe cuvinte nefolositoare, prea multe discursuri, prea multe documente. În era comunicației de masă, Biserica riscă să se prăvălească și ea în "paiele" cuvintelor nefolositoare, spuse ca să fie spuse, scrise pentru că și așa există reviste și ziare care trebuie umplute.

În felul acesta noi oferim lumii un pretext foarte bun ca să rămână liniștită în necredința ei și în păcatul ei. Atunci când ar asculta cuvântul autentic al lui Dumnezeu, nu ar fi așa de ușor, pentru cel necredincios, să se descurce spunând (așa cum face adesea, după ce a ascultat predicile noastre): "Vorbe, vorbe, vorbe!". Sfântul Paul numește cuvintele lui Dumnezeu "armele bătăliei noastre" și spune că numai ele "sunt puternice înaintea lui Dumnezeu pentru a distruge fortărețele. Noi distrugem născocirile minții și orice îngâmfare care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și cucerim orice minte ca să asculte de Cristos" (2Cor 10,3-5).

Omenirea este bolnavă de gălăgie, spunea filozoful Kierkegaard; trebuie "să poruncim un post de cuvinte"; trebuie ca cineva să strige, așa cum a făcut Moise într-o zi: "Taci și ascultă, Israele" (Dt 27,9). Sfântul Părinte ne-a amintit necesitatea acestui post de cuvinte în întâlnirea sa de Postul Mare cu parohii din Roma și cred că invitația lui, ca de obicei, înainte de a fi adresată lumii, era adresată Bisericii.

4. "Isus nu a venit să ne spună nimicuri"

Mereu m-au uimit aceste cuvinte ale lui Péguy:

"Isus Cristos, copila mea,

- este Biserica ce se adresează fiilor săi -,

nu a venit să ne spună nimicuri...

Nu a făcut călătoria de a coborî pe pământ

Ca să vină să ne povestească ghicitori și glume.

Nu e timpul să ne distrăm...

El nu și-a trăit viața...

Pentru a veni să ne povestească anecdote"2.

Grija de a ține distinct cuvântul lui Dumnezeu de orice alt cuvânt este de așa natură încât, trimițându-i pe apostolii săi în misiune, Isus le poruncește să nu salute pe nimeni pe drum (cf. Lc 10,4). Eu am experimentat personal că uneori această poruncă trebuie luată literalmente. Faptul de a ne opri să salutăm lumea și de a ne întrece în acte de politețe în timp ce începem să predicăm risipește în mod inevitabil concentrarea asupra cuvântului care trebuie vestit, ne face să pierdem sensul alterității sale față de orice discurs omenesc. Este aceeași exigență pe care o simțim (sau ar trebui s-o simțim) atunci când se îmbrăcăm pentru a celebra Liturghia.

Exigența este și mai puternică atunci când e vorba de însuși conținutul predicii. În Evanghelia după sfântul Marcu, Isus citează cuvântul lui Isaia: "În zadar mă cinstesc propunând învățături care sunt doar porunci ale oamenilor" (Is 29,13); apoi adaugă, adresându-se fariseilor și cărturarilor: "Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi țineți obiceiurile oamenilor... suprimați cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiția voastră pe care voi o transmiteți" (Mc 7,7-13).

Atunci când nu se reușește să se propună niciodată cuvântul simplu și gol al lui Dumnezeu, fără a-l face să treacă prin filtrul miilor de distincții și precizări, adăugiri și explicații, chiar corecte în ele însele, dar care extenuează cuvântul lui Dumnezeu, se face exact același lucru pe care Isus l-a reproșat, în acea zi, fariseilor și cărturarilor: se "suprimă" cuvântul lui Dumnezeu; este "încurcat", făcându-l să piardă o mare parte din puterea sa de pătrundere în inima oamenilor.

Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi folosit pentru a face discursuri de circumstanță, sau pentru a îmbrăca în autoritate divină discursuri deja făcute și în întregime umane. În timpuri apropiate de noi, s-a văzut unde duce o astfel de tendință. Evanghelia a fost instrumentalizată pentru a susține orice fel de proiecte umane: de la lupta de clasă la moartea lui Dumnezeu.

Atunci când un auditoriu este astfel predeterminat de condiționări psihologice, sindicale, politice sau pasionale încât să facă imposibil, la început, să nu se spună ceea ce el așteaptă și să nu i se dea complet dreptate despre orice; atunci când nu există nici o speranță de a-i putea duce pe ascultători la acel punct în care este posibil să li se spună: "Convertiți-vă și credeți", atunci e bine să nu se proclame deloc cuvântul lui Dumnezeu ca el să nu fie instrumentalizat pentru scopuri de parte și, deci, trădat. Cu alte cuvinte, e mai bine să se renunțe la o vestire adevărată și proprie, limitându-se, eventual, să se asculte, să se încerce a înțelege și a lua parte la neliniștile și la suferințele oamenilor, predicând evanghelia împărăției mai degrabă cu prezența și cu caritatea. În evanghelie, Isus se arată foarte atent să nu fie instrumentalizat pentru scopuri politice sau de parte.

Realitatea experienței și deci cuvântul uman nu este exclus, desigur, din predica Bisericii, dar ea trebuie să fie supusă cuvântului lui Dumnezeu, în slujba lui. Așa cum, în Euharistie, cel care-l mănâncă asimilează în el trupul lui Cristos, și nu invers, tot așa, în vestire, cuvântul lui Dumnezeu, care este principiul vital cel mai puternic, trebuie să subjuge și să asimileze în el cuvântul uman, și nu contrariul. De aceea, trebuie avut curajul să se pornească mai des, în tratarea problemelor doctrinare și disciplinare ale Bisericii, de la cuvântul lui Dumnezeu, în special de la cel din Noul Testament, și să se rămână apoi legați de el, obligați de el, sigur că astfel se ajunge mult mai sigur la scopul care este acela de a descoperi, în orice chestiune, care este voința lui Dumnezeu.

Același lucru se simte în comunitățile călugărești. Există pericolul ca în formarea dată tinerilor și novicilor, în exercițiile spirituale și în tot restul vieții de comunitate, să se acorde mai mult timp pentru scrierile propriului fondator (adesea destul de sărace în conținut), decât pentru cuvântul lui Dumnezeu.

5. A vorbi ca și cu cuvintele lui Dumnezeu

Îmi dau seama că ceea ce spun poate să provoace apariția unei obiecții grave. Așadar, predica Bisericii va trebui să se reducă la o serie (sau o rafală) de citate biblice, cu multe indicații ale capitolului și versetului, în maniera martorilor lui Iehova și a altor grupuri fundamentaliste? Desigur că nu. Noi suntem moștenitori ai unei tradiții diferite. Explic ce înțeleg eu prin a rămâne legați de cuvântul lui Dumnezeu.

Tot în Scrisoarea a doua către Corinteni, sfântul Paul scrie: "Noi nu suntem ca cei mulți care comercializează (literal: îneacă, falsifică!) cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbim cu sinceritate în Cristos, din partea lui Dumnezeu și în fața lui Dumnezeu" (2Cor 2,17), și sfântul Petru, în Prima Scrisoare, îi îndeamnă pe creștini spunând: "Dacă cine vorbește, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu" (1Pt 4,11). Ce înseamnă "a vorbi în Cristos", sau a vorbi "cu cuvintele lui Dumnezeu"? Desigur nu înseamnă a repeta material și numai cuvintele rostite de Cristos și de Dumnezeu în Scriptură. Înseamnă că inspirația de fond, gândirea care "informează" și susține tot restul trebuie să vină de la Dumnezeu, nu de la om. Vestitorul trebuie să fie "mișcat de Dumnezeu" și să vorbească precum în prezența lui.

Există două moduri de a pregăti o predică sau orice vestire de credință orală sau scrisă. Eu pot mai întâi să mă așez la masă și să aleg eu însumi cuvântul care trebuie vestit și tema care trebuie dezvoltată, bazându-mă pe cunoștințele mele, pe preferințele mele, etc., și apoi, o dată pregătit discursul, să îngenunchez pentru a cere în grabă lui Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce am scris și să dea eficacitate cuvintelor mele. Este deja un lucru bun, dar nu este calea profetică. Mai degrabă trebuie să fac contrariul. Mai întâi să îngenunchez și să-l întreb pe Dumnezeu care este cuvântul pe care vrea să-l spună; apoi, să mă așez la masă și să folosesc propriile cunoștințe pentru a da formă acelui cuvânt. Acest lucru schimbă totul pentru că în felul acesta nu Dumnezeu trebuie să-și însușească cuvântul meu, ci eu îmi însușesc cuvântul lui.

Trebuie pornit de la certitudinea de credință că, în orice circumstanță, Domnul înviat are în inimă un cuvânt al lui pe care vrea să-l adreseze poporului său. Acela schimbă lucrurile și acela trebuie descoperit. Și el îl revelează slujitorului său, dacă el i-l cere cu umilință și cu insistență. La început e vorba de o mișcare aproape imperceptibilă a inimii: o mică lumină care se aprinde în minte, un cuvânt din Biblie care începe să atragă atenția și care luminează o situație. Cu adevărat "cea mai mică dintre semințe", dar apoi îți dai seama că înăuntru era totul; era un tunet care face să cadă cedrii Libanului. După aceea te așezi la masă, deschizi cărțile tale, consulți notițele tale, îi consulți pe părinții Bisericii, pe învățători, pe poeți... Dar de acum este cu totul altceva. Nu mai este cuvântul lui Dumnezeu în slujba culturii tale, ci cultura ta în slujba cuvântului lui Dumnezeu.

Origene descrie bine procesul care duce la această descoperire. Înainte de a găsi în Scriptură alimentul - spunea el - trebuie suportată o anumită "sărăcie a simțurilor"; sufletul este înconjurat de întuneric din toate părțile, intră pe căi fără ieșire. Până când, dintr-o dată, după căutare laborioasă și rugăciune, iată că răsună glasul cuvântului și imediat ceva se luminează; cel pe care el îl căuta îi vine în întâmpinare "sărind peste munți și trecând peste dealuri" (cf. Cânt 2,8), adică deschizându-i mintea ca să primească un cuvânt al lui puternic și luminos3. Mare este bucuria care însoțește acest moment. Ea îl făcea pe Ieremia să spună: "Când am aflat cuvintele tale, le-am sorbit și cuvântul tău a fost bucurie și veselie pentru inima mea" (Ier 15,16).

De obicei, răspunsul lui Dumnezeu vine sub forma unui cuvânt din Scriptură care, însă, în acel moment revelează extraordinara sa pertinență pentru situația și pentru problema care trebuie să se trateze, ca și cum ar fi fost scris întocmai pentru ea. Uneori nici nu e necesar să se citeze în mod explicit acel cuvânt biblic sau să se comenteze. E suficient ca el să fie foarte prezent în mintea celui care vorbește și să informeze tot ceea ce spune. Făcând astfel, el vorbește, de fapt, "ca și cu cuvintele lui Dumnezeu". Această metodă este valabilă mereu: pentru marile documente ale magisteriului, ca și pentru lecția pe care maestrul o ține novicilor săi, pentru conferința înaltă, ca și pentru umila omilie duminicală.

Cu toții am avut experiența cât de mult poate face un singur cuvânt al lui Dumnezeu profund crezut și trăit mai întâi de cel care-l rostește și uneori chiar fără ca el să știe; adesea trebuie să se constate că, între multe alte cuvinte, acela a fost cel care a atins inima și a condus mai mult decât un ascultător la confesional.

După ce a indicat condițiile vestirii creștine (a vorbi despre Cristos, cu sinceritate, ca și cum am fi mișcați de Dumnezeu și sub privirea lui) apostolul se întreba: "Și cine este pregătit pentru aceasta?" (2Cor 2,16). E clar, nimeni nu este pregătit. Purtăm această comoară în vase de lut (2Cor 4,7). Însă putem să ne rugăm și să spunem: Doamne, ai milă de acest sărman vas de lut care trebuie să poarte comoara cuvântului tău; ferește-ne să nu rostim cuvinte nefolositoare atunci când vorbim despre tine; fă-ne să experimentăm o dată gustul cuvântului tău pentru ca să știm să-l deosebim de orice alt cuvânt și pentru ca orice alt cuvânt să ni se pară insipid. Răspândește, așa cum ai promis, foamea în țară, "nu foamea de pâine, nici setea de apă, ci de a asculta cuvântul Domnului" (Am 8,11).

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1 Cf. M. Zerwick, Analysis philologica Novi Testamenti Graeci, Romae 1953, ad loc.
2Ch. Péguy, Porticul misterului celei de-a doua virtuți, în Oeuvres poétiques complètes, Gallimard 1975, p. 587 și urm.
3Cf. Origene, In Mt Ser. 38 (GCS, 1933, p. 7); In Cant. 3 (GCS, 1925, p. 202).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire