MEDITAŢII

Ioan Botezătorul, "mai mult decât un profet"

Publicăm în continuare textul integral al celei de-a doua predici de Advent ţinută vineri, în capela "Redemptoris Mater", în prezenţa lui Benedict al XVI-lea, de predicatorul Casei pontificale, părintele Raniero Cantalamessa, O.F.M. Cap.

Data trecută, pornind de la textul din Evrei 1,1-3, am încercat să schiţez imaginea lui Isus care rezultă din confruntarea cu profeţii. Dar între timpul profeţilor şi cel al lui Isus există o figură specială care este un punct de legătură între primii şi al doilea: Ioan Botezătorul. În Noul Testament, nimic nu foloseşte mai bine pentru a scoate în lumină noutatea lui Cristos cum este confruntarea cu Ioan Botezătorul.

Tema împlinirii, a cotiturii epocale, iese în evidenţă clar din textele în care Isus însuşi se exprimă cu privire la raportul său cu Precursorul. Astăzi cercetătorii recunosc că vorbele care se citesc în această privinţă în evanghelii nu sunt invenţii sau adaptări apologetice ale comunităţii posterioare Paştelui, ci provin în substanţă de la Isus istoric. Mai mult, unele dintre ele devin inexplicabile dacă sunt atribuite comunităţii creştine posterioare .

O reflecţie despre Isus şi Ioan Botezătorul este şi modul cel mai bun pentru a ne pune în sintonie cu liturgia din Advent. De fapt, evanghelia din duminica a doua şi a treia din Advent au în centru chiar figura şi mesajul Precursorului. Există un progres în Advent: în prima săptămână glasul relevant este cel al profetului Isaia care-l vesteşte pe Mesia de departe; în săptămâna a doua şi a treia glasul Botezătorului îl vesteşte pe Cristos prezent; în ultima săptămână profetul şi Precursorul lasă locul pentru Mama care-l poartă în sân.

În această capelă îl avem în faţa ochilor pe Precursor în două momente. Pe peretele lateral îl vedem în momentul în care-l botează pe Isus, aplecat spre el în semn de recunoaştere a superiorităţii sale; pe peretele din capăt, în atitudinea lui Deesis tipică iconografiei bizantine.

1. Marea cotitură

Textul cel mai complet în care Isus se exprimă cu privire la raportul său cu Ioan Botezătorul este textul evanghelic pe care liturgia ni-l propune pentru duminica viitoare la Liturghie. Ioan, din închisoare, îi trimite pe ucenicii săi să-l întrebe pe Isus: "Eşti tu cel care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm altul?" (Mt 11,2-6; Lc 7,19-23).

Predica lui Rabbi din Nazaret pe care el însuşi îl botezase şi-l prezentase Israelului i se pare lui Ioan că merge într-o direcţie foarte diferită de cea fulgerătoare pe care el o aştepta. Mai mult decât judecata iminentă a lui Dumnezeu, el predică milostivirea prezentă, oferită tuturor, drepţi şi păcătoşi.

Lucrul cel mai semnificativ din tot textul este elogiul pe care-l face Isus lui Ioan Botezătorul, după ce a răspuns la întrebarea lui: "Ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet [...] Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă. Căci toţi profeţii şi Legea au profeţit până la Ioan şi, dacă vreţi să admiteţi, el este Ilie care trebuie să vină. Cine are urechi, să asculte!" (Mt 11,9-15).

Un lucru apare clar din aceste cuvinte: între misiunea lui Ioan Botezătorul şi cea a lui Isus a avut loc ceva aşa de decisiv încât constituie o despărţire între două epoci. Centrul de gravitate al istoriei s-a mutat: lucrul cel mai important nu mai este într-un viitor mai mult sau mai puţin iminent, ci este "acum şi aici", în împărăţia care este deja activă în persoana lui Cristos. Între cele două predici a avut loc un salt de calitate: cel mai mic din noua ordine este mai mare decât cel mai mare din ordinea precedentă.

Această temă a împlinirii şi a cotiturii epocale îşi are confirmare în multe alte contexte ale evangheliei. Este suficient să amintim câteva cuvinte ale lui Isus cum ar fi: "Iată aici unul mai mare decât Iona [...]. Iată aici unul mai mare decât Solomon" (Mt 12,41-42). "Fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit" (Mt 13,16-17). Toate aşa-numitele "parabole ale împărăţiei" - să ne gândim la cea a comorii ascunse şi a mărgăritarului preţios - exprimă, într-un mod de fiecare dată diferit şi nou, aceeaşi idee de fond: cu Isus a început ora decisivă a istoriei, în faţa lui se impune decizia de care depinde mântuirea.

Aceasta a fost constatarea care i-a făcut pe discipolii lui Bultmann să se despartă de maestru. Bultmann îl plasa pe Isus în iudaism, făcând din el o premisă a creştinismului, încă nu un creştin; în schimb atribuia marea cotitură credinţei comunităţii post-pascale. Bornkamm şi Conzelmann şi-au dat seama de imposibilitatea acestei teze: cotitura "epocală" are loc deja în predica lui Isus. Ioan aparţine "premiselor" şi pregătirii, însă cu Isus suntem deja în timpul împlinirii.

În cartea sa Isus din Nazaret, Sfântul Părinte confirmă această cucerire a exegezei mai serioase şi actualizate. El scrie: "Pentru a se ajunge la acel contrast radical, pentru a se recurge la acel gest extrem - încredinţarea în mâinile romanilor - trebuie să se fi întâmplat sau să fi fost spus ceva dramatic. Elementul important şi tulburător se plasează tocmai la început; Biserica de la începuturi a trebuit să recunoască aceasta numai lent în toată măreţia sa, să-l înţeleagă puţin câte puţin, însoţind şi pătrunzând amintirea cu reflecţia [...]. Elementul mare, nou şi excitant provine chiar de la Isus; în credinţa şi în viaţa comunităţii el este dezvăluit, dar nu creat. Mai mult, "comunitatea" nici nu s-ar fi format şi nu ar fi supravieţuit, dacă nu ar fi fost precedată de o realitatea extraordinară" .

În teologia lui Luca este clar că Isus ocupă "centrul timpului". Cu venirea sa el a împărţit istoria în două părţi, creând un "înainte" şi un "după" absolute. Astăzi devine practică obişnuită, în special în presa laică, aceea ce a abandona modul tradiţional de a data evenimentele "înainte de Cristos" sau "după Cristos" (ante Christum natum şi post Christum natum), în favoarea formulei mai neutre "înaintea erei noastre" şi "era noastră". Este o alegere motivată de dorinţa de a nu violenta sensibilitatea popoarelor de alte religii care folosesc cronologia creştină; în acest sens trebuie respectată, dar pentru creştini rămâne indiscutabil rolul "discriminant" al venirii lui Cristos pentru istoria religioasă a omenirii.

2. El vă va boteza în Duh Sfânt

Acum, ca întotdeauna, pornim de la certitudinea exegetică şi teologică scoasă în evidenţă pentru a ajunge la ziua de azi a vieţii noastre.

Confruntarea dintre Ioan Botezătorul şi Isus se cristalizează în Noul Testament în confruntarea dintre botezul cu apă şi botezul cu Duh Sfânt. "Eu v-am botezat cu apă, dar el vă va boteza cu Duhul Sfânt" (Mc 1,8; Mt 3,11; Lc 3,16). "Eu nu-l cunoşteam - spune Botezătorul în evanghelia după Ioan -, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt" (In 1,33). Şi Petru, în casa lui Corneliu: "Atunci mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, care a spus: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi boteza cu Duhul Sfânt" (Fap 11,16).

Ce înseamnă că Isus este cel care botează în Duhul Sfânt? Expresia nu foloseşte numai pentru a deosebi botezul lui Isus de cel al lui Ioan; foloseşte pentru a distinge întreaga persoană şi operă a lui Cristos de cele ale Precursorului. Cu alte cuvinte, în toată opera sa Isus este cel care botează în Duhul Sfânt. A boteza are aici o semnificaţie metaforică; înseamnă a inunda, a învălui din toate părţile, aşa cum face apa cu corpurile scufundate în ea.

Isus "botează în Duhul Sfânt" în sensul că primeşte şi-l dă pe Duhul "fără măsură" (cf. In 3,34), că "revarsă" Duhul său (Fap 2,33) asupra întregii omeniri răscumpărate. Expresia se referă mai mult la evenimentul Rusaliilor decât la sacramentul botezului. "Ioan a boteza cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile" (Fap 1,5), le spune Isus apostolilor referindu-se desigur la Rusalii care vor avea loc după câteva zile.

Expresia "a boteza în Duh" defineşte deci opera esenţială a lui Mesia care deja în profeţii din Vechiul Testament apare orientată spre regenerarea omenirii printr-o mare şi universală revărsare a Duhului lui Dumnezeu (cf. Ioel 3,1 şi urm.). Aplicând toate acestea la viaţa şi la timpul Bisericii, trebuie să concludem că Isus înviat nu botează în Duhul Sfânt numai în sacramentul botezului, ci, în mod diferit, şi în alte momente: în Euharistie, în ascultarea Cuvântului şi, în general, în toate mijloacele de har.

Sfântul Toma de Aquino scrie: "Există o trimitere invizibilă a Duhului ori de câte ori se realizează un progres în virtute sau o creştere de har...; atunci când cineva trece la o nouă activitate sau la o nouă stare de har" . Însăşi liturgia Bisericii insuflă acest lucru. Toate rugăciunile sale şi imnurile sale în cinstea Duhului Sfânt încep cu strigătul: "Vino!": "Vino, o, Duhule Creator", "Vino, Duhule Sfânt". Şi totuşi cine se roagă aşa l-a primit deja o dată pe Duhul Sfânt. Înseamnă că Duhul este ceva ce am primit şi ce trebuie să primim mereu din nou.

3. Botezul în Duh

În acest context, trebuie amintit aşa-numitul "botez al Duhului" care de un secol a devenit experienţă trăită de milioane de credincioşi în aproape toate denumirile creştine. Este vorba de un rit format din gesturi de mare simplitate, însoţite de sentimente de căinţă şi de credinţă în promisiunea lui Cristos: "Tatăl îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer".

Este o reînnoire şi o activare, nu numai a botezului şi a mirului, ci a tuturor evenimentelor de har din propria stare: hirotonirea preoţească, profesiunea călugărească, căsătoria. Cel interesat se pregăteşte pentru acestea, în afară de o spovadă bună, participând la întâlniri de cateheze, în care este repus în contact viu şi bucuros cu principalele adevăruri şi realităţi ale credinţei: iubirea lui Dumnezeu, păcatul, mântuirea, viaţa cea nouă, transformarea în Cristos, carismele, roadele Duhului. Totul într-un climat caracterizat de comuniune fraternă profundă.

În schimb, uneori totul are loc în mod spontan, în afara oricărei scheme şi este ca şi cum am fi "surprinşi" de Duhul. Un om a dat această mărturie: "Eram în avion şi citeam ultimul capitol dintr-o carte despre Duhul Sfânt. La un moment dat, s-a întâmplat ca şi cum Duhul Sfânt ieşea din paginile cărţii şi intra în trupul meu. Lacrimile au început să curgă şiroaie din ochii mei. Am început să mă rog. Eram biruit de o forţă mult deasupra mea" .

Efectul cel mai obişnuit al acestui har este că Duhul Sfânt, din obiect al credinţei intelectuale, mai mult sau mai puţin abstract, devine un fapt de experienţă. Karl Rahner a scris: "Nu putem contesta că omul poate avea aici pe pământ experienţe de har, care îi dau un simţ de eliberare, îi deschid orizonturi total noi, se imprimă profund în el, îl transformă, plăsmuind, şi pentru timp îndelungat, atitudinea sa creştină cea mai intimă. Nimic nu interzice să numim aceste experienţe botez al Duhului" .

Prin ceea ce este numit întocmai "botez al Duhului", se experimentează ungerea Duhului Sfânt în rugăciune, puterea sa în slujirea pastorală, mângâierea sa în încercare, călăuzirea sa în alegeri. Mai înainte de manifestarea carismelor, aşa este perceput el: ca Duh care transformă interior, dăruieşte gustul laudei lui Dumnezeu, deschide mintea pentru înţelegerea Scripturilor, învaţă să-l proclamăm pe Isus "Domn" şi dă curajul de a asuma îndatoriri noi şi dificile, în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la ziua de reculegere când a început, în anul 1967, Reînnoirea carismatică în Biserica catolică, mişcare care se estimează că în puţini ani a ajuns să cuprindă nu mai puţin de optzeci de milioane de catolici. Iată cum descria efectele botezului Duhului asupra sa şi asupra grupului una din persoanele care erau prezente la acea zi de reculegere:

"Credinţa noastră a devenit vie; crezul nostru a devenit un fel de cunoaştere. Dintr-o dată, supranaturalul a devenit mai real decât naturalul. Pe scurt, Isus este o persoană vie pentru noi... Rugăciunea şi sacramentele au devenit cu adevărat pâinea noastre cea de toate zilele şi nu a "practicilor pioase" generice. O iubire faţă de Scripturi pe care eu nu aş fi crezut-o posibilă vreodată, o transformare a relaţiilor noastre cu alţii, o necesitate şi o forţă de a mărturisi dincolo de orice aşteptare: toate acestea au devenit parte a vieţii noastre. Experienţa iniţială a botezului Duhului nu ne-a dat emoţie exterioară deosebită, dar viaţa a devenit învăluită de calm, de încredere, bucurie şi pace... Am cântat imnul Veni creator Spiritus înainte de fiecare întâlnire, luând în serios ceea ce spuneam şi nu am fost dezamăgiţi... Am fost inundaţi şi de carisme şi toate acestea ne pun în atmosferă ecumenică perfectă" .

Toţi vedem cu claritate că acestea sunt exact lucrurile de care astăzi Biserica are nevoie mai mare pentru a vesti evanghelia unei lumi devenită refractară faţă de credinţă şi de supranatural. Nu se spune că toţi suntem chemaţi să experimentăm harul unor noi Rusalii în această modalitate. Însă toţi suntem chemaţi să nu rămâne în afara acestui "râu de har" care străbate Biserica după Conciliu. Ioan al XXIII-lea a vorbit, la timpul său, de "Rusalii noi"; Paul al VI-lea a mers mai departe şi a vorbit despre "Rusalii veşnice", despre Rusalii continue. Merită să reascultăm cuvintele rostite de el în timpul unei audienţe generale:

"Ne-am întrebat de mai multe ori... ce nevoie simţim, prima şi ultima, pentru această Biserică a noastră binecuvântată şi preaiubită. Trebuie s-o spunem aproape îngroziţi şi rugându-ne, pentru că este misterul său şi viaţa sa, voi ştiţi: Duhul, Duhul Sfânt, animator şi sfinţitor al Bisericii, respiraţia ei divină, vântul velelor sale, principiul ei unificator, izvorul ei interior de lumină şi de putere, sprijinul ei şi mângâietorul ei, izvorul ei de carisme şi de cântări, pacea ei şi bucuria ei, garanţia ei şi preludiu de viaţă fericită şi veşnică. Biserica are nevoie de Rusaliile sale veşnice; are nevoie de foc în inimă, de cuvânt pe buze, de profeţie în privire... Biserica are nevoie să-şi recapete neliniştea, gustul şi certitudinea adevărului său..." .

Filozoful Heidegger concludea analiza societăţii cu strigătul alarmat: "Numai un dumnezeu ne poate mântui". Pe acest Dumnezeu care ne poate mântui şi care ne va mântui, noi creştinii îl cunoaştem: este Duhul Sfânt! Astăzi se răspândeşte moda aşa-numitei aroma-terapii. Este vorba de folosirea de uleiuri esenţiale, care emit parfum, pentru menţinerea sănătăţii sau pentru terapia unor indispoziţii. Internetul este plin de reclame de aroma-terapie. Nu se mulţumeşte să promită cu ele bunăstare fizică aşa cum ar fi cura stresului; există şi "parfumuri ale sufletului", de exemplu parfumul pentru a obţine "pacea interioară".

Medicii invită să nu ne încredem în această practică ce nu este dovedită ştiinţific şi comportă chiar, în unele cazuri, contraindicaţii. Însă ceea ce vreau să spun este că există o aroma-terapie sigură, infailibilă, care nu comportă nici o contraindicaţie: cea făcută dintr-o aromă specială, "crisma sacră a sufletului" care este Duhul Sfânt! Sfântul Ignaţiu de Antiohia a scris: "Domnul a primit pe capul său o ungere parfumată (myron) pentru a sufla asupra Bisericii incoruptibilitatea" . Numai dacă primim această "aromă" vom putea fi, la rândul nostru, "bună mireasmă a lui Cristos" în lume (2Cor 2,15).

Duhul Sfânt este specialist mai ales al bolilor căsătoriei şi familiei care sunt marii bolnavi de astăzi. Căsătoria constă în dăruirea reciprocă, este sacramentul dăruirii. Ori, Duhul Sfânt este darul devenit persoană; este dăruirea Tatălui pentru Fiul şi a Fiului pentru Tatăl. Unde ajunge el, renaşte capacitatea de a deveni dar şi cu ea bucuria şi frumuseţea trăirii împreună pentru soţi. Iubirea lui Dumnezeu pe care el "o revarsă în inimile noastre" reanimă orice altă exprimare a iubirii şi în primul rând cea conjugală. Duhul Sfânt poate face cu adevărat din familie "principala agenţie de pace", aşa cum o defineşte Sfântul Părinte în mesajul pentru următoarea zi mondială a păcii.

Există numeroase exemple de căsătorii moarte, înviate la viaţă nouă de acţiunea Duhului. Am auzit chiar în aceste zile mărturia emoţionantă a unei perechi pe care mă gândesc să o repropun în programul meu de la televiziune despre evanghelie în sărbătoarea botezului lui Isus...

Desigur, Duhul reanimă şi viaţa celor consacraţi care constă în a face din propria viaţă un dar şi o jertfă "de dulce mireasmă" adusă lui Dumnezeu pentru fraţi (cf. Ef 5,2).

4. Noua profeţie a lui Ioan Botezătorul

Întorcându-ne la Ioan Botezătorul, el ne poate lumina asupra modului de a îndeplini misiunea noastră profetică în lumea de astăzi. Isus îl defineşte pe Ioan Botezătorul "mai mult decât un profet", dar unde este profeţia în cazul lui? Profeţii vesteau o mântuire viitoare; dar Precursorul nu este unul care vesteşte o mântuire viitoare; el indică pe unul care este prezent. Atunci în ce sens se poate numi profet? Isaia, Ieremia, Ezechiel ajutau poporul să treacă peste bariera timpului; Ioan Botezătorul ajută poporul să treacă peste bariera, şi mai deasă, a aparenţelor contrare, a scandalului, a banalităţii şi sărăciei cu care se manifestă ora fatidică.

Este uşor de crezut în ceva grandios, divin, atunci când se prospectează într-un viitor nedefinit: "în zilele acelea", "în zilele din urmă", într-un cadru cosmic, cu cerurile care picură dulceaţă şi pământul care se deschide pentru a-l odrăsli pe Mântuitorul. Este mai greu atunci când trebuie să se spună: "Iată-l! E aici! El este!". Cu cuvintele: "În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi" (In 1,26), Ioan Botezătorul a inaugurat noua profeţie, cea a timpului Bisericii, care nu constă în vestirea unei mântuiri viitoare şi îndepărtate, ci în revelarea prezenţei ascunse a lui Cristos în lume. În smulgerea vălului de pe ochii oamenilor, zdruncinarea indiferenţei lor, repetând cu Isaia: "Iată un lucru nou: chiar acum răsare: nu vă daţi seama?" (cf. Is 43,19).

Este adevărat că acum au trecut douăzeci de secole şi noi ştim, despre Isus, mult mai multe lucruri decât Ioan. Dar scandalul nu este înlăturat. În timpul lui Ioan scandalul deriva din trupul fizic al lui Isus, din carnea sa asemănătoare cu a noastră, cu excepţia păcatului. Şi astăzi, trupul său, carnea sa creează dificultăţi şi scandalizează: trupul său mistic, aşa de asemenea cu restul omenirii, nefiind exclus, din nefericire, nici păcatul.

"Mărturia lui Isus - se citeşte în Apocalipsă - este duhul profeţiei" (Ap 19,10), adică, pentru a da mărturie despre Isus se cere duhul profeţiei. Există acest duh al profeţiei în Biserică? Este cultivat? Este încurajat? Sau se crede, în mod tacit, că se poate şi fără el, bazându-ne mai mult pe mijloacele şi abilităţile umane?

Ioan Botezătorul ne învaţă că pentru a fi profeţi nu este nevoie de o mare doctrină şi elocvenţă. El nu este un mare teolog; are o cristologie destul de săracă şi rudimentară. Încă nu cunoaşte titlurile cele mai înalte ale lui Isus: Fiu al lui Dumnezeu, Cuvântul şi nici pe cel de Fiu al omului. Dar cum reuşeşte să facă simţită măreţia şi unicitatea lui Cristos! Foloseşte imagini foarte simple, de ţăran. "Nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua sandalelor". Lumea şi omenirea apar, din cuvintele sale, conţinute într-o sită pe care el, Mesia, o ţine şi o scutură în mâinile sale. În faţa lui se decide ci rămâne şi cine cade, cine este grâu bun şi cine este pleavă pe care vântul o împrăştie.

În anul 1992 a avut loc o zi de reculegere la Monterrey în Mexic, cu ocazia celor 500 de ani de la prima evanghelizare a Americii Latine. Erau prezenţi 1700 de preoţi şi circa şaptezeci de episcopi. În timpul omiliei de la Liturghia de încheiere vorbisem despre nevoia urgentă de profeţie pe care o are Biserica. După împărtăşanie a fost rugăciunea pentru noi Rusalii în grupuri mici răspândite în marea bazilică. Eu am rămas în prezbiter. La un moment dat un preot tânăr s-a apropiat de mine în tăcere, a îngenuncheat în faţa mea şi cu o privire pe care nu o voi uita niciodată mi-a spus: "Bendígame, Padre, quiero ser profeta de Dios!" Binecuvântaţi-mă, părinte, vreau să fiu un profet al lui Dumnezeu! M-a trecut un fior pentru că vedeam că era mişcat în mod clar de har.

Am putea să ne însuşim cu umilinţă dorinţa acelui preot: "Vreau să fiu un profet pentru Dumnezeu". Mic, necunoscut de toţi, nu contează, dar unul care, aşa cum spunea Paul al VI-lea, are "foc în inimă, cuvânt pe buze, profeţie în privire".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

¹ Cf. J. D.G. Dunn, Christianity in the Making, I. Jesus remembered, Grand Rapids. Mich. 2003, partea a III-a, cap. 12, trad. ital. Gli albori del Cristianesimo, I, 2, Paideia, Brescia 2006, pp. 485-496.
² Benedict al XVI-lea, Gesů di Nazaret, Rizzoli 2007, p. 372.
³ S. Toma de Aquino, Summa theologica, I,q.43, a. 6, ad 2.; cf. F. Sullivan, în Dict. Spir. 12, 1045.
⁴ În "New Covenant"(Ann Arbor, Michigan), iunie 1984, p.12.
⁵ K. Rahner, Erfahrung des Geistes. Meditation auf Pfingsten, Herder, Friburgo i. Br. 1977.
⁶ Mărturie prezentată în P. Gallagher Mansfield, As by a New Pentecost, Steubenville 1992, pp. 25 s.
⁷ Discurs la audienţa generală din 29 noiembrie 1972 (Insegnamenti di Paolo VI, Tipografia Poliglotta Vaticana, X, pp. 1210s.).
⁸ S. Ignaţiu din Antiohia, Către efeseni 17.