MEDITAŢII

Capitolul 8. Dumnezeu / Rugăciune

Se povesteşte că sfântul Augustin se plimba odată pe ţărmul mării gândindu-se la misterul Sfintei Treimi. Deodată observă cum un copil turna apă cu o găletuşă într-o gaură mare făcută de el. "Ce faci aici?", îl întrebă Augustin. "Vreau să torn apa din mare în această gaură", răspunse copilul. Atunci Augustin începu să zâmbească şi-i spuse: "Asta nu vei reuşi niciodată!" Copilul se ridică în picioare şi, privind la el, îi spuse: "Fac exact ca şi tine. Totuşi, mai degrabă voi muta eu apa din mare cu această găletuşă decât să înţelegi tu misterul Sfintei Treimi cu ajutorul micii tale minţi!

Un rege care voia să-l vadă pe Dumnezeu îi ameninţă cu pedepse îngrozitoare pe toţi înţelepţii şi preoţii din regat dacă nu vor reuşi să i-l arate pe Dumnezeu. Când toţi erau deja disperaţi, veni un păstor care-l conduse pe rege pe o colină, îi arătă soarele şi-i spuse: "Priveşte la el!" Imediat regele îşi îndepărtă privirea de la soare şi strigă: "Vrei să orbesc!" Păstorul îi spuse: "Însă, maiestate, soarele nu este decât o rază plăpândă a măreţiei lui Dumnezeu. Cum vrei tu să poţi rezista înaintea lui însuşi?

Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar el m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar el m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar el m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar el mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile. Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".

Sfântul Robert Belarmin obişnuia să facă o scurtă vizită lui Isus când trecea pe lângă o biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi dumneavoastră în biserică?" Belarmin îi răspunse: "Când ai un prieten şi te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu Isus, prietenul meu".

Un om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nici o provizie de mâncare şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se audea chiar şi susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini şi-l găsiră mort: "Poţi să înţelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?" Şi celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern".

Odată un grup de copii vorbeau despre Dumnezeu. La un moment dat unul dintre copii a zis: "Iată, fiecare dintre noi are două nume: un nume de familie şi alt nume primit la botez. Dumnezeu de ce are numai un nume? Haideţi să-i mai găsim un nume, ca să aibă şi el două nume". Şi fiecare şi-a dat părerea ce nume să mai poarte Dumnezeu. "Eu zic să se cheme Dumnezeu Soare, a spus unul, pentru că soarele ne dă lumină şi căldură şi alungă noaptea". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Apă, a spus al doilea copil, pentru că fără apă nimic nu poate trăi pe pământ". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Pământ, a spus un al treilea, pentru că pământul ne dă tuturor de mâncare". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Aer, a spus al patrulea copil, pentru că fără aerul pe care-l respirăm nu putem trăi".

În acel moment trecea un tată cu un copil mic în braţe. Îl legăna, îl dezmierda şi din când în când îl săruta. Văzându-l, ultimul copil a spus: "Eu zic să se cheme Dumnezeu Tatăl, pentru că Dumnezeu ne iubeşte, aşa cum îşi iubeşte acest tată copilul". Şi toţi au căzut de acord că acesta este numele cel mai frumos care i se poate da lui Dumnezeu.

O convorbire între omul rugător (O) şi Dumnezeu (D).

O - Tatăl nostru care eşti în ceruri...

D - Da!

O - Nu mă întrerupe, mă rog!

D - Însă mi te-ai adresat!

O - Eu să mă adresez ţie? E!... de fapt nu. Aşa ne rugăm noi: Tatăl nostru care eşti în ceruri...

D - Din nou! Mă chemi pentru a începe conversaţia cu tine, sau...? Spune-mi, deci, despre ce este vorba?

O - Sfinţească-se numele tău...

D - Zici aceasta în mod serios?

O - Ce să spun în mod serios?

D - Că vrei să sfinţeşti numele meu. Ştii tu ce înseamnă asta?

O - Înseamnă, înseamnă... of, Doamne, nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu?

D - Înseamnă că vrei să mă cinsteşti, că sunt unicul lucru important pentru tine, că numele meu este valoros în ochii tăi.

O - Aha!... Acum înţeleg. Vie împărăţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ.

D - Faci tu ceva pentru asta?

O - Ca să se facă voinţa ta? Bineînţeles. Merg în fiecare duminică la biserică, plătesc anual simbria, donez pentru misiuni...

D - Însă eu vreau mai mult. Vreau ca viaţa ta să fie ordonată, ca obiceiurile cu care calci pe alţii pe nervi să dispară, ca să te înveţi să te gândeşti şi la alţii, ca toţi să fie ajutaţi şi toţi să ajungă la cunoaşterea adevărului, şi chiriaşul şi şeful tău. Vreau ca bolnavii să fie vindecaţi, flămânzii hrăniţi, cei întristaţi mângâiaţi, cei închişi eliberaţi..., căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci de fapt pentru mine.

O - De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Ştii tu câţi făţarnici stau în biserică? Uită-te la ei!

D - Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi într-adevăr să se împlinească voinţa mea. Dar aceasta începe de fapt de la acela care cere acest lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau eu, poţi deveni un vestitor al lucrărilor mele.

O - Acum înţeleg. Dar pot să mă rog mai departe? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...

D - Tu cântăreşti mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea ta conţine şi obligaţia de a face ca milioanele de săraci ai acestei lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.

O - Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...

D - Şi Vasile!

O - Vasile? Acum iarăşi începi cu asta? Tu ştii prea bine că mă face de ruşine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în serios ca şi coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Şi el ştie că asta mă supără.

D - Ştiu, ştiu. Dar rugăciunea ta?

O - N-am vrut chiar aşa...

D - Cel puţin eşti sincer. Dar îţi face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie şi amărăciune în suflet?

O - Nu, asta mă îmbolnăveşte.

D - Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile şi la fel te voi ierta şi eu. Poate vei pierde bani, sigur vei pierde. Însă această pierdere îţi va aduce bucurie în suflet.

O - Hm! Nu ştiu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.

D - Eu te voi ajuta!

O - Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău.

D - Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviţi persoanele şi situaţiile prin care eşti ispitit.

O - Cum voi reuşi eu să fac acest lucru?

D - Îţi cunoşti slăbiciunile: nepoliteţea, agresivitatea, dispunerea de bani, educaţia... Nu-i da ispititorului nici o şansă!

O - Cred că această rugăciune a fost cea mai lungă şi cea mai grea din cele pe care le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu viaţa mea cotidiană.

D - Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniştit până la capăt.

O - Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.

D - Ştii ceva? Când oamenii încep să mă ia în serios, să se roage cu credinţă, să mă urmeze şi să facă voinţa mea, când ei lucrează pentru venirea împărăţiei mele şi observă că asta îi face fericiţi, atunci eu simt o bucurie nesfârşită.

În timpul primului război mondial au fost chemaţi pe front şi tinerii de 18 ani. Era ceva sfâşietor să vezi cum îşi iau rămas bun de la cei dragi. În gara unui oraş mare, părinţii şi prietenii erau strânşi în jurul unui grup de soldaţi care plecau. Toţi se îmbrăţişau plângând; mulţi se priveau pentru ultima dată.

Un bărbat strângea mâna fiului său încercând zadarnic să-i spună "Adio". Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau şi nu reuşea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toată inima. Dar ce putea să-i spună?

Locomotiva dădu semnalul de plecare, iar soldaţii trebuiau să urce în vagoane. Bătrânul tată îl strânse la piept şi, cu o voce gravă, îi şopti: "Ionelul meu, să nu mori". Toţi soldaţii erau în tren. Mulţimea aplauda şi toţi îşi agitau mâinile în semn de rămas bun. Omul, îndurerat, îl fixa pe fiul său care îl saluta de la fereastră. Mai voia să-i spună ceva. Deodată trenul începu să se mişte. Apoi se iscă o gălăgie în mulţime, dar el se apropie de tren şi-i strigă cu putere: "Ionele, fiul meu, să nu te îndepărtezi de general!".

Un maestru îşi întrebă odată elevii: "Când încetează noaptea şi când începe ziua?" Unul dintre elevi răspunse: "Când se poate deosebi un arbust de un om..., sau când se deosebeşte deja un prun de un cireş" Maestrul dezaprobă răspunsul. Un al doilea elev răspunse: "Ziua începe când se poate deosebi deja un măgar de un câine?" Maestrul dezaprobă şi acest răspuns.

Drept urmare, elevii îi ziseră maestrului: "Spuneţi-ne dumneavoastră, vă rugăm, răspunsul cel adevărat. Când încetează noaptea şi când începe ziua?" Şi maestrul le zise: "Noaptea încetează când vă uitaţi la un chip omenesc, şi se face zi când recunoaşteţi în acest chip pe fratele vostru".

În triburile indiene, conducătorii acestora leagă deseori ochii animalelor de povară, pentru ca ele să nu poată vedea cât de mare este povara pe care trebuie s-o poarte. Dacă legătura s-ar lua jos, atunci ar întâmpina multe greutăţi până când animalele se lasă încărcate şi înduplecate, chiar şi atunci când sarcina se potriveşte cu puterea lor.

Un preot era abătut pe un drum stâncos. În drum făcu un popas la un prieten de-al său, care era şi el preot. Acestuia îi povesti istoria vieţii sale triste, cât de puţin îl iubise pe Dumnezeu şi cât de puţin slujise oamenilor; cum încălcase toate poruncile şi cum îi scandalizase pe oameni. Credea că vina sa era prea mare pentru a mai putea spera încă în milostivirea lui Dumnezeu.

Prietenul său îi replică: "Dar tu ştii că milostivirea lui Dumnezeu este neînchipuit de mare. El ne oferă mereu iubirea sa iertătoare. Trebuie doar s-o acceptăm". Preotul rămase însă nemângâiat. "Inima mea este asemenea unei găleţi ciuruite, spuse el. Îndată ce Dumnezeu toarnă în ea iertarea sa, ea se pierde". Prietenul îl apucă de mână şi-i zise: "Poate că inima-ţi este ca şi o găleată ciuruită, dar dacă este aruncată în marea iubirii milostive a lui Dumnezeu, nu mai contează câte găuri are găleata, căci marea iubirii lui Dumnezeu te cuprinde pe dinăuntru şi pe dinafară, pe dedesubt şi pe deasupra şi din toate părţile".

Îmi construisem o casă. Ani de zile mi-a trebuit să economisesc bani pentru a o proiecta şi a o construi. Când a fost gata, am sărbătorit cu ai mei. "Cât sunt de bucuros că am construit-o pentru voi", îmi spuneam eu, în timp ce o priveam şi o admiram. Apoi am mers la biserică pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. În drum spre biserică am întâlnit un om care era gelos pentru casa mea. "Ia ascultă, Rösler, îmi spuse el, cum ai putut fi aşa de nechibzuit şi ai construit casa în aceste timpuri atât de nesigure? Nu ai citit despre furtunile care vor cuprinde ţara, despre inundaţiile, fulgerele, tunetele, despre grindina care vor distruge ferestrele şi ţigla, despre furtunile care vor lua acoperişul, despre apele abundente care vor spăla toate casele?" Eu i-am răspuns: "Mi-am construit casa pe pământ bun". "Bine, chiar dacă vremea te va menaja, gândeşte-te la incendii: e de ajuns o scânteie pentru a se spulbera toate economiile tale investite în casă. De asemenea se vorbeşte de explozii care pot preface în cenuşă şi praf cartiere întregi". "Mi-am construit casa pe pământ bun", am repetat eu. "Dacă nu te temi nici de aceasta, Rösler, gândeşte-te la contextul politic în care trăim: mâine ar putea izbucni un nou război care te-ar alunga din casa ta şi ar transforma-o într-o cazarmă militară. Rachete şi bombe vor ploua din cer; ţări întregi vor dispărea de pe faţa pământului". "Mi-am construit casa pe pământ bun", i-am spus pentru a treia oară. Invidiosul privi la mine agitat şi nervos: "De trei ori mi-ai dat acelaşi răspuns, spuse el, pe ce te bazezi când spui că această casă nu va păţi nimic? Pe ce ai construit, încât să poţi trăi fără frică şi fără griji?" Şi eu i-am răspuns: "Pe..." Dar am ezitat să pronunţ. El insistă: "Spune-mi, Rösler!" "Este puţin demodat ceea ce voi spune, şi pentru anumite urechi va suna comic. Dar eu mi-am construit casa pe ceva pe care odinioară se construia orice casă şi pe care şi astăzi majoritatea oamenilor o construiesc, chiar dacă nu se spune pentru a nu fi luat în râs". "Pe ce deci?" Atunci am spus: "Pe ceea ce am primit de la tatăl meu: pe încrederea în Dumnezeu".

Trăia un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu Dumnezeu. Într-o zi, pe când el stătea cu ochii închişi şi se ruga, un şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i ronţăie talpa de la sandală. Omul a deschis ochii şi a strigat furios la şoricel: "De ce mă deranjezi de la rugăciune?" "Mi-e foame", a răspuns şoricelul. "Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog". "Cum poţi să vorbeşti frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un şoricel?".

Un om ajunse într-o zi în rai şi-l întrebă pe Dumnezeu dacă şi-ar putea revedea întreaga viaţă cu momentele de bucurie, dar şi cu cele de încercare. Dumnezeu îi îngădui. Îi înfăţişă întreaga viaţă, ca şi cum s-ar fi desfăşurat de-a lungul unei plaje de nisip, iar omul se plimba pe plajă. Omul văzu că de-a lungul drumului erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de restrişte nu mai erau decât două. Foarte mirat şi chiar mâhnit, îi spuse lui Dumnezeu: "Văd că tocmai în clipele grele m-ai lăsat singur...". "Ba nu, îi răspunse Dumnezeu, în clipele grele erau numai urmele paşilor mei, pentru că atunci te purtam pe braţe".

Un tânăr veni la un învăţat şi-i spuse: "Vă voi da 100 de DM dacă îmi veţi spune unde locuieşte Dumnezeu". Iar învăţatul îi răspunse: "Eu îţi voi da 200 de DM dacă îmi vei spune unde nu locuieşte Dumnezeu".

Un rabin a fost odată musafirul unor învăţaţi. Aici el îi surprinse cu o întrebare: "Unde locuieşte Dumnezeu?" Ei începură să râdă de el: "Ce spuneţi? Priviţi, întreaga lume este plină de slava lui". Şi acel rabin răspunse el însuşi la propria-i întrebare: "Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre".

Nepoţelul rabinului Baruh, pe nume Jechiel, se juca odată "de-a v-aţi ascunselea" cu alţi băieţi de vârsta lui. După ce se ascunse, aştepta ca unul dintre prieteni să vină şi să-l caute. După ce aşteptă mai mult timp, ieşi din ascunzătoarea sa, iar cel care trebuia să caute dispăru. Atunci, Jechiel observă că acel băiat nici nu se sinchisise să-l caute. De aceea, el începu să plângă şi merse acasă. Şi, întâlnindu-l pe bunicul său, se plânse de aceşti colegi ai săi. Atunci rabinul Baruh îşi ridică ochii, privi la băiat şi-i spuse: "Aşa vorbeşte şi Dumnezeu: ŤEu mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă cauteť".

Elevul îl întrebă pe profesorul său de religie: "Cum se explică faptul că cineva care crede în Dumnezeu şi este aproape de el, simte câteodată o abandonare şi o îndepărtare?" Profesorul îi răspunse: "Când un tată vrea să-l înveţe pe micuţul său fiu să meargă în picioare, îl ia şi-l ţine de mâini aproape de el, pentru ca să nu cadă. Astfel copilul merge spre tatăl său. Cum ajunge la tatăl său, tatăl se dă puţin în spate, îl lasă liber şi ţine mâinile întinse, şi asta se repetă până când copilul, încet-încet, învaţă să meargă în picioare".

Într-un oraş, un acrobat îşi prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălţime de pământ. Spre sfârşit sosi timpul să prezinte exerciţiul de senzaţie pentru acea zi: luă un cărucior şi-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată şi primi acelaşi răspuns. Atunci se adresă unui spectator din faţă: "Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?" "Bineînţeles!", îi răspunse spectatorul. "Atunci pofteşte aici şi urcă-te în cărucior şi eu te voi duce pe partea cealaltă". Dar el refuză.

Într-o noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră casa, părinţii şi copiii putuseră să fugă din faţa acestui incendiu. Incendiul arăta îngrozitor.

Deodată, părinţii observară că fiul lor cel mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările incendiului şi de aceea se ascunse înăuntru, într-un colţişor. Părinţii se uitară în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la etaj, se deschide brusc o fereastră şi băieţelul ceru ajutor. Tatăl îl observă şi-i spuse cu putere: "Sare! Aruncă-te" Copilul văzu doar fum şi foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: "Tată, dar nu te văd!" Şi tatăl îi spuse: "Nu face nimic; te văd eu şi asta-i de ajuns. Sare!" Copilul sări şi îşi găsi salvarea în braţele tatălui care îl prinse.

Într-un spital se afla un băieţel care trebuia să fie operat. Tatăl său îl adusese la spital şi acum căuta să-l încurajeze pe micuţ. "Tată, strigă băieţelul, dacă vei rămâne lângă mine nu-mi va fi teamă". "Bine, îi spuse tatăl, voi rămâne lângă tine". Doctorul îi permise şi astfel rămase lângă copil, care acum era pe patul de operaţie. Când era pe punctul de a fi anesteziat, copilul se uită după tatăl său şi spuse: "Tată, eşti aici?". Apoi narcoza începu să-şi facă efectul.

"Acum puteţi pleca", se gândi doctorul când copilul adormi şi operaţia trebuia să fie făcută. "Nu, răspunse tatăl, i-am promis băiatului meu că voi rămâne lângă el şi de aceea doresc să rămân". "Bine, atunci rămâneţi!" Operaţia reuşi cu bine. Când se trezi copilul, tatăl încă îl mai ţinea de mână. Atunci copilul zâmbi şi spuse încet de tot: "Tată, eşti aici?". Primind un răspuns afirmativ, copilul adormi din nou. Ştia că tatăl său va rămâne lângă el.

Peştii dintr-un râu vorbeau între ei: "Se spune că viaţa noastră depinde de apă. Dar noi niciodată n-am văzut apă. Nu ştim ce este apa". Atunci unii, care erau mai deştepţi decât ceilalţi, spuseră: "Am auzit că în mare trăieşte un peşte învăţat care cunoaşte toate lucrurile. Vom merge la el şi-l vom ruga să ne arate apa". Zis şi făcut! Câţiva peşti porniră la drum şi, în sfârşit, sosiră în mare. Şi, întâlnindu-l pe învăţatul peşte, îl rugară să le arate apa. Marele învăţat le răspunse: "O, voi peştilor neînţelepţi! Voi trăiţi şi vă mişcaţi în apă. Din apă aţi venit şi în apă vă veţi întoarce. Trăiţi în apă şi voi nu ştiţi lucrul aceasta".

Într-o clasă întâi a unei şcoli din Pădurea Neagră, un copil începu să plângă chiar la prima oră de desen. Colega lui îl înştiinţă pe învăţătorul clasei şi, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuţ de ce plânge. Din cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească. Sughiţea şi îşi ştergea ochii cu mânuţele. Totuşi învăţătorul insistă iubitor: "Ce te doare?" Micuţul prinse curaj şi-i spuse: "Am uitat cum arată mama mea". Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învăţătorul îl înţelese pe copil şi-i spuse cu iubire: "Ah! Ai uitat chipul mămicii tale. Bineînţeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă şi uită-te din nou la mămica ta!" Copilul merse acasă şi nu după mult timp se întoarse, luă creionul în mână şi începu numaidecât să deseneze bucuros.

Animalele se adunară într-o zi laolaltă. Şi ele voiau să aibă duminică. Leul spuse furios: "Pentru mine, duminică este numai atunci când mănânc o gazelă". Calul spuse: "Mi-ajunge o grămadă mare de iarbă ca să pot spune că este duminică". Animalul leneş căscă lung: "Pentru ziua de duminică am nevoie de o ramură mai groasă pe care să pot dormi mai bine". Păunul spuse cu mândrie: "Un set de pene noi sunt suficiente pentru duminica mea". Aşa discutară animalele ore în şir şi toate dorinţele lor se îndepliniră, dar pentru nici unul nu fusese duminică. Atunci câţiva oameni trecură pe acolo şi râseră: "Dar nu ştiaţi că duminică este abia atunci când vorbeşti cu Dumnezeu ca şi cu un prieten?"

Câţiva pescari se aflau în larg cu barca la pescuit. Deodată se iscă o furtună mare. Ei s-au înfricoşat aşa de tare, încât şi-au aruncat vâslele şi au început să implore cerul ca să-i salveze. Dar barca lor se îndepărtă de ţărm din ce în ce mai mult. Atunci un pescar în vârstă spuse celorlalţi: "Cum, v-aţi aruncat vâslele? Numai rugându-ne lui Dumnezeu şi vâslind spre ţărm ne putem salva".

Era odată un rege care dăduse ordin să se aducă la el câţiva cerşetori orbi din naştere. Şi fixă un premiu pentru cel care avea să facă cea mai bună descriere a unui elefant. Întâmplător, primul cerşetor orb se lovi de piciorul unui elefant şi spuse: "Este un trunchi de copac". Al doilea, care apucă coada, spuse: "Este ca o funie". Un altul, care apucă urechea, spuse: "Asta se aseamănă cu o frunză de palmier". Descrieri diferite au făcut şi ceilalţi orbi. Din cauza asta, cerşetorii au început să se certe între ei, iar regele se amuza.

O broască trăia într-o fântână. De mult timp trăia acolo. Acolo se născuse şi crescuse şi era o broscuţă mică şi neînsemnată ca de obicei. Într-o zi veni o altă broască ce trăise în mare şi căzu în fântână. "De unde vii?", o întrebă broscuţa din fântână. "Vin de la mare", îi răspunse cealaltă broască. "De la mare...! Cât de mare este ea? Este aşa de mare ca fântâna mea?", întrebă broscuţa din fântână şi făcu un salt de pe o parte pe alta a ghizdelei. "Prieteno", îi spuse cealaltă broască, "cum poţi compara marea cu această fântână?" Atunci broscuţa din fântână făcu încă un salt de pe o parte pe alta a ghizdelei şi o întrebă: "Marea ta este aşa de mare? Nu, nimic nu poate fi mai mare decât fântâna mea. Tu eşti o mare mincinoasă. De aceea pleacă de aici!"

Un ţăran veni la un han în care erau deja mulţi musafiri, printre care şi câţiva chiaburi dintr-un oraş. Ţăranul se aşeză la masă şi comandă meniul zilei. Cum primi mâncarea, îşi împreună mâinile şi rosti rugăciunea de masă. Oamenii din restaurant l-au luat în râs, iar unul dintre ei l-a întrebat: "La voi aşa se procedează când se mănâncă? Oare fac toţi la fel?" Ţăranul, care între timp începuse să mănânce liniştit, îi răspunse tânărului: "Nu, nici la noi nu se roagă toţi". Zeflemistul îl întrebă mai departe: "Atunci cine nu se roagă?" "Păi, spuse ţăranul, de exemplu boul, măgarul şi porcul meu se aşază la mâncare fără să se roage".

Rabinul Samuel - aşa se povesteşte într-o anecdotă clasică - merse la Roma pe când împărăteasa îşi pierduse brăţara. O găsi el. Un herald merse prin tot imperiul şi striga: "Cine găseşte brăţara împărătesei şi o înapoiază în decurs de 30 de zile va fi răsplătit cu daruri, iar cel care o va aduce după aceste 30 de zile, aceluia i se va tăia capul. Rabinul aşteptă până trecură cele 30 de zile şi abia după aceea o înapoie.

Împărăteasa îl întrebă: "N-ai fost în imperiu?" "Ba da!", răspunse rabinul. "Şi n-ai auzit anunţul heraldului?" "Ba da, l-am auzit". "Atunci de ce n-ai adus-o mai devreme?" El îi răspunse: "Am procedat astfel pentru ca să nu poţi spune că m-am temut de tine, ci că am adus-o pentru că mă tem de Dumnezeu". Atunci împărăteasa îi spuse: "Binecuvântat fie acest Dumnezeu al tău".

Un om a căzut într-o fântână adâncă şi a strigat după ajutor. Pe acolo a trecut Buda, a auzit strigătul său şi l-a mângâiat spunându-i: "Toată viaţa este o suferinţă. Obişnuieşte-te cu aceasta!" Apoi a trecut Confucius pe acolo, s-a aplecat pe marginea ghizdelei fântânii şi i-a spus: "Dacă sari spre mine, te voi trage afară". Omul a încercat să sară, dar era prea slăbit pentru a reuşi. De aceea a căzut şi mai adânc în mâl. A trecut şi Isus pe acolo. A aruncat mantia de pe el, a coborât în fântână, l-a luat pe cel sărman pe umeri şi l-a adus la lumina zilei.

Un păgân îi puse odată rabinului Josua următoarea întrebare: "De ce a ales Dumnezeu tocmai o tufă de mărăcini, unde să vorbească cu Moise?" Rabinul răspunse: "Dacă ar fi ales un copac de roşcove sau un dud, ai fi pus aceeaşi întrebare. Dar e imposibil să te trimit fără să-ţi dau nici un răspuns. De aceea, îţi spun că Dumnezeu a ales acest neînsemnat mărăcine, ca să-ţi spună că nu există pe pământ nici un loc în care să nu poată fi prezent. Chiar şi într-un mărăcine".

Un înţelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume, îi spuse într-o zi: "Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi mâine vino din nou la mine". Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua următoare tatăl îi spuse: "Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în apă". "Nu mai pot s-o găsesc, răspunse băiatul. S-a dizolvat". "Gustă apa din această margine a farfuriei, îi spuse înţeleptul. Ce gust are?" "E sărată". "Ia o înghiţitură de la mijloc. Ce gust are?" "E sărată". "Dă apa afară", spuse tatăl.

Băiatul făcu întocmai şi observă că în timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi înţeleptul zise: "Nu poţi să-l vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în realitate el este prezent".

Într-o pădure se aflau doi piţigoi care trăiau fericiţi în acel loc pentru că aveau de toate. Dar trecu repede timpul, se făcu toamnă şi în cele din urmă veni iarna. Hrană nu se găsea la orice pas. Atunci, cum obişnuiau ei, s-au pus la vorbă şi unul dintre ei i-a spus celuilalt piţigoi: "Ce-ar fi să-mi aduci un viermişor şi eu să-ţi dau o pană?" Celălalt piţigoi stătu puţin pe gânduri şi apoi spuse: "Dar de ce nu? Bine, îţi voi aduce". A doua zi, primului piţigoi îi veni o idee grozavă. Merse la celălalt şi-i spuse: "Ce-ai zice dacă am face acelaşi lucru în fiecare zi: tu îmi aduci un viermişor, iar eu îţi voi da o pană?" După câteva momente de gândire, celălalt piţigoi îi răspunse: "Bine, sunt de acord!"

Acest lucru se întâmplă zile în şir până se făcu primăvară. Acum când primul piţigoi a vrut să-şi ia zborul de pe creanga unde-şi petrecu toată iarna, n-a mai putut pentru că nu mai avea nici o pană.

Un tânăr, care se străduise foarte mult timp să înveţe să se roage, îşi dădu seama că experienţa rugăciunii nu avea nici un efect asupra lui. Ba mai mult, rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre degete şi care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze rugăciunea şi meditaţiile. Dar auzi de la un prieten de existenţa unui înţelept în pustiu, care era un maestru al rugăciunii şi al meditaţiei. Deci se hotărî să pornească la drum spre acest înţelept. Ajuns aici, îi spuse: "De mult timp m-am apucat de rugăciune, dar n-am simţit nici un efect în viaţa mea. Şi, auzind că eşti un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un sfat. Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea rugăciunii?" "Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu. Ia acest coş de nuiele, chiar dacă este murdar, şi adu-mi-l plin cu apă".

Tânărul se duse la râu, umplu coşul, dar până să ajungă la înţelept, coşul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar şi de data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia oară, tânărul îi spuse înţeleptului: "Maestre, tu vezi doar că nici un pic de apă nu se poate căra cu un asemenea coş. Coşul a rămas precum a fost". "Prietene, îi replică înţeleptul, acum coşul este curat. Tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea. Când te rogi, ai impresia că rămâi cum ai fost înainte, dar în realitate nu este aşa, pentru că rugăciunea curăţă. Ea curăţă sufletul omului".

S-a întâmplat odată ca renumitul cardinal Faulhaber să şadă la o masă festivă alături de profesorul Einstein. Acesta, printre altele, îi spuse: "Eminenţă, ce-aţi zice dacă noi, matematicienii, v-am demonstra negru pe alb prin calcule matematice, fără să greşim, că nu există Dumnezeu?"

Cardinalul îi răspunse: "Aş aştepta cu multă răbdare până când veţi găsi greşeala de calcul".

Febra tatălui meu, Lev Tolstoi, a crescut la 39,3 °C. Horcăia, tuşea şi scuipa sânge. Spre ora trei după-amiază mi-a dictat următoarele cuvinte: "Dumnezeu este univers nelimitat. Omul este doar o dezvăluire limitată a lui Dumnezeu". Am scris aceste cuvinte pe o foaie şi am aşteptat să-mi mai dicteze ceva. El m-a privit în tăcere. Apoi îmi spuse încet: "Mai departe nimic".

Ochiul spuse într-o zi: "În spatele acestor văi, în negura albăstrie, văd un munte. Nu-i aşa că-i frumos?" Urechea pândi şi, după o clipă, spuse: "Unde se află un munte? Nu văd nimic!" La care mâna spuse: "Încerc, fără succes, să-l ating. Nu găsesc nici un munte". Nasul spuse: "Nu miros nimic. Nu este nici un munte în apropiere". Atunci ochiul se întoarse în altă direcţie. Iar ceilalţi discutau mai departe despre această înşelăciune ciudată şi ajunseră la următoarea concluzie: "Ceva nu e în regulă cu ochiul".

Cum poţi să-l faci pe un măgar să bea dacă nu-i este sete? Şi cum poţi să-l faci pe un om să-i fie sete după Dumnezeu dacă şi-a pierdut această sete şi dacă se automulţumeşte cu bere şi ţuică, cu televizorul şi maşina? Oare trebuie să încerci cu parul? Un măgar este dintr-un lemn mai tare decât parul nostru. În afară de asta, cine ar apela în zilele noastre la o măsură aşa de autoritară? Oare să-i dăm sare? Ar fi o batjocură. Da cum să-l faci să bea singură? Pare că nu există decât o singură soluţie: trebuie să aduci un măgar însetat care să bea cu poftă şi cu plăcere alături de tovarăşul său. Dar fără să facă teatru, ci pur şi simplu pentru că îi este sete. Acest lucru nu-l va lăsa pe colegul său neimpresionat. Îi va veni cheful să se aplece asupra găleţii cu apă şi să soarbă cu poftă apa răcoritoare.

Profesorul spuse unui elev: "Dacă spui că ai nevoie de Dumnezeu, atunci el va veni la tine". Elevul nu a înţeles ce voia să spună profesorul. Într-o zi se scăldau împreună în râu şi profesorul îi spuse: "Scufundă-te!" Elevul făcu ce i se spuse. Imediat profesorul merse la el şi-l ţinu sub apă până se agită. Apoi îl lăsă liber. " Ce ai simţit acolo dedesubt?", îl întrebă profesorul. "Nevoia de a respira". "Simţi nevoia după Dumnezeu la fel de puternic?" "Nu". "Abia atunci când o vei simţi, îl vei găsi pe Dumnezeu".

Un om veni la rabinul Kozke şi-l întrebă cum poate să-i facă pe fiii săi să se preocupe de legea Domnului. Rabinul răspunse: "Dacă vrei cu adevărat, atunci ocupă-te tu însuţi cu legea Domnului şi ei se vor uita la tine. Astfel se vor ocupa şi ei de legea Domnului. Dacă tu însuţi uiţi să trăieşti după legea Domnului, şi ei o vor uita".

Un om veni la rabinul Kozke şi-l întrebă cum poate să-i facă pe fiii săi să se preocupe de legea Domnului. Rabinul răspunse: "Dacă vrei cu adevărat, atunci ocupă-te tu însuţi cu legea Domnului şi ei se vor uita la tine. Astfel se vor ocupa şi ei de legea Domnului. Dacă tu însuţi uiţi să trăieşti după legea Domnului, şi ei o vor uita".Doi fermieri americani care locuiau la distanţă mare unul de celălalt s-au pus de acord: Ne vom întâlni în cutare timp şi în cutare loc. Amândoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă până la locul de întâlnire stabilit. Când în cele din urmă s-au întâlnit, unul spuse: "Ia uite ce mi s-a întâmplat. Era cât pe ce să nu mai sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat şi m-a aruncat la pământ. Har Domnului că n-am păţit nimic. Dar când m-am ridicat m-a cuprins o frică teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat am căzut în genunchi şi i-am mulţumit Domnului pentru că m-a ferit, ca prin minune, de o moarte sigură".

Cel de-al doilea fermier spuse: "Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât tine. Calul nu m-a aruncat niciodată la pământ. M-a purtat foarte liniştit şi sigur. Nu am căzut în nici un pericol. Dacă mă gândesc la toate câte mi s-ar fi putut întâmpla...!"

Un pianist discuta cu unul din prietenii săi cei mai apropiaţi. Vorbind printre altele despre muzică, pianistul îi spuse: "Dacă nu exersez o zi, observ eu. Dacă nu exersez două zile, observă prietenii mei. Dacă nu exersez trei zile, observă publicul". La acestea, prietenul care era renumit pentru viaţa lui exemplară, îi spuse pianistului: "Mie mi se întâmplă la fel cu rugăciunea. Dacă nu mă rog o zi, observă Dumnezeu. Dacă nu mă rog două zile, observ eu însumi. Dacă nu mă rog trei zile, simt cei din jurul meu".

Într-o legendă se povesteşte că un rege îl vizită odinioară la chilia sa pe bătrânul şi învăţatul monah Paulinus ca să-i ceară un sfat. Regele stătea mirat în faţa teancurilor întregi de cărţi şi folii. "Te invidiez, Paulinus, spuse el, pentru că-ţi permiţi să aduni înţelepciunea divină în aceste cărţi didactice". "Te înşeli, răspunse monahul şi-l conduse pe rege în grajduri, unde fratele grăjdar făcuse o pauză ca să se roage. Din aceste mâini împreunate izvorăşte puterea lui Dumnezeu pentru lume, şi nu din cărţile mele".

Un copil primi în dar un joc cu cuburi. Încercă să facă o casă: când îi rămâneau cuburi, când îi erau prea puţine. Tatăl îl primi la el şi-l ajută la făcutul casei. Copilul se bucură nespus.

La rugăciunea de seară, în cămăruţa sa, copilul se rugă astfel: "Doamne Isuse, ajută-mă să fiu şi eu aşa de priceput ca tatăl meu".

Tatăl auzi rugăciunea fiului său. Apoi se rugă şi el: "Doamne Isuse, ajută-mă să am şi eu o încredere aşa de mare în tine ca şi copilul meu".