MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

Dumnezeu / RugăciuneCuprinsÎmpărtășanie / Euharistie

Capitolul 7. Biserică / Rusalii

120. De la o stație de salvare la un bar-club

Cu ani în urmă, câțiva oameni construiră pe țărmul periculos al unei mări o stație de salvare. Stația avea doar o barcă de salvare. Cu această barcă mică marinarii îndrăzneau să iasă în largul mării, pe timp de zi sau de noapte, pentru a-i salva pe cei naufragiați.

Nu după mult timp, această stație de salvare deveni renumită peste tot. Mulți din cei salvați și chiar și alții din apropiere se arătară dispuși să sponsorizeze cu bani această stație. Bogații se înmulțeau de la o zi la alta și cu banii pe care-i donară se construi o stație de salvare mult mai măreață și mai comodă. Aceasta deveni un punct de atracție și, în cele din urmă, chiar un bar-club. Din ce în ce mai mulți membri din echipajul de salvare nu mai aveau acum curajul să iasă în larg pentru a da o mână celor nevoiași. Ei voiră chiar să desființeze această stație, deoarece erau de părere că ea împiedică activitatea bar-clubului. Dar câțiva marinari curajoși, care considerau că principala lor activitate era salvarea vieților umane, se despărțiră de ceilalți. Nu departe de această stație, cu mijloace modeste începură să construiască o nouă stație de salvare. Dar, după câtva timp, și această stație avuse aceeași soartă. Renumele ei se răspândi repede, bogații se înmulțiră și luă naștere un nou bar-club. Astfel, se ajunse în final la fondarea unei noi stații de salvare. Dar și cu aceasta se repetă aceeași poveste.

Cine vizitează astăzi acest țărm poate vedea multe vapoare lovite de soartă; numai că majoritatea naufragiaților se îneacă.

121. O casă spre supraviețuire

Un tată luă din dulap un borcan cu miere de albine, îl dădu fiicei sale să miroase și apoi îi explică: "Un popor de albine este format din mii și mii de albine. Fiecare albină are de îndeplinit o sarcină anume. Albinele lucrătoare construiesc fagurele, au grijă de incubație, hrănesc poporul și-l apără de dușmani. Regina face ouă: până la 2.000 pe zi. O suită de albine tinere o înconjoară, o însoțește oriunde merge, îi aduc de mâncare, o mângâie și toate acestea le fac albinele de la sine, fără a întreba sau a sta pe gânduri.

Apicultorul, părintele lor, le-a construit stupul. Albinele știu că el este prezent, simt prezența lui în semnele pe care le-a lăsat, în grija pe care o poartă față de ele. Desigur că nici o albină nu-l poate descrie pe tatăl lor. Dar toate știu că el există. Și dacă o albinuță ar zice: "Nu cred în tatăl meu" și "el nu mi-a construit casa", albina în vârstă pe drept cuvânt s-ar supăra. "Totuși, îi spuse fiica, oamenii nu sunt albine". "Da, îi răspunse tatăl. Dar știu că noi nu ne-am creat pe noi înșine, precum albinele de altfel. Știu la fel de bine că este demn să ne gândim la misterul originii noastre și la faptul că există un loc care se potrivește perfect pentru acest lucru: Biserica. De aceea mergem noi la biserică, mămica ta și cu mine".

122. Treizeci și trei de ani mai târziu

"Ce-o fi ieșit oare din acest copil?", se întreba bătrânul rege. Nicicând în viața sa nu putea să uite de acea călătorie și de acea minunată stea călăuzitoare. "Oare domnește acest copil ca un rege puternic?", se întreba regele și îndrăzni de unul singur să pornească din nou la drum. În Ierusalim, oamenii își mai aminteau de steaua minunată, dar nu și de copil. De aceea râdeau de el. În Betleem toți negară: un Isus din Betleem nu le era cunoscut. Cunoșteau totuși pe unul din Nazaret, pe acest blasfemator! În urmă cu câteva săptămâni fusese condamnat la moarte.

Auzind aceasta, regele se întoarse trist la Ierusalim. Acolo tocmai se sărbătorea Rusaliile, sărbătoare de mulțumire pentru roadele pământului (a grâului în special). În vâltoarea mulțimii în sărbătoare ajunse și el în față unde lumea striga: "Aceștia-s nebuni, sunt beți!" Apoi auzi pe cineva care vorbea în limba persană, limba sa maternă. "Ciudat!", gândea regele. Și ceilalți oameni din jurul său, care veneau din diferite părți ale lumii, îl înțelegeau pe acel om. El vorbea despre Isus, care după moartea sa pe cruce nu a rămas în mormânt, ci Dumnezeu l-a înviat din morți. Bătrânul rege merse la Petru - căci așa se numea vorbitorul - și-l rugă să-i povestească totul detaliat. Fără îndoială că cel despre care povestea Petru era copilul din Betleem. Isus trăiește. "Dar unde îl pot vedea?", întrebă bătrânul. Petru îi răspunse: "El este în mijlocul nostru, este în noi și în jurul nostru. Noi suntem gura, ochii, fața, mâinile și picioarele sale...".

Pe când ședeau și vorbeau, veni deodată un vuiet ceresc și lăsă asupra fiecăruia dintre ei limbi de foc. Atunci amintirile bătrânului se împrospătară și spuse: "O stea de la Betleem s-a împărțit în multe stele! Și fiecare stea se află peste unul fiecare dintre noi".

Fiecare dintre noi devine Betleem, fiecare devine iesle, în fiecare dintre noi Isus se naște din nou ca odinioară, prin Duhul Sfânt.

123. Cristos pe o scenă din Moscova

La teatrul moscovit de stat trebuia să aibă loc premiera piesei antireligioase: Cristos în frac. Rolul principal pentru Cristos îl jucă renumitul artist comunist Alexandru Rostowzew. Sala era plină până la refz. Pe scenă se afla un bătrân înconjurat de sticle de țuică și bere. Popi, călugărițe și călugări beți se mișcau în jurul acestui bătrân. La începutul actului al doilea intră în scenă Rostowzew. În mâinile sale ținea Sfânta Scriptură. Conform indicațiilor primite, stimulă buna dispoziție a ascultătorilor prin glume și poante. Toate aveau de-a face cu prostia și superstiția. După citarea a două versete din predica de pe munte, artistul trebuia să izbucnească în strigăt: "Dați-mi frac și cilindru!"

Rostowzew începu să citească: "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția lui Dumnezeu. Fericiți cei întristați, căci Dumnezeu îi va mângâia". Regizorul râse pe sub mustață în spatele culiselor crezând că peste câteva momente toți vor izbucni în hohote de râs. Dar nu se întâmplă nimic.

Rostowezw citi mai departe: "Fericiți făcătorii de pace, căci ei vor moșteni pământul". Publicul nu se mișcă. Publicul simți că în artist se întâmplă ceva deosebit. Toți așteptau ce avea să se întâmple. Era o tăcere de mormânt. Apoi, după o scurtă pauză, artistul citi mai departe, pe un alt ton al vocii, toate cele 48 de versete ale capitolului cinci din Evanghelia după Matei. Nimeni nu-l întrerupse. Era ca și cum stătea însuși Isus înaintea lor. Apoi, încet, se desprinseră de pe buzele sale următoarele cuvinte: "De aceea fiți desăvârșiți, fiindcă și Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit!"

Rostowzew închise cartea. Acest gest părea ultimul din viața sa. Își făcu cruce și spuse cu voce tare cuvintele tâlharului de pe cruce: "Doamne, ai milă de mine când vei veni în împărăția ta!" Nimeni nu strigă, nu fluieră sau protestă. Părăsiră cu toții în tăcere teatrul. Era ca și după furtună: fulgerul a lovit și i-a atins pe toți. Piesa nici că a mai fost reprezentată vreodată pe scenă de atunci încoace. Iar Rostowzew, după acea seară a premierii, dispăru pentru totdeauna.

124. Cristos în Nova-Huta

După cel de-al doilea război mondial trebuia să se construiască un oraș nou în apropiere de Cracovia, în Nova-Huta. Încă un oraș fără Dumnezeu. Nu era prevăzută nici o biserică. Acest lucru nu le-a plăcut polonezilor. Au înfipt o cruce în aer liber și se adunau acolo cu miile, chiar la temperaturi de -20, -25°C. Zece ani s-au luptat pentru a primi permisiunea de a construi o biserică.

În cele din urmă li s-a dat voie să construiască una pe cheltuielile proprii. Responsabilii au solicitat ca fiecare să meargă de-a lungul râului și să aducă câțiva bolovani. Această idee a devenit o mărturie impresionantă. Din toate părțile soseau bolovani chiar și prin poștă au fost trimise așa de multe pachete cu cărămizi, încât angajații oficiului poștal au făcut grevă. Când ajunse vestea la Roma, papa Paul al VI-lea a trimis o piatră din catedrala "Sfântul Petru", care a devenit piatră de temelie. Chiar și în Statele Unite a pătruns vestea. Americanii au trimis o piatră pe care astronauții au adus-o de pe lună. Această piatră a fost sculptată pentru tabernacol.

Așa a devenit un plan comunist o mărturie impresionantă de credință a multor creștini.

125. Minunea Bisericii

Odată am celebrat Euharistia împreună cu câțiva locuitori din sud-vestul Africii. Nici unul nu înțelegea nici măcar un cuvânt din limba celuilalt. Când însă am făcut semnul crucii și am pronunțat cuvântul Isus, fețele lor întunecate s-au luminat. Am mâncat din aceeași pâine și am băut din același potir, și ei nu știau cum să-și exprime iubirea lor față de mine. Nu ne văzusem niciodată și cu toate acestea ne legatu mâini care nu erau din lumea aceasta. Atunci mi s-au deschis ochii și am început să înțeleg evenimentul Rusaliilor. Am înțeles minunea Bisericii.

126. Aici locuiesc creștini

Într-un sat musulman, o mână de oameni au devenit creștini. Automat au fost excluși din societate. Bărbații nu mai aveau voie să șadă și să fumeze alături de ceilalți, femeile nu mai aveau permisiunea să ia apă de la fântâna satului. Atunci noii creștini au făcut ei înșiși o fântână. După câtva timp fântâna satului a secat. Creștinii i-au invitat pe musulmani să vină și să ia apă de la fântâna lor. Iar pe căsuțele lor au montat plăcuțe pe care scria: "Aici locuiesc creștini". Oricine trebuia să știe că într-o casă creștină poate afla ajutor.

127. A aparține lui Isus fără Biserică?

În vremea aceea a venit unul la Isus și l-a întrebat: "Învățătorule, știm cu toții că vii de la Dumnezeu și că înveți adevărul, însă cât privește pe ucenici sau comunitatea ta, trebuie să mărturisesc că nu mă prea încântă. Dimpotrivă. Nu de mult am avut o ceartă aprinsă cu unul dintre ai tăi. Ba se știe prea bine că nici ei nu sunt uniți. De aceea vreau să te întreb sincer: Nu pot să-ți aparțin ție fără a avea relații strânse cu ucenicii tăi. Vreau să te urmez și să devin creștin, dar fără a aparține unei comunități anume sau Bisericii, sau...?!"

Atunci Isus îl privi cu atenție și-i spuse: "Ascultă! Vreau să-ți povestesc ceva. Erau câțiva oameni care într-o zi ședeau și discutau. Când se înseră și se făcu beznă, au adus câteva lemne și au făcut foc. Toți ședeau în jurul focului care le lumina fețele. Printre ei era unul care nu mai voia să stea în cercul lor, ci singur. De aceea luă un lemn aprins și se așeză undeva mai departe. Jăratecul îl lumină iar căldura îl încălzea. Imediat însă jăratecul se micșoră din ce în ce mai mult și singuraticul simți frigul și întunericul nopții. Atunci omul reflectă, duse lemnul deja stins la focul cel mare și se așeză din nou lângă ceilalți. Se încălzea și flacăra îi lumina fața". Și a adăugat: "Cine este cu mine este aproape de foc. Am venit pe pământ să aprind focul cel mare și cât de mult aș vrea să-l văd arzând și luminând!"

128. Niciodată nu vom coincide

Odată în fiecare secol, Isus din Nazaret se întâlnește cu Isus al creștinilor într-o grădină de pe colinele Libanonului. Ei discută îndelung și de fiecare dată Isus din Nazaret pleacă spunându-i lui Isus al creștinilor: "Prietene, mă tem că niciodată nu vom coincide unul cu altul".

129. A face credibilă Evanghelia

În urmă cu câtva timp a avut loc un seminar internațional de tineri unde s-a discutat asupra modului în care evanghelia ar putea fi vestită cel mai bine. Tinerii vorbeau despre propagandă, despre posibilitățile literare și despre multe altele, pentru care secolul XX ar oferi mijloace competitive. Deodată se anunță la cuvânt o tânără din Africa și spuse: "În satele pe care noi vrem să le câștigăm pentru evanghelie nu trimitem nici o scrisoare. Facem un singur lucru: trimitem acolo o familie credincioasă pentru ca locuitorii din sat să vadă ce este viața creștină".

130. A străluci mai mult

Mahathma Gandhi a fost întrebat de către misionarii creștini ce trebuie să facă ei pentru ca hindușii să accepte predica lui Isus de pe munte. Răspunsul său a fost următorul: "Gândiți-vă la misiunea trandafirului. Toți îl iubesc pentru că miroase frumos. Deci, străluciți și răspândiți și voi parfumul acestei predici prin viața voastră!

131. Ne asemănăm cu o piatră

Un hindus stătea într-o zi pe malul unui râu din munții Himalaiei. Privea în larg și se bucura pentru apa limpede. În cele din urmă își luă din râu o piatră, o piatră frumoasă, rotundă și dură. O sparse și constată că în interior era absolut uscată. Piatra stătuse sute și mii de ani în apă și totuși ea nu pătrunse în interior. Și a început să mediteze. Oare nu este la fel cu noi oamenii? Oamenii sunt scăldați de binecuvântările religiilor și totuși cât de duri au rămas ei! Vina, cu siguranță, nu stă la fondatorii religiilor sau în învățăturile lor, ci la cei care au inimile împietrite!

Când povesti această pildă unui creștin, acesta se întristă. Hindusul pusese mâna pe rană. Totuși îl îmbrățișă și-i spuse încet: "Nouă tuturor ni se întâmplă așa, oamenilor din toate religiile! Ne asemănăm cu piatra din râu..."

132. A predica prin mers

Despre sfântul Francisc din Assisi se povestește următoarea întâmplare: Într-o zi, un confrate îi propuse să meargă împreună în oraș să predice oamenilor evanghelia. Au pornit deci la drum prin Assisi și au străbătut străduțele și piețele. În timp ce mergeau discutau despre trăirile, experiențele și cunoștințele lor spirituale. Abia când se aflau din nou pe drumul spre casă, tânărul monah îl întrebă speriat pe sfântul Francisc: "Frate, dar am uitat să predicăm!" Francisc, zâmbind, îi puse mâna pe umăr și-i zise: "Fiule, tot timpul n-am făcut altceva decât să predicăm. Am fost observați și anumite părți din conversația noastră au fost ascultate de trecători. Privirile și purtarea noastră au fost văzute". Apoi adăugă: "Reține, fiul meu, n-are nici un rost să mergem să predicăm prin cuvinte, dacă nu predicăm mai întâi prin mers".

133. A-l cunoaște pe Cristos

O conversație între un om abia convertit la Cristos și un prieten necredincios: "Deci, te-ai convertit la Cristos, așa-i?" "Da". "Atunci trebuie să știi multe lucruri despre el. Spune-mi, în ce țară s-a născut?" "Nu știu". "Câți ani avea când a murit?" "Nu știu". "Câte predici a ținut?" "Nu știu". "Dar știi foarte puțin și susții că te-ai convertit la Cristos!" "Ai dreptate, prietene. Mi-e rușine că știu așa de puține lucruri despre el. Dar un lucru știu. Până în urmă cu trei ani eram un bețiv, aveam datorii mari, familia îmi era amenințată de dezbinare, soția și copiii se îngrozeau când mă întorceam seara acasă. Dar acum am terminat cu beția, nu mai avem datorii, suntem o familie fericită. În fiecare seară copiii mă așteaptă nerăbdători. Toate acestea le-a făcut Cristos pentru mine. Atâta lucru știu despre Cristos!

134. Biserica imperfectă

Într-o zi un tânăr veni la un pustnic înțelept și-i povesti că este decepționat de Biserică și acum căuta o comunitate perfectă de credincioși. Atunci pustnicul îl conduse pe tânăr la zidul micii sale capele și-l întrebă: "Spune-mi, ce vezi?" "Diferite buruieni și mușchi de pământ", răspunse tânărul. "Și totuși Dumnezeu locuiește în această casă aparent neîngrijită", spuse pustnicul. "La fel se întâmplă și cu Biserica. Nu poate fi curată și perfectă, pentru că e formată din oameni. Și tu ești un om, și îți spun: chiar dacă vei găsi o Biserică perfectă, în momentul în care vei intra în ea nu va mai fi perfectă".

135. Numai când se pune în practică

Un fabricant portughez de săpunuri îi spuse unui preot: "Creștinismul nu a reușit să facă nimic. Deși Evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. Și acum există răul și oameni răi". Preotul îi arătă un copil foarte murdar care se juca la margine de drum și-i spuse: "Săpunul nu a reușit să facă nimic. Și acum există mizerie și oameni mizerabili în lume". "Săpunul, spuse fabricantul, ajută numai dacă se aplică în practică". Și preotul răspunse: "Creștinismul la fel!"

136. Cele două oglinzi

Diavolul, căruia îi plăcea să dezorienteze și să ducă totul în eroare, făcu o oglindă în care avea bucuria sa diavolească. Această oglindă arăta binele și frumosul foarte mic și restrâns. Dar ceea ce era rău apărea în oglindă exagerat de mare. Ținea această oglindă peste tot și nici o țară și nici un om nu mai apărea nedesfigurat în această oglindă.

Într-o zi, răul trebui să râdă așa de tare de scârbosul pe care-l văzu în oglindă, încât o scăpă din mână și ea se sparse în mii și mii de cioburi. Câteva cioburi erau mici ca firele de nisip. Multora le rămaseră la ochi. Ei vedeau totul pe dos. Vedeau doar ceea ce era rău. Alte cioburi au venit în ochelari și când oamenii îi puneau pe ochi, atunci le era greu să vadă și să judece bine. Câteva cioburi erau așa de mari, încât s-au folosit pentru ochiurile de la geamuri. Și nu vedeau prin ele. Descopereau doar ceea ce este urât la vecinii lor.

Când Dumnezeu văzu cât de inversat vedeau oamenii, se întristă. Și hotărî să-i ajute și spuse: "Îl voi trimite în lume pe Fiul meu. El este chipul meu, oglinda mea. El reflectă bunătatea și dreptatea mea: îl oglindește pe om așa cum l-am dorit eu". Și Isus deveni oglindă pentru oameni. Arătă binele din oameni, chiar și la mincinoși, hoți și la femeile disprețuite. Le dădu bolnavilor curajul de a trăi, îi mângâie pe cei întristați și-i ajută să învingă teama de moarte.

Mulți oameni au iubit această oglindă a lui Dumnezeu și au alergat la Isus. Erau impresionați de el. Alții însă erau invidioși, au atacat și au spart oglinda. Isus a fost ucis. Atunci se ridică un vânt bun, Duhul Sfânt, care răspândi aceste mii și mii de cioburi ale acestei oglinzi în întreaga lume. Cine primea și numai un ciobuleț din această oglindă învăța să privească lumea și oamenii așa cum i-a privit Isus.

137. Stratul izolant

Mi-a rămas întipărit în minte un exemplu pentru totdeauna. Era în timpul zilelor de misiuni care se țineau în biserica Suedstern din Berlin. Veniseră mulți să asculte predicile olandezei Corrie ten Boom. Amănuntele predicate de dânsa le-am uitat de mult. Nu însă faptul că deodată ținea în mână o lanternă. Încerca să apese butonul, dar lampa nu se aprindea. Desfiletă șurubul, luă afară bateriile și verifică becușorul. Ascultătorii erau nerăbdători să vadă ce se va întâmpla. Și deodată predicatoarea Corrie ten Boom luă în mână o bucată de hârtie, ce părea o bancnotă de 5 DM. Montă bateriile la loc și lampa funcționă. Îi era ușor să le explice ascultătorilor: "Așa se întâmplă și cu relația noastră cu Isus. Dacă banul este intercalat între el și mine este ca și cum avem un strat izolant. Nu face nici un contact. Răutatea și egoismul au împiedicat și au distrus credința mai mult decât contestările și îndoielile".

138. Constructori ai împărăției lui Dumnezeu

Într-o zi, un mic prinț veni la niște constructori. "Cine sunteți voi?", întrebă micul prinț. "Suntem constructori ai împărăției lui Dumnezeu", spuseră ei. "Deja sunteți murdari și transpirați, gândi micul prinț, nu așa cum îmi închipuiam eu despre astfel de constructori". El îi întrebă: "Cu ce schimbări ați terminat deja?" "Cu nici una, răspunseră ei. Dar suntem în momentul de a ne schimba pe noi înșine și astfel întreaga lume". "Aha! spuse micul prinț, totul e ca și mai înainte?" "Nu, răspunseră constructorii. În nici un caz. Mai înainte eram puternici, acum suntem slabi; înainte eram posesori ai adevărului, acum îl căutăm din nou. Înainte eram sătui, acum suntem flămânzi". "Dar, continuă micul prinț, ați fost constrânși la aceasta?" "Nu, răspunseră constructorii. Cu toții suntem aici de bunăvoie. Și zilnic devenim din ce în ce mai numeroși". "Și când veți termina construcția? întrebă micul prinț. Pentru că atunci vreau să revin și să aduc mai mulți oameni cu mine". "Nu, spuseră constructorii, nu vei mai întâlni pe nimeni, sau nu vei mai recunoaște pe nimeni. Ne schimbăm mereu și totuși totul rămâne un dar". "O! asta nu prea înțeleg, se gândi micul prinț. E din nou diferit de ceea ce-mi închipuiam". Dar apoi spuse: "Totuși, îmi permiteți să rămân la voi?"

139. Ce este o comunitate?

Aproape o sută de copii se adunaseră la o biserică dintr-un sat de șes din Norvegia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu văzuseră o biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o discuție cu copiii. Prima sa întrebare, una foarte ușoară, ca să spargă gheața, a fost: "Cum se numește casa în care ne aflăm?" Toți strigară: "Biserică". "Și de ce avem nevoie de un asemenea lăcaș care se numește biserică?" Mai multe mânuțe erau ridicate. Un băiețel răspunse: "Pentru edificare". Episcopul se bucură nespus. El întrebă: "Dar dacă tu spui "edificare", înseamnă atunci că aici în biserică există ceva ce trebuie construit, edificat?" Băiețelul nu zăbovi să răspundă: "Trebuie să construim viața veșnică în inimile noastre".

Niciodată nu primi episcopul un asemenea răspuns. Nici învățătorii copilului, întrebați fiind mai târziu, nu știau de unde avea el acest răspuns. În cărți nu se găsește acest răspuns. Episcopul purtă acest răspuns oriunde mergea. El spunea: "De la un băiețel am învățat ce este o comunitate. O comunitate sunt aceia care se ajută să construiască reciproc viața veșnică în inimile lor".

140. Încrederea

Un turist întâlni la un lac din Palestina trei păstori care adăpau oile lor nu separat, după turmele lor, ci la un loc. El se întrebă: "Cum va putea fiecare să-și recunoască animalele?" Dar după ce animalele s-au adăpat, un păstor luă toiagul și strigă: "Men-ah!" (Veniți după mine!) Și imediat se formă turma în spatele său. Apoi al doilea păstor strigă la fel și oile îl urmară.

Atunci turistul îl întrebă pe ultimul păstor: "Oare m-ar urma și pe mine oile tale?" Omul dădu din cap și spuse: "Încearcă!" Turistul se îmbrăcă cu mantaua și turbanul păstorului, luă toiagul și strigă: "Men-ah!" Dar nici o oaie nu-l urmă. "Doar dacă un animal este bolnav, îi spuse păstorul zâmbind, îl urmează pe cel necunoscut".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire