MEDITAŢII

Capitolul 4. Post / Patimă

"Un şarpe prinde un iepure de câmp", îi spuse un bunic nepoţelului său. "Cum, şerpii care se mişcă relativ încet pot prinde iepuri aşa de iuţi!?", se îndoi nepoţelul. "Da, răspunse bunicul. Îţi voi povesti ceva. Odată, un iepure fugea, rătăcit, la mare distanţă de un şarpe. Deodată şarpele îşi înălţă capul. Iepurele se opri şi urmări mişcările şarpelui. Mai făcu câteva salturi şi apoi se întoarse. Ochii seducători şi privirea fixă a şarpelui începură a-l hipnotiza. Iepurele nu se mai mişcă din loc, iar şarpele se apropie de el. Iepuraşul ar fi putut să fugă, dar parcă prinse rădăcini. Când era suficient de aproape de el, şarpele deschise gura larg, iar iepuraşul, din curiozitate, băgă capul înăuntru".

Mahatma Gandhi povesti o dată o experienţă din viaţa sa: "Aveam 15 ani când într-o bună zi am comis un furt. Pentru că aveam datorii, am furat de la tatăl meu o brăţară de aur ca să le plătesc. Dar nu puteam să suport povara vinovăţiei mele. Când stăteam înaintea lui, de ruşine nu puteam să-mi deschid gura. Atunci am decis să-mi mărturisesc fapta în scris. Când i-am înmânat bileţelul, tremuram totul. Tatăl meu citi bileţelul, închise ochii şi apoi o rupse. ŤE bineť, îmi spuse el şi mă îmbrăţişă. Din acel moment l-am iubit pe tatăl meu mai mult ca niciodată.

Un om de culoare, un negru, îl însoţi pe stăpânul său, un alb, la o vânătoare de raţe sălbatice. Omul de culoare era creştin. Pe drum ajunseră să vorbească printre altele despre probleme de credinţă. Stăpânul îi spuse: "Nu înţeleg de ce vorbeşti mai totdeauna despre păcat, nelinişte, mântuire, Diavol. Eu nu simt nici cea mai mică nelinişte. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată". Sclavul îi răspunse: "Îţi voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de raţe şi ai tras cu puşca, atunci câteva raţe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le prind. Tu eşti ca o raţă pe care Diavolul a împuşcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El ştie că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o raţă doar atinsă de cartuşe care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea umblă după mine şi caută să mă ucidă şi astfel să mă prindă".

Un duhovnic trebuia odată să ţină o predică într-un penitenciar. Zile întregi căută cum şi despre ce să le vorbească puşcăriaşilor pentru a le mişca inimile. În sfârşit, sosi ziua şi, cum intră în sală, care era foarte friguroasă, observă feţe ironice. În timp ce urcă la amvon, rosti o rugăciune către Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se împiedică şi se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe moment, preotul simţi o mare durere şi ruşine. Totuşi sări deodată în picioare şi, şchiopătând, urcă vioi treptele. Adresându-se celor din faţa sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Prietenilor, tocmai pentru asta am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm atunci când cădem!"

Un om nu putea să vadă nici un lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic. Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi, dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un palmier regesc care putea să ridice şi piatra.

După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească cu palmierul ciung. Atunci puternicul palmier îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse: "Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic".

Un om voia odată să scape de propria sa umbră, dar tot ce întreprindea nu-l ajuta la nimic. Se zvârcoli pe pământ, se aruncă în apă, încercă să sară peste umbra sa. Totul era însă zadarnic.

Un înţelept ascultă cu mare interes această istorioară, apoi spuse: "Ar fi fost totuşi foarte simplu să scape de umbră". "Cum aşa? întrebară curios cei care-l ascultau. Ce-ar fi trebuit să facă şi n-a făcut?" Înţeleptul le răspunse: "Ar fi fost suficient să se aşeze la umbra unui copac".

Într-o legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: "Alege-ţi una!" Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi nici una nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.

O legendă ne spune că oamenii se aflau odată în drum cu crucile lor şi se osteneau ducând în spate aceste poveri. La un moment dat, unul, crezând că are o cruce prea lungă, luă un fierăstrău şi o scurtă. După un lung pelerinaj ajunseră cu toţii la marginea unei prăpăstii. Nici un pod nu ducea în ţara care promitea veşnică bucurie şi apropierea vizibilă de Dumnezeu. După o scurtă ezitare îşi puseră cu toţii crucile peste prăpastie. Şi iată că tocmai se potriveau. Acela însă care-şi retezase o bucată din cruce stătea aici dezamăgit şi disperat.

Un student a venit la un preot şi l-a întrebat: "Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10 kg? Căci eu nu simt nici o greutate". Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare: "Dacă pui o greutate de 200 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?" "Nimic, bineînţeles, pentru că e mort", a răspuns studentul. "Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort".

Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toţi arborii din această grădină un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creştea zi de zi, lună de lună, an de an, şi devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea şi era fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.

Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de tine". Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă după cum doreşti". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!" "Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".

În grădină se făcu linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise: "Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi frunzele". "Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile lasă-mi-le, te rog!" Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăţi de frunze şi ramuri, nu te voi putea folosi". Soarele îşi ascunse faţa; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: "Stăpâne, curăţă-mă...". "Dragul meu, trebuie să-ţi mai fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă numaidecât până la pământ şi spuse: "Stăpâne, taie şi despică!"

Regele îl tăie, îl curăţă de ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăţi de bambus şi le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit ajunse şi pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un "Bine ai venit!" De asemenea şi ogorul se bucură nespus.

După aceasta s-a putut planta orez. Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul secerişului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege. Când acest bambus era frumos, creştea numai pentru sine şi se bucura de propria-i frumuseţe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţară rodnică.

Un bob de grâu se ascunse în hambar.

Nu voia să fie semănat.

Nu voia să moară.

Nu voia să se jertfească.

Voia să-şi salveze viaţa.

Aşa nu deveni niciodată pâine.

Nu ajunse niciodată pe masă.

Nu a fost niciodată binecuvântat şi împărţit.

Nu dărui niciodată viaţă.

Nu dărui niciodată bucurie.

Într-o zi veni stăpânul.

Împreună cu praful din hambar aruncă la gunoi şi bobul de grâu.

Într-o anecdotă africană se povesteşte că în ţară bântuia o foamete cumplită. Atât oamenii, cât şi animalele sufereau de foame. Nu mai ştiau ce să facă pentru a supravieţui.

În această ţară trăia şi un pelican care nu ţinea aşa de mult la propria-i viaţă cât la cea a puilor săi. Aceştia îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai ştia ce să facă. În strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său şi-şi dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi, întăriţi, au putut să-şi continue cu bine drumul vieţii. Bătrânul pelican însă muri. Îşi dăduse sângele, viaţa, pentru puii săi.

Un om se afla într-un tren. În fiecare staţie scotea capul pe fereastră, citea numele localităţii în care se afla şi ofta. După vreo cinci staţii, un călător din acelaşi compartiment îl întrebă: "Vă doare ceva? Observ că oftaţi adânc". "Da, răspunse el. De fapt ar trebui să cobor. Tot timpul merg în sens opus. Dar aici este aşa de cald şi frumos!"

Un om veni la un rabin şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră: "Învăţătorule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?" Rabinul îi răspunse: "Tu ai o capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!" Omul crezu că nu a auzit bine: "Să iau capra cu mine în cameră?" "Fă cum ţi-am spus, îi răspunse rabinul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!"

Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la rabin şi-i spuse: "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!" Rabinul îi spuse: "Mergi acasă şi du capra în staul la locui ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!" Săptămâna trecu repede. Când veni la rabin, faţa omului strălucea de bucurie: "Viaţa e minunată, învăţătorule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai crează probleme. Suntem numai noi şase!"

Un monah dintr-o mănăstire de pustnici căzu într-un păcat mare. Se ţinu o adunare şi la aceasta a fost convocat şi confratele lor Mose. Acesta însă nu a vrut să vină. De aceea, preotul îi trimise ordinul: "Vino, căci adunarea te aşteaptă!" Mose se ridică şi veni. Luă un coş ciuruit, îl umplu cu nisip şi-l puse pe umeri. Confraţii îi ieşiră în întâmpinare şi-l întrebară: "Ce este asta, părinte?" Bătrânul le răspunse: "Acestea sunt păcatele mele. Ele curg în spatele meu şi eu nu le văd". Când auziră aceasta, călugării nu-i mai spuseră nimic acelui confrate, ci îl iertară.

Într-o zi, mulţi oameni au venit la un monah singuratic. Aceştia l-au întrebat: "Ce sens găseşti în viaţa ta petrecută în tăcere?" Monahul era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse vizitatorilor săi: "Priviţi în cisterne. Ce vedeţi înăuntru?" Oamenii s-au uitat în cisternele adânci: "Nu vedem nimic". După câteva clipe, călugărul le spuse din nou: "Priviţi în cisterne şi spuneţi-mi ce vedeţi înăuntru?" Oameni s-au uitat din nou în cisterne: "Acum ne vedem pe noi înşine!" Călugărul le spuse: "Vedeţi voi, când scoteam apă, apa era agitată. Acum apa este liniştită. Aceasta este experienţa liniştii: a te vedea pe tine însuţi!"

În China se povesteşte că un ţăran, care avea o mică parcelă de orez deasupra unei peşteri, cobora zilnic de mai multe ori în peşteră să aducă apă, pentru a iriga cultura sa de orez. Când au ajuns europenii în acel ţinut şi au văzut cum îşi desfăşura acest om obositoarea sa muncă agricolă, îi oferiră posibilitatea de a construi o pompă care să-l scutească de povara transportării apei. Dar ţăranul refuză cu respect: "Dacă n-aş mai putea căra apă, atunci mi-ar lipsi timpul pentru meditaţie".

Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când o termină, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta era opera unui Spirit; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?" El îi răspunse: "Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am adunat spiritul şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata şi onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude şi critici. După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi nici unul din mădularele mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era acum îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea şi concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care o datorez Spiritului".

O veche istorioară povesteşte despre un pustnic care se plângea că deseori are prea multe de făcut. Lumea se mira de acest lucru şi-l întrebă ce înseamnă asta. Pustnicul le răspunse: "Am de îmblânzit doi şoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un şarpe, să încarc un măgar, să pun şaua pe cai şi să dresez un leu". "Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îţi este încărcat. Dar unde îţi sunt animalele de care vorbeşti, căci nu vedem nimic din toate acestea?" Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înţeleagă cu toţii, căci aşa ceva aveau şi ei acasă. De altfel şi noi avem. "Cei doi şoimi sunt ochii noştri care se reped asupra oricărui lucru, câteodată sunt ca nişte săgeţi care se înfig ici-colo şi aşa rămân. Uneori este greu să le îmblânzeşti. Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, şi ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide... Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc şi ne fac să rătăcim. Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinţilor noştri: limba. Cineva spunea că cei 32 de dinţi sunt neputincioşi în faţa unei limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, adevărul... Şi apoi avem de încărcat un măgar: corpul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Dacă este supraîncărcat, se împotriveşte, face năravuri, refuză, este încăpăţânat ca un măgar. Şi totuşi avem nevoie de el. Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, aşa cum inima este centrala puterii, reşedinţa curajului, dar şi celula germenului urii şi al revoltei. Inima, un mădular aşa de mic, poate fi aşa de mare. Cu toate că nu se vede în exterior, şi noi avem suficient de lucru astăzi".

Robert Maoussi, un băiat de 18 ani din Camerun, se molipsi de lepră. Cu greu ne putem imagina ce însemna acest lucru. Suferea îngrozitor. Cu toate acestea credea cu tărie în Isus. Şi această credinţă îi dădea putere de a suporta durerile. Se jertfea şi oferea suferinţele sale Mântuitorului. El spunea: "Voi suporta aceste suferinţe până la moarte pentru băieţii şi fetele care sunt de aceeaşi vârstă cu mine. Vreau să fiu ca şi conducătorul de joc al unei echipe de fotbal. Suportând suferinţele, le arăt de fapt un alt drum spre Dumnezeu şi-i ajut să nimerească, de departe, poarta spre Dumnezeu".

Într-o seară durerile sale erau insuportabile. O rugă pe sora asistentă să vină cu calmantele mai devreme decât de obicei. Când o oră mai târziu veni să-l viziteze, tableta de medicament încă se mai afla pe masă. Ea se miră. El însă îi spuse: "Soră, m-am răzgândit. Dumnezeu are mai multă nevoie de durerile mele pentru mântuirea oamenilor, decât eu de calmante pentru ameliorarea suferinţelor".

Diavolul voia odată să se ofere sfântului Martin drept sprijin. Îi apăru îmbrăcat în măreţie regească. El îi spuse sfântului: "Martine, îţi mulţumesc pentru fidelitatea ta! Trebuie să ştii că şi eu îţi sunt credincios. De acum înainte vei simţi totdeauna prezenţa mea. Poţi să te bazezi pe mine".

Sfântul Martin îl întrebă: "De fapt, cine eşti tu?" "Sunt Isus Cristos", îi răspunse Diavolul. "Dar unde îţi sunt rănile?", întrebă sfântul. "Vin din gloria cerească, răspunse Diavolul, acolo nu sunt răni". La aceasta sfântul Martin spuse: "Nu-mi place să mă uit la un Cristos care nu are răni. De un Cristos care nu poartă semnul crucii nu mă pot lega".

În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă.

Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu există chiar nici o cale de salvare?" "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie".

Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.

A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.

În luna martie a anului 1938, în Burgenland-ul austriac, o trupă de soldaţi fascişti îi alungau pe evrei din casele lor peste graniţa cu Ungaria. Un preot catolic se alătură evreilor, devenind astfel martor al suferinţelor lor. Pe când mergeau, conducătorul trupei se apropie de el, îi luă crucea de lemn făcând din ea o cruce fascistă şi i-o întinse rabinului să o sărute. În acel moment însă a avut loc ceva impresionant: rabinul luă crucea, o refăcu aşa cum era la început şi o dădu înapoi preotului catolic. Dar, în turbarea de necontrolat, fasciştii îl uciseră pe rabin.

Un rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: "Iertare imposibil, să fie încarcerat!". Sentinţa i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă sentinţa: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!" A făcut doar o deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.

În cadrul unor exerciţii spirituale pentru tineri, directorul spiritual, vorbind despre convertire, spuse:

"Eu sunt furios, iar Isus îmi spune: Iartă! Îmi este frică, iar el îmi spune: Curaj! Am îndoieli, iar el îmi spune: Ai încredere! Sunt agitat, iar el îmi spune: Fii calm! Prefer să-mi urmez propriul drum, iar el îmi spune: Vino şi urmează-mă! Îmi fac propriile mele proiecte, iar el îmi spune: Uită-le! M-am întors spre bunurile materiale, iar el îmi spune: Lasă-le în spate! Doresc siguranţa, iar el spune: Eu nu-ţi promit absolut nimic! Doresc să-mi trăiesc viaţa, iar el spune: Dă-ţi viaţa! Cred că sunt bun, iar el îmi spune: Nu ajunge să fii bun! Îmi place să fiu patron, iar el spune: Slujeşte! Îmi place să comand pe alţii, iar el spune: Ascultă! Îmi place să înţeleg, iar el spune: Crede! Îmi place claritatea, iar el îmi vorbeşte în parabole! Îmi place liniştea, iar el vrea să fiu deranjat. Îmi place violenţa, iar el spune: Pacea să fie cu tine! Eu scot sabia, iar el spune: Bag-o în teacă! Mă gândesc la răzbunare, iar el spune: Arată şi celălalt obraz! Vorbesc de ordine, iar el spune: Am venit să aduc război! Am ales ura, iar el spune: Iubiţi pe duşmanii voştri! Încerc să semăn armonia, iar el zice: Am venit să arunc foc pe pământ! Vreau să fiu cel mai mare, iar el spune: Învăţaţi să fiţi mici ca un copil! Îmi place să rămân în ascuns, iar el spune: Lăsaţi să lumineze lumina voastră! Caut locul cel mai bun, iar el spune: Aşază-te în ultima bancă! Îmi place să fiu remarcat, iar el spune: Rugaţi-vă în camera voastră încuiată!"

După expunerea temei şi după timpul de meditaţie personală, cei care doreau puteau să împărtăşească, în grupuri mici, gândurile, reflecţiile şi experienţele lor personale. La un moment dat, un tânăr mărturisi deschis: "Îmi pare foarte rău, dar nu, nu-l înţeleg pe acest Isus. Este o provocare pentru mine. Mă reduce la tăcere. Asemenea multor discipoli de-ai săi, şi eu aş dori să urmez un alt Maestru care să fie mai sigur şi mai puţin exigent". După o scurtă pauză, acelaşi tânăr continuă: "Cu toate acestea am descoperit şi constat acelaşi lucru ca şi Petru, care mărturisea: "Nu cunosc pe nimeni altul care să aibă cuvintele vieţii veşnice!"

Două femei au venit la un stareţ ca să-i ceară nişte sfaturi. Prima se considera o mare păcătoasă. În tinereţe l-a înşelat pe bărbatul ei şi acum avea remuşcări de conştiinţă. A doua, dimpotrivă, nu-şi făcea nici un fel de reproşuri pentru cine ştie ce păcate şi era mulţumită de ea însăşi pentru că trăia zi de zi după legea Domnului. Stareţul le întrebă despre viaţa lor. În timp ce prima recunoscu, cu lacrimi în ochi, că săvârşise un păcat foarte mare - şi ea considera că aceste păcate sunt aşa de grave, încât nu se mai poate spera că vor fi iertate -, a doua spuse că nu comise nici un păcat grav, ci numai păcate uşoare.

Stareţul îi spuse atunci primei femei: "Du-te şi caută o piatră aşa de mare, încât să o mai poţi duce, şi adu-o aici la mine". Iar celei de-a doua îi zise: "Mergi şi tu şi adu-mi atâtea pietre câte poţi să duci, dar ele să fie foarte mici".

Femeile au plecat şi au îndeplinit porunca stareţului. Prima aduse un bolovan mare, iar a doua un sac plin cu pietricele. Stareţul privi pietrele şi spuse: "Acum faceţi următorul lucru: duceţi pietrele înapoi şi puneţi fiecare dintre ele în locul de unde a fost luată. După ce aţi terminat, veniţi înapoi la mine". Femeile au plecat să împlinească porunca stareţului. Prima găsi cu uşurinţă locul de unde luase bolovanul şi-l puse la loc. Dar a doua femeie nu a putut să-şi amintească de locul de unde luase fiecare pietricică în parte. De aceea se întoarse la stareţ, fără a împlini porunca.

"Vedeţi voi, le spuse stareţul, la fel se întâmplă şi cu păcatele. Tu ai dus bolovanul greu la locul său, îi spuse primei femei, pentru că ai ştiut de unde l-ai luat. Tu însă nu ai putut să duci pietricelele, pentru că n-ai mai ştiut exact de unde au fost luate, se adresă el celei de-a doua femei. La fel se întâmplă şi cu greşelile noastre. Ai ştiut ce greşeală ai făcut. Pentru ea, porţi asupra ta reproşurile oamenilor şi remuşcările conştiinţei tale, ai devenit umilă şi astfel te-ai eliberat de urmările păcatului. Tu, dimpotrivă - se îndreptă stareţul spre cea de-a doua femeie -, ai făcut mici greşeli. Nu mai ştii care sunt acestea, nu te-ai căit de ele, te-ai obişnuit cu o viaţă în păcate, ai subliniat greşelile altora şi te-ai scufundat din ce în ce mai adânc în ale tale. Cu toţii suntem păcătoşi şi cu toţii ne vom prăbuşi dacă nu ne pare rău de greşelile noastre".

Mahathma Gandhi şi un misionar mergeau împreună spre biserică în timpul unei vizite în oraşul de misiune Mariauhi, ce se găseşte lângă Durban, în Africa de Sud. Gandhi se opri în faţa crucifixului, se plecă cu respect şi zăbovi aşa câteva clipe în faţa crucii. Apoi se întoarse către misionar şi-i şopti: "Suferinţa acceptată cu răbdare ne va mântui pe noi, indienii, europenii, africanii. Crucea dumneavoastră, părinte, predică un mare adevăr pentru întreaga lume!"

Era într-o toamnă în munţii din regiunea Bayern. În văi era o ceaţă densă. Din cauza aceasta, o grupă de turişti erau nemulţumiţi, pentru că voiau să vadă ceva din frumuseţile Alpilor. Dar le-a venit o idee: să urce în munţi. Aşa că au început să urce munţii în speranţa că norii se vor risipi, că va veni soarele şi totul va străluci în lumina sa aurie. Dar au urcat un sfert de oră, o jumătate, o oră, şi în pădurea întunecoasă şi în jurul stâncilor au apărut nori şi mai groşi de ceaţă. În cele din urmă le veni în întâmpinare un băştinaş. Ei l-au întrebat: "Spuneţi-ne, vă rugăm, nu se termină o dată cu această ceaţă? Putem să mai urcăm, sau trebuie să ne întoarcem?" Băştinaşul răspunse: "Trebuie să urcaţi până la cruce. Acolo este o lumină splendidă". Şi într-adevăr aşa a fost. La crucea de pe piscul muntelui ceaţa dispăru, iar soarele strălucitor lumina splendid pe cerul albastru.

Într-o mică biserică de ţară din podişul şvăbesc se poate vedea o pictură foarte interesantă din perioada barocului. Este reprezentat Isus pe cruce. Dar şi Diavolul este reprezentat. Acesta are în mână o listă pe care sunt trecute păcatele oamenilor. Diavolul vrea să-i spună lui Isus: "Iată ce răi sunt oamenii. Păcatele lor sunt trecute pe această listă. Aceşti păcătoşi îmi aparţin mie". Atunci soseşte un înger cu un burete. Înmoaie buretele în sângele şi apa care curg din coasta străpunsă a lui Isus şi apoi şterge păcatele de pe lista Diavolului.

Un turist care închiriase o cameră de vară la o ţărancă de munte o întrebă pe femeie: "Se poate merge aici undeva la Liturghie?" "Bineînţeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuţă. Şi eu mă duc acolo".

Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere şi mai în vârstă. "Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Şi asta e fiica mea. A murit de cancer". "Aşa de multă nefericire! Cum de se poate suporta aşa ceva?", întrebă turistul. Femeia răspunse. "În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte numărul deceselor, atunci muţeşti".

"Da, se poate înţelege", se gândi musafirul. "Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la sine familia. M-am plâns ca Iob, dar nu am obţinut nici o mângâiere ca Iob. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeţi atârnat pe perete, aici în colţ. Am zăbovit în faţa lui ore-n şir, luni de zile de iarnă, când nu aveam nici un musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Cristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a sa? Şi aici mi-am găsit putere să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat".

"Sunt în regulă. Mămica ştie că mă poate lăsa singurică acasă. Tocmai a mers la cumpărături. Ştie că rămân la măsuţa mea şi-mi fac temele: 3 x 4 = 12; 4 x 3 = 12; 2 x 5 + 2 = 12. Dar hai să mă ridic un pic. Nu-i bine să şezi tot timpul fără să te mişti. Da, doar nu fac nimic rău. Vreau să mă ridic şi să mă duc la fereastră. Doisprezece este o cifră frumoasă. S-ar putea scrie un caiet întreg cu cifra doisprezece. Dar acum să mă plimb puţin prin casă. Ăsta nu-i nici un rău. Mulţi gândesc mai bine în timp ce merg. Şi nu mă gândesc la nimic altceva decât la cifra doisprezece: 2 x 6 = 12. Merg puţin în casă. Vreau să văd dacă a observat ceva. Dacă portofelul mai este în sertarul din bucătărie, atunci n-a observat nimic. Dar nu voi lua nimic. Nu, m-am schimbat total, nu voi lua nimic. Astăzi nu, absolut deloc. Portofelul este în sertar. Nu-l deschid, ci mă aşez din nou la măsuţă şi scriu: 2 x 6 = 12. Dar să-l deschid. Doar ca să văd dacă a observat ceva. Dacă sunt bani înăuntru. Dar nu voi lua nimic. Îl deschid şi în el sunt mulţi bani. Multe monede. La prima vedere nici nu se vede câte. Acum ştiu că nu a observat nimic. Acum pot să închid sertarul şi să merg la măsuţa mea şi să scriu. Dar ce anume? Ea nu a observat nimic. Şi dacă sunt aşa de mulţi bani, nici nu va observa că lipseşte ceva. Sunt trei monede de 500. Pot lua una fără probleme. Dar nu iau nimic. Nu mai fac acest lucru. Mi-e teamă că va observa. Dar nu poate să observe. Dacă sunt două monede sau trei, nu e prea important. Bineînţeles că-mi aparţine şi mie. Nouă tuturor. Nu-i voie să iau nimic. Cine poate să decidă ce am voie şi ce nu, dacă nu mă vede nimeni? E dificil. Nu vreau. Ba vreau. Aş vrea o monedă de 50. Nu. Ba da. Nu. Ba da. Nu pot să stau aşa o veşnicie. Mă duc. Merg să-mi termin temele..."

Un guvernator şi-a întrerupt călătoria ca să vorbească cu unul din foştii săi maeştri. Printre altele, guvernatorul îi spuse: "Afacerile de stat nu-mi lasă timp pentru discuţii prea lungi. De aceea, aţi putea să rezumaţi în două-trei propoziţii esenţa religiei pentru un om aşa de activ ca mine?" Pentru tine, voi rezuma esenţa religiei doar printr-un singur cuvânt", răspunse maestrul. "De necrezut. Cum sună acest extraordinar cuvânt?", era nerăbdător guvernatorul. "Acest cuvânt este liniştea". "Şi cum se ajunge la linişte?" "Prin meditaţie". "Şi dacă-mi permiteţi încă o întrebare: Ce este meditaţia?" "Linişte", răspunse maestrul.

Între insulele Pellworm şi Süderoog există un drum lung de 14 km prin estuar. De trei ori pe săptămână un poştaş merge timp de cinci ore să ducă corespondenţa unui cuplu de arendaşi, singurii locuitori ai micii insule. Pentru călătoria sa prin estuar are nevoie mai ales de busolă, de calendarul mareei şi de informaţii despre starea vremii, deoarece o furtună neaşteptată poate să pună în pericol ambarcaţiunea. Cel mai periculos lucru însă este ceaţa care se ridică. Dacă indicatoarele negre de orientare dispar în ceaţa densă, când toţi intră în panică şi sunt cuprinşi de teamă, atunci doar busola mai poate indica corect drumul.

Când era pericol din cauza ceţei dense - îşi aminteşte poştaşul - tatăl său lua cu sine întotdeauna un corn de ceaţă. Un al doilea corn avea bunica. Ea stătea pe malul Pellworm şi dădea semnale pentru ca să-l piloteze acasă în siguranţă.

La ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare: "De ce au familiile creştine o cruce în locuinţele lor?" "Un semn al învierii ar fi mai bine", era de părere un altul. Atunci m-am aşezat lângă băieţii mei şi le-am povestit o istorioară.

Bunicul şi Mihael au mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de iarnă aprigă. Mihael se bucura de gheaţă şi zăpadă, ţopăia şi umbla greu prin zăpadă. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă, chiar foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheaţă. "Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă Mihael. Voi încerca cel puţin să mă dau puţin pe gheaţă!" Bunicul îl avertiză. Când Mihael îşi puse picioarele pe gheaţă, bunicul îi spuse insistent: "Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheaţă!" Dar cuvintele bătrânului au venit prea târziu. Gheaţa se sparse, Mihael căzu în apă şi acum se ţinea de marginea unei bucăţi de gheaţă. Tremurând, bunicul îşi întinse numaidecât bastonul către nepoţel. Depuse tot efortul să nu alunece şi să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuşi să-l salveze pe băiat. Îl luă în braţe şi-l duse repede acasă. Copilului i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-şi revină, dar pentru bătrân această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi puse capăt vieţii. Şi durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile care aparţinuseră bunicului. Mihael privea cu durere. "Nu, strigă el deodată, nu aruncaţi bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine!

N-a mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înţeles. Şi Hannes a continuat: "Acum înţeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru cineva...; înţeleg ce înseamnă pentru creştini semnul crucii".