MEDITAŢII

Isus din Nazaret, "unul dintre profeţi"?

Pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap, predicatorul Casei Pontificale a ţinut prima predică de Advent cu tema: "Ne-a vorbit prin Fiul său" (Ev 1,2), vineri, 7 decembrie 2007, în capela "Redemptoris Mater" în prezenţa papei Benedict al XVI-lea.

1. A "treia căutare"

"După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile. Acesta, fiind strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale şi ţinând toate prin cuvântul puterii sale, după ce a săvârşit purificarea păcatelor, s-a aşezat la dreapta maiestăţii în ceruri, devenind cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât al lor" (Ev 1,1-3).

Acest început al Scrisorii către Evrei constituie o sinteză grandioasă a întregii istorii a mântuirii. Aceasta se vede că este constituită din succesiunea a două timpuri: timpul în care Dumnezeu vorbea prin intermediul profeţilor şi timpul în care Dumnezeu vorbeşte prin intermediul Fiului; timpul în care vorbea printr-o "persoană interpusă" şi timpul în care vorbeşte "personal". De fapt, Fiul este "strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale", adică, aşa cum se va spune mai târziu, de o fiinţă cu Tatăl.

Există în acelaşi timp continuitate şi salt de calitate. Este acelaşi Dumnezeu care vorbeşte, aceeaşi revelaţie; noutatea este că acum Revelatorul devine revelaţie, revelaţia şi revelatorul coincid. Formula de introducere a oracolelor este cea mai bună demonstraţie: de acum nu "Spune Domnul", ci "Eu vă spun".

În lumina acestui cuvânt puternic al lui Dumnezeu care este Ev 1,1-3, să încercăm, în această predică de Advent, să facem un discernământ al opiniilor care circulă astăzi despre Isus, în afara şi înlăuntrul Bisericii, în aşa fel încât să putem, la Crăciun, să unim fără rezerve glasul nostru cu cel al liturgiei care proclamă credinţa sa în Fiul lui Dumnezeu venit în această lume. Suntem încontinuu conduşi din nou la dialogul din Cezareea lui Filip: pentru mine Isus este "unul din profeţi", sau este "Fiul lui Dumnezeu cel viu?" (cf. Mt 16,14-16).

În domeniul studiilor istorice despre Isus, cea care se trăieşte este aşa-numita "a treia cercetare". Se numeşte aşa pentru a o deosebi fie de "vechea cercetare" istorică de inspiraţie raţionalistă şi liberală care a dominat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea la întregul secol al XIX-lea, fie de aşa-numita "noua cercetare istorică" ce a început pe la jumătatea secolului trecut, ca reacţie la teza lui Bultmann care îl proclamase pe Isus istoric de neatins şi până la urmă irelevant pentru credinţa creştină.

Prin ce se diferenţiază "a treia cercetare" de cele precedente? Înainte de toate prin convingerea că despre Isus al istoriei putem şti, graţie izvoarelor, mult mai mult decât se admitea în trecut. Dar mai ales a treia cercetare se diferenţiază prin criteriile folosite pentru a ajunge la adevărul istoric despre Isus. Dacă înainte se credea că criteriul fundamental de constatare a adevărului unui fapt sau al unei vorbe a lui Isus era faptul că el este în contrast cu ceea ce se făcea sau se credea în lumea iudaică din timpul lui, acum, dimpotrivă, el este văzut în compatibilitatea unui dat evanghelic cu iudaismul timpului. Dacă înainte marca de autenticitate a unei vorbe sau a unui fapt era noutatea şi "inexplicabilitatea" sa faţă de ambient, acum, dimpotrivă, este explicabilitatea sa în lumina cunoştinţelor noastre despre iudaism şi despre situaţia socială a Galileii din acel timp.

Câteva avantaje ale acestei noi abordări sunt evidente. Este regăsită continuitatea revelaţiei. Isus se plasează în cadrul lumii ebraice, în linia profeţilor biblici. Se zâmbeşte chiar la ideea că a fost un timp în care se credea că se poate explica totul despre creştinism prin recurgerea la influenţe eleniste.

Necazul este că s-a dus aşa departe această cucerire, încât a fost transformată într-o pierdere. În mulţi reprezentanţi ai acestei a treia cercetări, Isus ajunge să se dizolve complet în lumea iudaică, fără a se mai deosebi decât în vreun detaliu sau prin vreo interpretare specială a Torei; unul dintre profeţii ebraici, sau cum se preferă să se spună, dintre "itineranţii carismatici". Este semnificativ titlul unui lucrări faimoase, cea a lui J. D. Crossmann: "Isus istoric. Viaţa unui ţăran iudeu din Mediterana".

Fără a ajunge la aceste excese, chiar şi autorul mai cunoscut, şi pe undeva iniţiator al celei de-a treia cercetări, E. P. Sanders, este pe această linie¹. Fiind regăsită continuitatea, s-a pierdut noutatea. Răspândirea, şi printre noi în Italia, a făcut restul, răspândind imaginea unui Isus evreu între evrei, care nu a făcut aproape nimic nou, dar despre care se continuă să se spună (nu se ştie cum) că "a schimbat lumea".

Se continuă să se reproşeze generaţiilor de cercetători din trecut că şi-au construit de fiecare dată o imagine a lui Isus conform modei sau gusturilor momentului şi nu-şi dau seama că se continuă în aceeaşi linie. Această insistenţă asupra lui Isus evreu între evrei depinde, de fapt, cel puţin în parte, de dorinţa de a repara greşelile istorice comise împotriva acestui popor şi de a favoriza dialogul dintre evrei şi creştini. Un scop foarte bun, urmărit, vom vedea imediat, cu un mijloc greşit (prin modul în care este folosit). De fapt este vorba de o tendinţă doar aparent filo-ebraică. În realitate se ajunge să se arunce asupra lumii iudaice o responsabilitate în plus: aceea de a nu-l fi recunoscut pe unul dintre ei, pe unul a cărui învăţătură era perfect compatibilă cu ceea ce ea însăşi credea.

2. Rabinul Neusner şi Benedict al XVI-lea

Cel care a pus în lumină aspectul iluzoriu al acestei abordări în vederea unui adevărat dialog între ebraism şi creştinism a fost chiar un evreu, rabinul american Jacob Neusner. Cine a citit cartea papei Benedict al XVI-lea, ştie deja multe despre gândirea acestui rabin cu care el dialoghează în unul din capitolele cele mai captivante ale cărţii. Eu reevoc doar punctele principale.

Foarte cunoscutul cercetător ebraic a scris o carte intitulată "Un rabin vorbeşte cu Isus". În ea îşi imaginează că este un contemporan al lui Cristos care într-o zi se alătură de mulţimea care îl urmează şi ascultă predica de pe munte. El explică de ce, în pofida faptului că este fascinat de învăţătura şi de persoana galileanului, la sfârşit înţelege, cu neplăcere, că nu poate deveni discipolul lui şi decide să rămână discipol al lui Moise şi adept al Torei.

Toate motivele deciziei sale până la urmă se reduc la unul singur: pentru a accepta ceea ce spune acest om, trebuie să i se recunoască însăşi autoritatea lui Dumnezeu. El nu se limitează să "împlinească", ci înlocuieşte Torah. Este emoţionant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea cu Isus, îl are cu învăţătorul său în sinagogă:

Învăţătorul: "A lăsat în afară ceva [din Torah] Isus al tău?"

Rabinul Neusner: "Nimic".

Învăţătorul: "Atunci a adăugat ceva?"

Rabinul Neusner: "Da, pe el însuşi".

Interesantă coincidenţă: este răspunsul identic pe care sfântul Irineu îl dădea în secolul al II-lea celor care se întrebau ce a adus nou Cristos venind în lume. "A adus, scria el, toată noutatea, aducându-se pe el însuşi (omnem novitatem attulit semetipsum afferens)"².

Neusner a scos în evidenţă imposibilitatea de a face din Isus un iudeu "normal" din timpul său, sau unul care se dezlipeşte de el numai în puncte de importanţă secundară. A avut şi un alt merit foarte mare, acela de a arăta zădărnicia oricărei tentative de a-l separa pe Isus al istoriei de Cristos al credinţei. Face să se vadă cum critica poate să-i ia lui Isus al istoriei toate titlurile: să nege că şi-a atribuit (sau că i-au atribuit), viu fiind, titlul de Mesia, de Domn, de Fiu al lui Dumnezeu. După ce i s-a luat tot ceea ce se vrea, ceea ce rămâne în evanghelie este mai mult decât suficient pentru a demonstra că nu era considerat un simplu om. Aşa cum este suficient un fragment de păr, o picătură de sudoare sau de sânge pentru a reconstrui ADN-ul complet al unei persoane, tot aşa este suficientă o vorbă, luată aproape la întâmplare, din evanghelie pentru a demonstra conştiinţa pe care o avea Isus că acţionează cu însăşi autoritatea lui Dumnezeu.

Neusner, ca bun evreu, ştie ce înseamnă: "Fiul omului este stăpânul sâmbetei", pentru că sâmbăta este "instituţia" divină prin excelenţă. El ştie ce implică a spune: "Dacă vrei să fii desăvârşit, vino şi urmează-mă": înseamnă a înlocui vechea paradigmă de sfinţenie care constă în imitarea lui Dumnezeu ("Fiţi sfinţi pentru că eu, Dumnezeul vostru, sunt sfânt") cu noua paradigmă care constă în imitarea lui Cristos. Ştie că numai Dumnezeu poate suspenda aplicarea poruncii a patra aşa cum face Isus atunci când îi cere unuia să renunţe să-l îngroape pe tatăl său. Comentând aceste vorbe ale lui Isus, Neusner exclamă: "Aici vorbeşte Cristos al credinţei"³.

În cartea sa, papa răspunde îndelung şi, pentru un credincios, în mod convingător şi iluminant la dificultatea rabinului Neusner. Răspunsul lui mă face să mă gândesc la cel pe care însuşi Isus l-a dat celor trimişi de Ioan Botezătorul ca să-l întrebe: "Eşti tu cel care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm un altul?". Cu alte cuvinte, Isus nu numai că a revendicat pentru sine o autoritate divină, ci a şi dat semne şi garanţii ca dovadă: minunile, însăşi învăţătura sa (care nu se epuizează în predica de pe munte), împlinirea profeţiilor, mai ales cea rostită de Moise despre un profet mai mare decât el; apoi moartea sa, învierea sa şi comunitatea născută din el care realizează universalitatea mântuirii vestită de profeţi.

3. "Îndemnaţi-vă reciproc"

În acest moment, ar trebui notat un lucru: problema raportului dintre Isus şi profeţi nu se pune numai în contextul dialogului dintre creştinism şi ebraism, ci şi în cadrul teologiei creştine însăşi, unde nu au lipsit tentative de a explica personalitatea lui Cristos recurgându-se la categoria de profet. Eu sunt convins de insuficienţa radicală a unei cristologii care pretinde să izoleze titlul de profet şi să reîntemeieze pe el întregul edificiu al cristologiei.

Dincolo de toate, această tentativă nu este deloc nouă. A fost propusă în antichitate de Paul de Samosata, Fotin şi alţii în termeni uneori aproape identici. Pe vremea aceea, într-o cultură de orientare metafizică, se vorbea despre profetul maxim; astăzi, într-o cultură de orientare istorică, se vorbeşte despre profetul escatologic. Dar este aşa de diferit escatologic de suprem? Poate cineva să fie profetul maxim, fără să fie şi profet definitiv, şi poate profetul definitiv să nu fie şi cel mai mare dintre profeţi?

O cristologie care nu merge dincolo de categoria lui Isus ca "profet escatologic" constituie, aşa cum este în intenţiile celui care o propune, o actualizare a datului antic, însă nu a datului definit de concilii, ci a datului condamnat de concilii.

Dar nu insist asupra acestei probleme pe care am tratat-o anii trecuţi în aceste predici⁴. Mai degrabă aş vrea să trec imediat la o aplicare practică a reflecţiilor făcute până aici care să ne ajute să facem din Advent un timp de convertire şi de trezire spirituală.

Concluzia pe care Scrisoarea către Evrei o trage din superioritatea lui Cristos faţă de profeţi şi faţă de Moise nu este o concluzie triumfalistă, ci parenetică; nu insistă asupra superiorităţii creştinismului, ci asupra responsabilităţii mai mari a creştinilor în faţa lui Dumnezeu. Spune: "De aceea trebuie şi mai mult să fim atenţi la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. Căci dacă cuvântul vestit de înger s-a dovedit sigur şi orice abatere şi neascultare a primit răsplata cuvenită, cum vom scăpa noi, dacă nu luăm în seamă o astfel de mântuire?" (Ev 2,1-3). "Îndemnaţi-vă unul pe altul în fiecare zi cât timp se mai poate spune astăzi, ca să nu se împietrească vreunul dintre voi, prin ademenirea păcatului" (Ev 3,13).

Şi la capitolul 10 adaugă: "Dacă cineva calcă Legea lui Moise, este ucis pe baza a două sau trei mărturii. Cu cât mai aspră, credeţi voi, că va fi pedeapsa ce i se cuvine celui care va fi călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va fi profanat sângele alianţei în care a fost sfinţit şi îl va fi batjocorit pe Duhul harului?" (Ev 10,28-29).

Cuvântul cu care, primind invitaţia autorului, vrem să ne îndemnăm reciproc este acela pe care liturgia ni l-a propus duminica trecută şi care dă tonul întregii primei săptămâni din Advent: "Vegheaţi!". Este interesant de notat un lucru. Atunci când este reluat în cateheza apostolică după Paşte, acest cuvânt al lui Isus este aproape întotdeauna dramatizat: nu vegheaţi, ci treziţi-vă, sculaţi-vă din somn! De la starea de veghere se trece la actul de trezire.

Există la bază constatarea că în această viaţă suntem în mod cronic expuşi să recădem în somn, adică într-o stare de suspendare a facultăţilor, de aţipire şi de inerţie spirituală. Lucrurile materiale au un efect narcotizant asupra sufletului. Pentru aceasta Isus recomandă: "Aveţi grijă de voi înşivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii" (Lc 21,34).

Ne poate folosi ca un util examen de conştiinţă să reascultăm descrierea acestei stări de dormitare pe care o face sfântul Augustin în Confesiuni: "Precum cel care este apăsat de somn, aşa erau eu apăsat de povara suavă a lumii; şi gândurile pe care le îndreptam spre Tine erau asemenea cu încercările celor care vor să se trezească şi totuşi, învinşi, recad în somnul adânc [...]. Eram foarte sigur că este mai bine să mă consacru iubirii tale, decât să cedez patimii mele; prima alternativă îmi plăcea şi învingea; a doua mă atrăgea şi mă cucerea. Nimic nu ştiam să răspund la cuvintele tale: «Trezeşte-te, tu care dormi, învie din morţi şi Cristos te va lumina» (Ef 5,14). Convins de adevăr, nimic nu ştiam să-ţi răspund ţie, care din toate părţile îmi demonstrai că este adevărat ceea ce spui tu; nimic, în afară de aceste cuvinte leneşe şi somnolente: Acum, iată, acum, aştepţi încă un pic. Dar acest acum şi acum nu găseşte niciodată o oră şi o aştepţi încă un pic, şi tot aşa mai departe"⁵.

Ştim cum a ieşit sfântul până la urmă din această stare. Era într-o grădină la Milano, sfâşiat de această luptă dintre trup şi spirit; a auzit cuvintele unui cântec: "Tolle, lege, tolle, lege". Le-a luat ca o invitaţie divină; avea cu el cartea cu scrisorile lui Paul, a deschis-o hotărât să ia ca şi cuvânt al lui Dumnezeu pentru el primul text asupra căruia s-ar fi oprit. S-a oprit asupra textului pe care l-am ascultat duminica trecută la lectura a doua de la Liturghie:

"Este deja ceasul să vă treziţi din somn. Într-adevăr, acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am primit credinţa. Noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape. Aşadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i împlini poftele" (Rom 13,11-14). O lumină de seninătate a străbătut trupul şi sufletul lui Augustin şi el a înţeles că putea să trăiască în curăţie, cu ajutorul lui Dumnezeu.

4. "Dă-mi castitate şi continenţă"

Întâmplarea lui Augustin mă face să introduc în cuvântarea mea o notă de actualitate. Săptămâna trecută a fost pe canalul Rai Uno spectacolul comicului Roberto Benigni care a avut o vizionare foarte mare. Uneori, pe lângă comunicarea artistică şi literară, a fost vorba de o lecţie de comunicare religioasă foarte înaltă, din care ar fi atâtea de învăţat din partea noastră a predicatorilor: capacitatea de a da glas sensului veşnicului în om, uimirea în faţa misterului, a artei, a frumuseţii şi a simplului fapt de a exista.

Din păcate, cu privire la un punct, poate fără să fie premeditat, comicul a lansat un mesaj care ar putea fi ucigător pentru tineri şi care trebuie rectificat. Pentru a susţine invitaţia sa de a nu avea teamă de patimi, de a nu avea ameţeala iubirii şi în aspectul ei trupesc, el a citat fraza lui Augustin care îi spune lui Dumnezeu: "Dă-mi castitatea şi continenţa, dar nu acum"⁶. Ca şi cum mai întâi ar trebui încercat totul şi apoi, cine ştie la bătrâneţe când nu mai înseamnă trudă, să se practice castitatea.

Comicul nu a spus până la ce punct a trebuit să se căiască Augustin după ce, tânăr fiind, a făcut această rugăciune şi câte lacrimi l-au costat ca să se smulgă din sclavia patimii în braţele căreia se dăruise. Nu a amintit rugăciunea pe care sfântul o va face în locul celei amintite, o dată ce şi-a recăpătat libertatea: "Tu îmi porunceşti să fiu curat; ei bine, dă-mi ceea ce îmi ceri şi apoi cere-mi ceea ce vrei!"⁷.

Nu cred că tinerii de astăzi au nevoie să fie încurajaţi "să se arunce", "să încerce", să rupă barierele (totul îi împinge nebuneşte în această direcţie cu rezultatele tragice pe care le cunoaştem). Au nevoie de cel care să le dea motivaţii valide, desigur nu să le fie frică de trupul lor şi de iubire, ci mai degrabă să le fie frică să nu distrugă trupul şi iubirea. În cântarea Infernului pe care comicul a comentat-o în mod minunat, Dante dă una din aceste motivaţii profunde, asupra căreia însă s-a trecut pe deasupra. Răul înseamnă a supune raţiunea instinctului, în loc de a supune instinctul raţiunii. "Am înţeles că la un aşa chin / ajung osândiţii păcătoşi trupeşti / care supune raţiunea talentului". Instinctul (talentul) are funcţia sa dacă este reglementat de raţiune; în caz contrar devine duşmanul, nu aliatul iubirii, ducând la delictele cele mai feroce, despre care ştirile recente ne-au dat exemple. Dar să venim mai direct la noi. Viaţa spirituală nu se reduce, desigur, numai la castitate şi curăţie, dar este sigur că fără ele orice efort în alte direcţii este imposibil. Ea este cu adevărat, aşa cum o numeşte Paul în textul citat, o "armă a luminii": o condiţie pentru ca lumina lui Cristos să se răspândească în jurul nostru şi prin intermediul nostru.

Astăzi, se tinde să se opună între ele păcatele împotriva curăţiei şi păcatele împotriva aproapelui şi se tinde să se considere păcat adevărat numai cel împotriva aproapelui; se ironizează, uneori, cu privire la cultul excesiv acordat, în trecut, "frumoasei virtuţi". Această atitudine, în parte, este explicabilă; morala a accentuat prea unilateral, în trecut, păcatele trupului, ajungând să creeze, uneori, adevărate nevroze, în dauna atenţiei date datoriilor faţă de aproapele şi în dauna virtuţii însăşi a curăţiei care, în felul acesta, era sărăcită şi redusă la o virtute doar aproape negativă, virtutea de a şti să spunem nu.

Acum însă s-a trecut la excesul opus şi se tinde să se minimalizeze păcatele împotriva curăţiei în folosul (adesea numai verbal) unei atenţii faţă de aproapele. Este o iluzie aceea de a crede că putem pune împreună o slujire autentică a fraţilor, care cere mereu sacrificiu, altruism, uitare de sine şi generozitate, şi o viaţă personală dezordonată, care tinde în întregime să se complacă în ei înşişi şi în propriile patimi. Se ajunge, în mod inevitabil, la instrumentalizarea fraţilor, aşa cum se instrumentalizează propriul trup. Nu ştie să spună acei "da" fraţilor cel care nu ştie să spună acei "nu" sieşi.

Una din "scuzele" care contribuie mai mult la favorizarea păcatului de necurăţie, în mentalitatea oamenilor, şi de a-l descărca de orice responsabilitate este că, şi-aşa, el nu face rău nimănui, nu încalcă drepturile şi libertatea celorlalţi, afară de cazul - se spune - când e vorba de violenţă carnală. Dar, aparte faptul că el încalcă dreptul fundamental al lui Dumnezeu de a da o lege creaturilor sale, această "scuză" este falsă şi faţă de aproapele. Nu este adevărat că păcatul de necurăţie se termină cu acela care îl comite.

În Talmudul ebraic se citeşte o fabulă care ilustrează bine solidaritatea care există în păcat şi dauna pe care orice păcat, chiar personal, o aduce altora: "Câteva persoane se aflau la bordul unei corăbii. Una dintre ele a luat un burghiu şi a început să facă o gaură sub ea. Ceilalţi pasageri, văzând, i-au spus: «Ce faci?» «El a răspuns: Ce vă pasă vouă? Oare nu fac o gaură sub scaunul meu?» Dar ei au replicat: «Da, dar apa va intra şi ne va îneca pe toţi!»". Oare nu e ceea ce se întâmplă în societatea noastră? Şi Biserica ştie ceva despre răul care se poate face întregului trup cu greşelile personale comise în acest domeniu.

Unul din evenimentele spirituale de însemnătate mai mare din aceste ultime luni a fost publicarea "scrierilor personale" ale Maicii Tereza de Calcutta. Titlul ales pentru cartea care le adună este cuvântul pe care Cristos l-a adresat în momentul în care o chema la noua sa misiune: "Come, be my light" (Vino, fii lumina mea în lume). Este un cuvânt pe care Isus îl adresează fiecăruia dintre noi şi care, cu ajutorul Preasfintei Fecioare şi prin mijlocirea fericitei Tereza de Calcutta, vrem să-l primim cu iubire şi să încercăm să-l punem în practică în acest Advent.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

¹ E.P. Sanders, Jesus and Judaism, London 1985, trad. italiană Gesů e il giudaismo, Marietti 1992.
² S. Irineu, Adv. Haer. IV,34,1.
³ J. Neusner, op. cit. 84.
⁴ Vezi meditaţiile din Advent 1989 adunate în cartea Gesú Cristo, il Santo di Dio, cap. VII, Edizioni San Paolo 1994.
⁵ S. Augustin, Confesiuni, VIII, 5,12.
⁶ S. Augustin, Confesiuni, VIII, 6,17.
⁷ Ib. X, 29.