MEDITAŢII

Capitolul 5. Paşte

Un băieţel, pe nume Jonathan Foerster, s-a născut handicapat fizic şi cu un uşor handicap psihic. Părinţii săi sufereau mult din cauza aceasta. La vârsta de 12 ani a mers la şcoală şi era într-o clasă cu 15 copii normali. Cu greu a acceptat învăţătoarea ca Jonathan să facă parte din efectivul acestei clasei. Ea voia să-l dea la o şcoală ajutătoare. Aici, cu toată bunăvoinţa ei, Jonathan nu făcea mai nici un progres. Cu greu putea să scrie şi să vorbească.

A venit primăvara şi copiii se bucurau de apropierea sărbătorii Paştelui. Învăţătoarea le-a povestit copiilor istoria învierii lui Isus şi, pentru a sublinia schimbarea, adică trecerea de la moarte la noua viaţă, învăţătoarea a dat fiecărui copil câte un ou din plastic în care, acasă, să pună ceva care să reprezinte noua viaţă. A doua zi copiii au readus ouăle, le-a înapoiat învăţătoarei şi aceasta le-a deschis. În primul ou găsi o floare. "Da, spuse învăţătoarea, floarea este luată din natură, este semnul unei noi vieţi". Un copil din spatele clasei a ridicat mâna şi a spus: "Este oul meu!" În al doilea ou era un fluture din plastic: "Cu toţii ştim că dintr-o omidă atât de urâtă ia naştere un fluture aşa de minunat". În următorul ou a găsit o pietricică pe care creştea muşchi de pământ. Al patrulea ou era neobişnuit de uşor. L-a deschis şi acesta era gol. "Acesta era precis al lui Jonathan, s-a gândit ea. Probabil că nu a înţeles ce trebuia să facă cu oul. Ce păcat că am uitat să-i spun mamei sale!" Deoarece nu a vrut să-l pună într-o situaţie jenantă, fără să spună nici un cuvânt, a pus oul deoparte şi a întins mâna să ia un altul.

Deodată Jonathan s-a anunţat că vrea să spună ceva. "Doamna învăţătoare, de ce nu vreţi să vorbiţi despre oul meu?" Încurcată, învăţătoarea a răspuns: "Dar, Jonathan, oul tău e gol!" El a privit direct în ochii ei şi a spus: "Da, dar şi mormântul lui Isus a fost gol!" Pentru o vreme nimeni nu a scos nici un cuvânt. Când învăţătoarea şi-a revenit, l-a întrebat pe Jonathan: "Ştii tu de ce mormântul era gol?" "Da, a răspuns el, Isus a fost omorât şi pus în mormânt. Dar Tatăl său l-a înviat din morţi!" Învăţătoarea a fost profund impresionată de răspunsurile copilului. Acest băiat ciudat, care era considerat înapoiat mintal, a înţeles adevărul Învierii mai bine decât toţi ceilalţi copii.

Peste trei luni Jonathan a murit. Nu mică a fost mirarea celor veniţi la înmormântare să-şi ia rămas bun de la el, când au văzut pe capacul sicriului 15 coji de ou.

Într-un lagăr de concentrare din Auschwitz, un om văzu moartea în faţa ochilor săi. Acesta se numea Maximilian Kolbe. Fiindcă un deţinut reuşise să dezerteze, alţi zece trebuiau să îndure moartea prin înfometare. Printre aceşti zece deţinuţi se afla şi un tată de familie care se văita cu durere. Atunci Maximilian se oferi să moară în locul său. Ofiţerul care era martor la acest schimb îl întrebă: "De ce faci acest lucru?" Maximilian îi răspunse: "Sunt un om în vârstă şi singuratic. Acest bărbat însă este tânăr şi are o familie".

Apoi cei zece deţinuţi au fost conduşi într-o celulă subterană. Din acel moment nu mai primiră nimic de mâncare. În buncărul morţii, până în acel moment se auzeau ţipete şi înjurături. De data aceasta însă gardienii, spre surprinderea lor, au auzit zile întregi numai rugăciuni şi cântece religioase, până când şi ultima voce se stinse.

O legendă povesteşte că atunci când pasărea fabuloasă Phoenix simţi cum se apropie sfârşitul, îşi construi un cuib pe cel mai înalt palmier din crenguţe frumos mirositoare. Însă înainte de moarte, se lasă aprinsă de razele fierbinţi ale soarelui, apoi arse în totalitate. Din cenuşa sa luă fiinţă un pui de Phoenix care, după ani de zile, urmă acelaşi proces.

Astăzi această pasăre fabuloasă mai reprezintă pentru chinezi simbolul fericirii şi nemuririi şi semnul naşterii unui sfânt.

În mănăstirea unor surori din Ierusalim se afla o icoană în care este reprezentată Maria Magdalena care îi arata un ou împăratului roman. De acest ou este legată o legendă după care împăratul râse ironic când auzi de credinţa creştinilor în înviere. Curajoasă, Maria Magdalena îi spuse împăratului necredincios: "Priveşte la acest lucru. Niciodată n-ai putea crede că dintr-o piatră moartă poate ieşi o nouă viaţă". Ea ciocni cu grijă oul, îndepărtă cojile şi, deodată, sări din ou un puişor: semnul unei vieţi noi.

Era într-un penitenciar al securităţii din Moscova. O deţinută, cu numele Arsenief, povesti o întâmplare din acest loc al terorii: "Într-o seară, o tovarăşă de celulă îmi şopti la ureche: ŤŞtiţi ce zi este mâine? Mâine este Paştele!ť Era Paştele aşa de aproape? Paştele reprezintă bucurie pentru întreaga omenire. Doar noi eram excluse de la această bucurie. Mergeam tristă de-a lungul coridorului. Deodată izbucni un strigăt în liniştea apăsătoare: ŤCristos a înviat!ť Cine îndrăznise oare să strige acest salut pascal? M-am uitat la însoţitoarea mea. Ochii ei mari luminau în chipul ei palid. Atunci răsună răspunsul, cu voci bucuroase, din fiecare celulă: ŤAdevărat că a înviat!ť Gardienii, miraţi, înlemniră. O asemenea obrăznicie, cum gândeau ei, nu li se mai întâmplase niciodată. S-au repezit asupra tinerei fete şi au luat-o cu ei. După patru zile se întoarse în celulă. Faţa îi era slăbită de tot. Fusese dusă într-o celulă unde drept pedeapsă nu primi căldură şi mâncare. ŤAm vestit totuşi în închisoare Vestea cea Bună a Paştelui, îmi spuse ea cu faţa luminândă. Toate celelalte nu contează!

La o întrunire numeroasă a partidului dintr-un oraş nu departe de Moscova, un funcţionar încercă mai mult de două ore să-i convingă pe ascultătorii săi că nu poate exista nici un Dumnezeu şi că nici n-a existat vreunul. Pentru a fi sigur de succesul său, spre sfârşit puse întrebarea stereotipă, dacă cineva doreşte să spună ceva în legătură cu cele spuse şi auzite, sau să întrebe ceva. Atunci se ridică din bancă un simplul ţăran şi rugă să i se permită să vină în faţă, ceea ce conferenţiarul aprobă. Ţăranul se urcă la pupitru, aruncă cu calm o privire asupra numeroşilor ascultători din sală, îşi desfăcu mâinile şi strigă: "Cristos a înviat!" Cu toţii se ridicară în picioare şi răspunseră într-un cuget: "Adevărat că a înviat!" Ceea ce se întâmplă însă ulterior este uşor de intuit: drumul spre pupitru a reprezentat drumul său în exil, spre cruce.

Filozoful francez Voltaire, care dispreţuia creştinismul, dădu odată un răspuns, la care oamenii nu se aşteptau. O femeie cochetă îl întrebă pe filozof cum de este posibil să mai creadă oamenii în înviere. Probabil aştepta ca Voltaire să înceapă încă o partidă de ironie la adresa Bisericii şi a religiei creştine. Dar el îi răspunse respectuos: "Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a creat o dată pe oameni poate să-i creeze şi pentru a doua oară".

În anul 304 aşteptau să fie judecaţi în Cartagina 39 de creştini cu nume cunoscute împreună cu păstorul lor. Erau 21 de bărbaţi şi 18 femei. Au fost prinşi la Abiline, într-o mică localitatea de lângă Cartagina, în timp ce erau adunaţi în zi de duminică în casa unui oarecare Octavius Felix pentru a celebra Euharistia. Procesul de judecată se sfârşi prin condamnarea la moarte a tuturor celor 39 de creştini.

La întrebarea: "De ce aţi încălcat dispoziţiile împăratului?", unul răspunse: "Sunt un creştin". Tiranul replică. "Nu asta vreau să ştiu, ci de ce v-aţi adunat împreună?" Martirul răspunse: "Pentru că un creştin nu poate trăi fără adunare şi fără Euharistia Domnului. Pentru că Euharistia, care este ospăţul Domnului, nu poate fi celebrată fără noi". Proconsulul îl întrebă apoi pe cel în casa căruia se ţinu celebrarea Euharistiei: "De ce i-ai primit la tine?" El răspunse cu calm: "Pentru că sunt fraţii şi surorile mele". Tiranul spuse mai departe: "Ar fi trebuit să-i împiedici". "Nu am putut, pentru că fără ospăţul Domnului nu putem exista", răspunse condamnatul.