MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

Paul, model de adevărată convertire evanghelică

Publicăm prima predică de Advent rostită în prezența lui Benedict al XVI-lea de către părintele Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale.

În inima Anului Paulin, părintele Cantalamessa a propus o reflecție cu privire la locul pe care-l ocupă Cristos în gândirea și în viața apostolului, în vederea unui efort reînnoit pentru a pune persoana lui Cristos în centrul teologiei Bisericii și al vieții spirituale a credincioșilor.

"Dar cele care erau pentru mine un câștig de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere"

Anul Paulin este un mare har pentru Biserică, dar prezintă și un pericol: acela de a ne opri la Paul, la personalitatea lui, la învățătura lui, fără a face pasul următor de la el la Cristos. Sfântul Părinte a avertizat cu privire la acest risc chiar în omilia în care a stabilit Anul Paulin și în audiența generală din 2 iulie reafirma: "Acesta este scopul Anului Paulin: să învățăm de la sfântul Paul, să învățăm credința, să-l învățăm pe Cristos".

S-a întâmplat de atâtea ori în trecut, până acolo încât să facă loc tezei absurde conform căreia Paul, nu Cristos, ar fi adevăratul întemeietor al creștinismului. Isus Cristos ar fi fost pentru Paul ceea ce a fost Socrate pentru Platon: un pretext, un nume, sub care să-și pună propria gândire.

Apostolul, după cum înainte de el Ioan Botezătorul, este un deget îndreptat spre unul "mai mare decât el", căruia el nu se consideră vrednic nici măcar să fie apostol. Acea teză este falsificarea cea mai completă și ofensa cea mai gravă care se poate aduce apostolului Paul. Dacă ar reveni în viață, el ar reacționa împotriva acelei teze cu aceeași vehemență cu care a reacționat în fața unei înțelegeri greșite asemănătoare a corintenilor: "Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?" (1Cor 1,13).

Un alt obstacol care trebuie depășit, și pentru noi, credincioșii, este acela de a ne opri la învățătura lui Paul despre Cristos, fără a ne lăsa contagiați de iubirea și de focul său față de el. Paul nu vrea să fie pentru noi numai un soare de iarnă care luminează, dar nu încălzește. Intenția evidentă a scrisorilor sale este să-i ducă pe cititori nu numai la cunoașterea, ci și la iubirea și la pasiunea pentru Cristos.

Pentru acest scop ar vrea să contribuie cele trei meditații de Advent din anul acesta, începând de la aceasta de astăzi în care vom reflecta asupra convertirii lui Paul, eveniment care, după moartea și învierea lui Cristos, a influențat mai mult asupra viitorului creștinismului.

1. Convertirea lui Paul văzută dinăuntru

Cea mai bună explicație a convertirii sfântului Paul este aceea pe care el însuși o dă atunci când vorbește despre botezul creștin ca despre a fi "botezați în moartea lui Cristos", "înmormântați împreună cu el" pentru a învia cu el și "a umbla într-o viață nouă" (cf. Rom 6,3-4). El a retrăit în el însuși misterul pascal al lui Cristos, în jurul căruia se va roti în continuare toată gândirea lui. Există analogii chiar externe impresionante. Isus a rămas trei zile în mormânt; timp de trei zile Saul a trăit ca un mort: nu putea să vadă, să stea în picioare, să mănânce, apoi în momentul botezului ochii săi se redeschid, a putut să mănânce și să-și recapete puterile, s-a întors în viață (cf. Fap 9,18).

Imediat după botezul său, Isus s-a retras în deșert; și Paul, după ce a fost botezat de către Anania, s-a retras în deșertul Arabiei, adică în deșertul din jurul Damascului. Exegeții calculează că între evenimentul de pe drumul Damascului și începutul activității sale publice în Biserică există circa zece ani de tăcere în viața lui Paul. Evreii îl căutau să-l omoare, creștinii încă nu aveau încredere și le era frică de el. Convertirea sa amintește de convertirea cardinalului Newman pe care ex-frații anglicani îl considerau un dezertor, iar catolicii îl priveau cu suspiciune din cauza ideilor sale noi și temerare.

Apostolul a făcut un noviciat lung; convertirea sa nu a durat puține minute. Și în această kenoză a sa, în acest timp de golire și de tăcere el a acumulat acea energie foarte puternică și acea lumină care într-o zi se va revărsa asupra lumii.

Despre convertirea lui Paul avem două descrieri diferite: una care descrie evenimentul, ca să spunem așa, din exterior, în cheie istorică și alta care descrie evenimentul din interior, în cheie psihologică sau autobiografică. Primul tip este cel pe care-l găsim în cele trei relatări diferite care se citesc în Faptele Apostolilor. Acestuia îi aparțin și câteva referințe pe care Paul însuși le face cu privire la eveniment, explicând cum din persecutor a devenit apostol al lui Cristos (cf. Gal 1,13-14).

La al doilea tip aparține capitolul 3 din Scrisoarea către filipeni, în care apostolul descrie ce a însemnat pentru el, în mod subiectiv, întâlnirea cu Cristos, ce era el înainte și ce a devenit după aceea; cu alte cuvinte, în ce a constat, din punct de vedere existențial și religios, schimbarea intervenită în viața sa. Noi ne concentrăm asupra acestui text care, prin analogie cu opera augustiniană, am putea să-l definim "confesiunile sfântului Paul".

În orice schimbare există un terminus a quo și un terminus ad quem, un punct de plecare și un punct de sosire. Apostolul descrie înainte de toate punctul de plecare, ce era el înainte:

"Dacă un altul crede că-și poate pune încrederea în trup, cu atât mai mult eu, circumcis în a opta zi; din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu dintre evrei; după Lege, fariseu; după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ce privește justificarea care vine din Lege, fără cusur" (Fil 3,4-6).

Cu ușurință se poate greși citind această descriere: acestea nu erau titluri negative, ci titlurile maxime de sfințenie ale timpului. Cu ele s-ar fi putut deschide imediat procesul de canonizare a lui Paul, dacă ar fi existat în acel timp. Este ca și cum s-ar spune despre unul de astăzi: botezat în ziua a opta, aparținând de structura mântuirii prin excelență, Biserica Catolică, membru al ordinului călugăresc cel mai auster din Biserică (aceștia erau fariseii!), unul care respectă riguros Regula...

În schimb, există în text un punct la început care împarte în două pagina și viața lui Paul. Se pornește din nou de la un "dar" adversativ care creează un contrast total:

"Dar cele care erau pentru mine un câștig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparație cu superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate și le consider gunoi ca să-l câștig pe Cristos" (Fil 3,7-8).

De trei ori apare numele lui Cristos în acest text scurt. Întâlnirea cu el a împărțit viața sa în două, a creat un înainte și un după. O întâlnire foarte personală (este unicul text în care apostolul folosește singularul Domnul "meu", nu Domnul "nostru") și o întâlnire mai mult existențială decât mentală. Nimeni nu va putea cunoaște vreodată până la capăt ce s-a întâmplat în acel scurt dialog: "Saul, Saul!" "Cine ești tu, Doamne? Eu sunt Isus!". O "descoperire", o definește el (Gal 1,15-16). A fost un fel de fuziune la foc, un fulger de lumină care și astăzi, la distanță de două mii de ani, luminează lumea.

2. O schimbare a minții

Să încercăm să analizăm conținutul evenimentului. Înainte de toate a fost o schimbare a minții, a gândirii, literalmente o metanoia. Până atunci Paul a crezut că se poate mântui și să fie drept în fața lui Dumnezeu prin respectarea scrupuloasă a Legii și a tradițiilor părinților. Acum înțelege că mântuirea se obține în alt mod. Vreau să mă aflu în el, spune Paul, "fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credința în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credință" (Fil 3,8-9). Isus l-a făcut să experimenteze pe pielea sa ceea ce într-o zi avea să proclame întregii Biserici: justificarea prin har prin credință (cf. Gal 2,15-16; Rom 3,21 și urm.).

Citind capitolul al treilea din Scrisoarea către filipeni îmi vine în minte o imagine: un om merge noaptea într-o pădure deasă la lumina slabă a unei candele, fiind atent să nu se stingă; mergând, mergând, iată că vin zorile, răsare soarele, lumina slabă a candelei slăbește, până când nu-i mai folosește și o aruncă. Luminița fumegândă era propria sa dreptate. Într-o zi, în viața lui Paul, a răsărit soarele dreptății, Cristos Domnul, și din acel moment nu a voit altă lumină decât lumina sa.

Nu e vorba de un punct alături de altele, ci de inima mesajului creștin; el o va defini "evanghelia sa", până acolo încât să-l declare anatema pe cel care ar îndrăzni să predice o altă evanghelie, fie el și un înger sau chiar el însuși (cf. Gal 1,8-9). Pentru ce atâta insistență? Pentru că în asta constă noutatea creștină, ceea ce o deosebește de orice altă religie sau filozofie religioasă. Orice propunere religioasă începe spunând oamenilor ceea ce trebuie să facă pentru a se mântui sau a obține "iluminarea". Creștinismul nu începe spunând oamenilor ceea ce trebuie să facă, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei în Cristos Isus. Creștinismul este religia harului.

Există loc - și cum încă - pentru obligațiile și respectarea poruncilor, dar după aceea, ca răspuns la har, nu ca o cauză a sa sau preț al său. Nu ne mântuim prin faptele bune, chiar dacă nu ne mântuim fără faptele bune. Este o revoluție de care, la distanță de două mii de ani, încă în mod greu ne dăm seama. Polemicile teologice despre justificarea prin credință de la Reformă încoace adesea mai mult au împiedicat-o decât au favorizat-o pentru că au menținut problema la nivel teoretic, de teze ale școlilor opuse, în loc să-i ajute pe credincioși s-o experimenteze în viața lor.

3. "Convertiți-vă și credeți în evanghelie"

Dar trebuie să ne punem o întrebare crucială: cine este inventatorul acestui mesaj? Dacă ar fi apostolul Paul, atunci ar avea dreptate cei care spun că el, nu Isus, este întemeietorul creștinismului. Însă inventatorul nu este el; el nu face decât să exprime în termeni elaborați și universali un mesaj pe care Isus îl exprima cu limbajul său tipic, format din imagini și din parabole.

Isus a început predica sa spunând: "Timpul s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape; convertiți-vă și credeți în evanghelie" (Mc 1,15). Cu aceste cuvinte el învăța deja justificarea prin credință. Înainte de el, convertirea însemna mereu "întoarcere înapoi" (așa cum indică însuși termenul shub); însemna întoarcere la alianța încălcată, printr-o reînnoită respectare a Legii. "Întoarceți-vă la mine [...], întoarceți-vă înapoi din drumul vostru pervers", spunea Dumnezeu în profeți (Zah 1,3-4; Ier 8,4-5).

Prin urmare, convertirea are o semnificație îndeosebi ascetică, morală și penitențială și se realizează schimbând conduita de viață. Convertirea este văzută drept condiție pentru mântuire; sensul este: convertiți-vă și veți fi mântuiți; convertiți-vă și mântuirea va veni la voi. Aceasta este semnificația predominantă pe care cuvântul convertire îl are chiar pe buzele lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,4-6). Dar pe buzele lui Isus, această semnificație morală trece pe planul al doilea (cel puțin la începutul predicii sale), față de o semnificație nouă, până atunci necunoscută. Și în asta se manifestă saltul epocal care are loc între predica lui Ioan Botezătorul și predica lui Isus.

Convertirea nu mai înseamnă întoarcere înapoi, la vechea alianță și la respectarea Legii, ci înseamnă a face un salt înainte, a intra în noua alianță, a apuca această împărăție care a apărut, a intra în ea prin credință. "Convertiți-vă și credeți" nu înseamnă două lucruri diferite și succesive, ci aceeași acțiune: convertiți-vă, adică credeți; convertiți-vă crezând! "Prima conversio fit per fidem", va spune sfântul Toma de Aquino, prima convertire constă în credință1.

El, Dumnezeu, a luat inițiativa mântuirii: a făcut să vină împărăția sa; omul trebuie doar să primească, în credință, oferta lui Dumnezeu și, după aceea, să-i trăiască exigențele. Este ca un rege care deschide ușa palatului său, unde este pregătit un mare ospăț și, stând în prag, îi invită pe trecători să intre, spunând: "Veniți, totul este pregătit!". Este apelul care răsună în așa-numitele parabole ale împărăției: ora atât de așteptată a sunat, luați decizia care mântuiește, nu lăsați să vă scape ocazia!

Apostolul spune același lucru cu învățătura despre justificarea prin credință. Singura diferență se datorează la ceea ce s-a întâmplat, între timp, între predica lui Isus și cea a lui Paul: Cristos a fost refuzat și ucis pentru păcatele oamenilor. Credința "în evanghelie" ("credeți în evanghelie"), acum se configurează drept credință "în Isus Cristos", "în sângele său" (Rom 3,25).

Ceea ce apostolul exprimă prin adverbul "în mod gratuit" (dorean) sau "prin har", Isus spunea cu imaginea primirii împărăției asemenea unui copil, deci ca un dar, fără a invoca merite, bazându-se numai pe iubirea lui Dumnezeu, așa cum copiii se bazează pe iubirea părinților.

Se discută de mult timp între exegeți dacă trebuie să se continue să se vorbească despre convertirea sfântului Paul; unii preferă să vorbească de "chemare", în loc de convertire. Alții ar vrea chiar să fie desființată sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul, din moment ce convertirea înseamnă o dezlipire și o renegare a ceva, în timp ce un evreu care se convertește, spre deosebire de păgân, nu trebuie să renege nimic, nu trebuie să treacă de la idoli la cultul adevăratului Dumnezeu2 .

Mie mi se pare că suntem în fața unei probleme false. În primul rând, nu există opoziție între convertire și chemare: chemarea presupune convertirea, nu o înlocuiește, așa cum harul nu înlocuiește libertatea. Dar mai ales am văzut cum convertirea evanghelică nu înseamnă a renega ceva, o întoarcere înapoi, ci a primi ceva nou, a face un salt înainte. Cui îi vorbea Isus atunci când spunea: "Convertiți-vă și credeți în evanghelie"? Oare nu le vorbea unor evrei? La această convertire se referă apostolul prin cuvintele: "Ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte" (2Cor 3,16).

În această lumină, convertirea lui Paul ne apare ca însuși modelul adevăratei convertiri creștine care constă înainte de toate în acceptarea lui Cristos, în "îndreptarea" spre el prin credință. Ea înseamnă un a găsi înainte de un a lăsa. Isus nu spune: un om a vândut tot ceea ce avea și a început să caute o comoară ascunsă; spune: un om a găsit o comoară și pentru asta a vândut totul.

4. O experiență trăită

În documentul de acord între Biserica Catolică și Federația Mondială a Bisericilor Luterane despre justificarea prin credință, prezentat în mod solemn în bazilica "Sfântul Petru" de către Ioan Paul al II-lea și de către arhiepiscopul de Uppsala în anul 1999, există o recomandare finală care mi se pare de importanță vitală. În substanță spune asta: a venit momentul de a face din acest mare adevăr o experiență trăită din partea credincioșilor și să nu mai fie un obiect al disputelor teologice dintre cei învățați, așa cum s-a întâmplat în trecut.

Anul Paulin ne oferă o ocazie propice pentru a avea această experiență. Ea poate să dea o bătaie de aripi vieții noastre spirituale, o respirație și o libertate nouă. Charles Péguy a povestit, la persoana a treia, istoria marelui act de credință din viața sa. Un om, spune el (și se știe că acest om era el însuși) avea trei fii și într-o zi urâtă ei s-au îmbolnăvit, toți trei împreună. Atunci a avut un act de curaj. Gândindu-se la asta chiar se admira un pic și trebuie spus că fusese într-adevăr un act temerar. Cum se iau de pe pământ trei copii și se pun toți trei împreună, aproape din joacă, în brațele mamei lor sau a dădacei lor care râde și începe să exclame, spunând că sunt prea mulți și nu va avea puterea să-i ducă, tot așa el, curajos ca un bărbat, i-a luat - se înțelege, cu rugăciunea - pe cei trei copii ai săi în boală și, liniștit, i-a pus în brațele Celei care este încărcată cu toate durerile lumii: "Vezi - spunea el - ți-i dau, mă întorc și am plecat, pentru ca tu să nu mi-i dai înapoi. Nu-i mai vreau, vezi bine asta! Trebuie să te îngrijești tu!". (Lăsând deoparte metafora, el a mers pe jos în pelerinaj de la Paris la Chartres pentru a-i încredința Sfintei Fecioare pe cei trei copii ai săi bolnavi). Din ziua aceea, totul era bine, desigur, pentru că se ocupa Sfânta Fecioară. Chiar este curios că nu toți creștinii fac la fel. Este așa de simplu, dar niciodată nu ne gândim la ceea ce este simplu3 .

Istoria ne este de folos în acest moment pentru ideea actului de curaj, pentru că despre ceva de felul acesta este vorba. Cheia pentru toate acestea, se spunea, este credința. Dar există diferite tipuri de credință: există credința-asentiment al intelectului, credința-încredere, credința-stabilitate, așa cum o numește Isaia (7,9): despre care credință e vorba, atunci când se vorbește despre justificarea "prin credință"? Este vorba despre o credință cu totul specială: credința-apropiere!

Să-l ascultăm, cu privire la acest punct, pe sfântul Bernard: "Eu - spune el - ceea ce nu pot să obțin de la mine însumi, îmi apropriez (uzurpez!) cu încredere din coasta străpunsă a Domnului, pentru că este plin de milostivire. De aceea, meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu. Desigur că nu sunt sărac în merite, atât timp cât el va fi bogat în milostivire. Că dacă milostivirile Domnului sunt multe (Ps 119,156), și eu voi fi îmbelșugat în merite. Și ce se alege de dreptatea mea? O Doamne, îmi voi aminti numai de dreptatea ta. De fapt, ea este și a mea, pentru că tu ești pentru mine dreptate din partea lui Dumnezeu"4. De fapt, este scris că "Cristos Isus... a devenit pentru noi înțelepciune, dreptate, sfințire și răscumpărare" (1Cor 1,30). Pentru noi, nu pentru el însuși!

Sfântul Ciril din Ierusalim exprima, cu alte cuvinte, aceeași idee a actului de curaj al credinței: "O, bunătate extraordinară a lui Dumnezeu față de oameni! Drepții din Vechiul Testament au fost plăcuți lui Dumnezeu în trudele de lungi ani; dar ceea ce ei au ajuns să obțină, printr-o lungă și eroică slujire plăcută lui Dumnezeu, Isus îți dăruiește în spațiul scurt de o oră. De fapt, dacă tu crezi că Isus Cristos este Domn și că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit și vei fi introdus în paradis de același care l-a introdus acolo pe tâlharul cel bun"5.

Imaginează-ți, scrie Cabasilas dezvoltând o imagine a sfântului Ioan Gură de Aur, că s-a desfășurat, la stadion, o luptă epică. Un luptător viteaz l-a înfruntat pe tiranul crud și, cu trudă și suferință uriașă, l-a învins. Tu n-ai luptat, nici n-ai trudit nici n-ai fost rănit. Dar dacă-l admiri pe luptătorul viteaz, dacă te bucuri cu el pentru victoria sa, dacă-i împletești coroane, provoci și zdruncini pentru el adunarea, dacă te închini cu bucurie în fața triumfătorului, îi săruți capul și-i strângi mâna dreaptă; până la urmă, dacă atât de mult delirezi pentru el, ca să consideri a ta victoria sa, eu îți spun că tu vei avea parte cu siguranță la răsplata învingătorului.

Dar este mai mult: presupune că învingătorul nu are nici o nevoie pentru el de premiul pe care l-a cucerit, dar dorești, mai mult decât orice, să-l vezi onorat pe făcătorul său și consideri ca premiu al luptei sale încoronarea prietenului, în cazul acesta omul acela nu va obține oare coroana, chiar dacă nici n-a trudit nici n-a fost rănit? Desigur că o va obține! Ei bine, așa se întâmplă între Cristos și noi. Deși încă n-am trudit și n-am luptat - deși nu avem încă nici un merit - totuși, prin intermediul credinței, noi proslăvim lupta lui Cristos, admirăm victoria sa, onorăm trofeul său care este crucea și față de el, luptătorul viteaz, arătăm iubire vehementă și inefabilă; ne însușim acele răni și acea moarte6. Așa se obține mântuirea.

Liturgia Crăciunului ne va vorbi despre "schimbul minunat", despre sacrum commercium, dintre noi și Dumnezeu realizat în Cristos. Legea oricărui schimb se exprimă în formula: ceea ce este al meu este al tău și ceea ce este al tău este al meu. Rezultă că ceea ce este al meu, adică păcatul, slăbiciunea, devine al lui Cristos; ceea ce este al lui Cristos, adică sfințenia, devine al meu. Deoarece noi aparținem mai mult lui Cristos decât nouă înșine (cf. 1Cor 6,19-20), rezultă, scrie Cabasilas, că, invers, sfințenia lui Cristos ne aparține mai mult decât însăși sfințenia noastră7. Acesta este bătaia de aripi în viața spirituală. Descoperirea sa nu se face, de obicei, la începutul, ci la sfârșitul propriului itinerar spiritual, atunci când sunt experimentate toate celelalte căi și s-a văzut că nu duc foarte departe.

În Biserica Catolică avem un mijloc privilegiat pentru a avea experiența concretă și zilnică a acestui schimb sacru și a justificării prin har, prin credință: sacramentele. De fiecare dată când mă apropii de sacramentul împăcării experimentez în mod concret că sunt justificat prin har, ex opere operato, așa cum spunem în teologie. Urc la templu, îi spun lui Dumnezeu: "O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul" și, asemenea vameșului, mă întorc acasă "justificat" (Lc 18,14), iertat, cu sufletul strălucitor, ca în momentul în care am ieșit din izvorul baptismal.

Fie ca sfântul Paul, în acest an dedicat lui, să ne dobândească harul să facem asemenea lui acest act de curaj al credinței.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1 Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 113, a.4.
2 Cf. J.M. Everts, Convertirea și chemarea lui Paul, în: Dizionario di Paolo e delle sue lettere, San Paolo 1999, pag. 285-298 (rezumat al pozițiilor și bibliografie).
3 Cf. Ch. Péguy, Porticul misterului celei de-a doua virtuți.
4 In Cant. 61, 4-5; PL 183, 1072.
5 Cateheze, 5, 10; PG 33, 517.
6 Cf. N. Cabasilas, Viața în Cristos, I, 5: PG 150, 517.
7 N. Cabasilas, Viața în Cristos IV, 6: PG 150, 613.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire