MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

Biserică / RusaliiCuprinsPaște

Capitolul 6. Împărtășanie / Euharistie

111. Pâinile din piatră

A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, și o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era așa de zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană și celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Și copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată și-i spuse: "Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!" "Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ți dau ție?" "Dar tu ești bogată, spuse ea, sigur că mai ai niște bucăți de pâine uscată în dulap". "Nu, spuse bogata. Dacă am chiar și numai o bucățică de pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!" Și săraca plecă cu lacrimi în ochi.

După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: "Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt". Și merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. "Asta nu face nimic", spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani și un coș și le spuse: "Mergeți, copii, la brutar și cumpărați trei pâini proaspete!" Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. "De ce ați stat așa de mult?", întrebă femeia bogată. "Mamă, îi spuseră copiii, coșul de pâine era îngrozitor de greu". Femeia deschise coșul și constată că și aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar și cumpără pâine și prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne și unt. "Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!" Apoi femeia bogată se duse acasă. Și iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Așa femeia bogată deveni bună față de cei săraci.

112. Minunea de neînțeles

Un om care-și bătea joc de credință veni la un preot și-l întrebă: "Cum este posibil ca pâinea și vinul să se transforme în Trupul și Sângele lui Cristos?" Preotul îi răspunse: "Dacă corpul tău transformă hrana, pe care o mănânci, în carne și sânge, de ce să nu poată face Dumnezeu acest lucru?" Omul nu se dădu bătut: "Cum este posibil ca să fie Cristos întreg într-o hostie așa de mică?" Preotul îi răspunse: "Un peisaj care se află înaintea ta este așa de întins, așa de mare, iar ochii tăi așa de mici. Și totuși imaginea acestui peisaj mare este în ochii tăi. De ce să nu fie atunci posibil ca sub chipul unei pâini să fie prezent Cristos întreg?" Omul îi mai puse o întrebare: "Cum poate să fie prezent Cristos în același timp în toate bisericile voastre?" Preotul luă atunci o oglindă, lăsă ca el să se uite în ea, apoi aruncă oglinda pe jos și spuse: "Acum și tu poți să vezi imaginea ta, în același timp, în fiecare din aceste bucăți de oglindă!"

113. O bucățică de pâine

I-am întâlnit în vârful pasului din Munții Atlas, la o înălțime de 2070 m, și i-am invitat la un picnic cu vin și pâine. Femeia ședea călare pe măgarul gri-argintiu, având copilul înfășat în scutece, în timp ce bărbatul ei mergea înaintea măgarului. Ospățul era simplu. Și ei nu au refuzat să bea vin. Femeia n-a mâncat niciodată o pâine așa de dulce. Ea luă pâinea cu mâinile ei negricioase și privi la noi profund. Fața i se făcu ca a unui copil, surprinsă de bucățica de pâine delicioasă. Apoi își pregăti măgarul pentru plecare și-l urmă pe bărbatul ei din spate. Deodată își întoarse capul - contrar obiceiurilor locale - pentru ca să-i salute pe cei doi străini atât de generoși. Apoi cei trei dispărură printre văgăuni.

Atunci prietenul meu, mai în vârstă decât mine, îmi spuse: "Aici femeia musulmană este tratată ca o sclavă. Are multe obligații, dar puține drepturi. Într-adevăr, cine cunoaște duritatea datinilor și a legilor, cărora este supusă orice femeie musulmană, intuiește ce a putut să însemne pentru ea această bucățică de pâine. Când o întinzi altuia în loc s-o mănânci tu însuți, atunci ți-o întinzi ție însuți. Caracterul străin încetează să existe. Comuniunea este sensul ospățului. Comuniunea înseamnă comunitate intimă. De aceea Dumnezeu ne-a dăruit "pâinea sa".

114. O frumoasă amintire

Într-un sat de pescari din America Latină trăia un om, pe nume Marco, cu soția sa Linda și cu cei trei copii ai lor: Iosif, Amalia și Lucia. El lucrase mulți ani ca pescar. Dar de câteva luni era șomer, deoarece firma piscicolă la care lucrase se retrase din sat din cauza falimentului.

Sosi ziua când Marco trebuia să părăsească familia și să meargă într-un oraș mare, la mare distanță de sat, pentru a găsi ceva de lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puținele economii s-ar fi consumat imediat, iar familia ar fi trebuit să moară de foame. Mama și copiii erau foarte triști că tatăl trebuia să plece așa departe pentru a câștiga pâinea cea de toate zilele. Dar și Marco era trist pentru că nu știa când avea să-și revadă copiii și soția. Se gândi toată ziua ce ar putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul absenței sale și, de asemenea, ce ar putea să ia cu sine ca amintire.

Se făcuse seară și toți erau așezați în jurul mesei. Fiecare știa că această cină era ultima la care aveau să mănânce împreună. Domnea o tăcere ca de moarte și toți știau de ce. Deodată tatăl luă cuvântul și spuse: "Nu știu când mă voi întoarce. De aceea vreau să iau cu mine o amintire: ea îmi va aminti că trebuie să vă iubesc și să mă întorc. Dar și eu vreau să vă las ceva care să vă amintească că trebuie să mă iubiți și să mă așteptați. Nu am ce să vă dăruiesc. Totuși există ceva care ne va ajuta ca voi să vă amintiți de mine, iar eu de voi. Când veți fi împreună și veți mânca pâinea la această masă, atunci să vă aduceți aminte de mine. Iar eu voi proceda la fel acolo unde mă voi afla". "Minunat!" strigară copiii, și, deși nu mai aveau să-l vadă un timp îndelungat pe tatăl lor, ei nu mai erau triști, fiindcă știau că de acum înainte ori de câte ori se adunau să servească masă, tatăl era prezent în mijlocul lor. Din acea zi, faptul de a se aduna la masă era o adevărată sărbătoare pentru acești copii și pentru mama lor.

115. Comoara

Înnorată era ziua și întunecată era fațada unei case ce nu avea ferestre. Trist era și copilul. În fiecare zi umbla dezorientat și fără țintă. Se furișa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalți copii, și ei tăcuți și posomorâți. Cu ochi lipsiți de expresivitate privea mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificație stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici. În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraș prietenos unul trist și neprimitor. Totuși se întâmplă ceva neobișnuit, ceva despre care nu se auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl chemă pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era transformat: ochii îi străluceau și el țopăia de bucurie ținând ceva la piept; probabil o comoară, sau oricum ceva valoros. Cu un zâmbet pe buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.

116. Pentru supraviețuire

Aveam 18 ani când într-o noapte sosi ordinul de încorporare pe front. Mai aveam la dispoziție încă două ore. Am mers la biserică, am sunat la casa parohială și i-am povestit preotului ce se întâmplase: "Mâine trebuie să merg pe front". Nu era timp de discuție. Timpul mă presa. De aceea am mers împreună în biserică. Preotul a deschis tabernacolul, am rostit o rugăciune și am primit sfânta Euharistie: Pâinea vieții pentru timpul morții, ca garanție a supraviețuirii.

117. Ne uităm unul la altul

Parohul de Ars merse într-o zi în biserică și observă cum un simplu țăran era îngenuncheat în fața tabernacolului. Acesta nu se gândea la nimic. Foarte mulți oameni veneau la biserică în timpul zilei pentru a-i destăinui bunului Dumnezeu grijile lor. Când se reîntoarse peste un ceas, preotul observă că țăranul încă mai era în genunchi. De aceea merse la el și-l întrebă: "Spune-mi, te rog, ce-i spui bunului Dumnezeu de atâta timp?" Și țăranul îi răspunse: "De fapt, nimic, părinte paroh". Și, arătând spre tabernacol, continuă: "Eu mă uit la el și el se uită la mine. Atâta tot și nimic mai mult".

118. Buchetul de flori

Când maica Tereza de Calcutta primi un buchet de flori într-o biserică din Germania, ea zăbovi o clipă, apoi merse la altar, îngenunche în fața treptelor și așeză buchetul de flori în fața sfântului Sacrament. Isus, în sacramentul altarului, era iubirea ei cea mare. De aici sorbea ea putere pentru slujirea celor mici.

119. Isus în vizită

Era odată o inimioară. Aceasta era caldă și vivace. De aceea tresălta și bătea de bucurie. Deosebit de vivace și bucuroasă era în mod deosebit când îi venea în vizită o altă inimioară.

Într-o zi se anunțară evenimente deosebite. Și inimioara era foarte emoționată. În jurul ei erau activități de tot felul. Inimioara află că va avea o onorată vizită. Se anunțase un prieten. Așteptând această vizită cu mare bucurie, întreprinse tot ceea ce trebuia. Chiar se făcu un pic mai mare, era mai caldă și mai atentă. Apoi își aduse lucrurile. Copilul spuse: "Inimă, bucură-te! Cât de frumoasă este această haină lungă!" Și o puse înăuntru. Dacă foșnea prea tare, haina o speria. Copilul spuse: "Inimioaro, bucură-te! Vom găti azi o mâncare copioasă de sărbătoare și vom primi mulți musafiri!" Inimioara începu să se agite și să bată din ce în ce mai tare. Trebuia să facă loc în ea pentru toată sărbătoarea. Se îngustă, bătea până sus la gât. "Sunt așa de emoționată!", bătu inimioara drept răspuns.

"Fă loc, inimioaro. Mai vine încă ceva", spuse copilul și împinse în mica inimă și un ceas de mână. Acum tic-tac-ul ceasului făcea concurență bătăilor inimioarei. O, dar ce s-a întâmplat? Inimioara bătea ca o sălbatică. Hăinuța cea frumoasă se pătă exact pe mijloc cu sos și micuța inimioară nu mai suportă; nu putea să scoată afară această pată. Dar sărbătoarea merse mai departe.

"O, asta-i prea de tot! striga copilul. Inimioaro, auzi?" Difuzoarele radioului răsunau puternic prin inimioară. Era mare încurcătură. Ceasul, jignit, se retrase deoparte și, îndărătnic cum era, funcționă mai departe. Iar inima, necăjită, nu mai știa ce să facă: să se orienteze după tic-tac-ul ceasornicului sau după sunetele radioului? Trebuiau introduse și mai multe lucruri sub acoperișul inimioarei: cele mai multe intrau și trebuiau să fie îndepărtate repede. Într-adevăr nu mai era loc: cartea, jocul cu mingi de pene, astea trebuiau să aștepte.

100, 150, 200, 400, 600..., număra copilul. Acum nici musafirii și nici prăjitura nu se mai simțeau bine în inimioară. Erau pur și simplu dați la o parte de acești bani, căci orice copil știe cât de repede câștigă banul inima omului. "Liniște! Mai vrea cineva să intre? întrebă inimioara. Cine este aici? Ai nevoie de mult loc?" "Da, am nevoie de tot locul. Am nevoie de tine întreg!", spuse o voce. "Chiar așa! Dar cine ești?", întrebă inimioara puțin cam obosită și nu prea binevoitoare. "Eu sunt vizitatorul. Și mă numesc Isus". Dar radioul cânta așa de tare și ceasul bătea atât de puternic, că inimioara nu mai putea să înțeleagă nimic. Ea spuse rece: "Intră și așază-te liniștit în colț, și să nu deranjezi". Isus se strecură înăuntru și se așeză exact în spate. Și lucrurile priveau la el cu uimire și se întrebau: "Ce vrea să facă ăsta aici?" Astfel Isus a trebuit să-și aducă aminte că nici cei din Betleem n-aveau loc pentru el. Și așteptă...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire