MEDITAŢII

Capitolul 13. Înţelepciunea vieţii

"Bună ziua", zise puiul de vulpe. "Bună ziua", răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. "Sunt aici, sub măr", zise vocea. "Ce drăgălaşă!... făcu micul prinţ. Cine eşti tu?" "Sunt un pui de vulpe", zise puiul de vulpe. "Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt atât de necăjit...". "Nu pot să mă joc cu tine, zise puiul de vulpe. Nu sunt îmblânzit". "Ah, iartă-mă, exclamă micul prinţ. Ce înseamnă Ťsă îmblânzeştiť?" "E o istorie de mult uitată, zise puiul de vulpe. Înseamnă Ťsă stabileşti legături...ť" "Să stabileşti legături?" "Exact, zise puiul de vulpe. Pentru mine nu eşti acum decât un băieţaş, precum o sută de mii de băieţaşi. Şi nu-mi pasă de tine precum nici ţie nu-ţi pasă de mine. În ochii tăi nu sunt decât un pui de vulpe, la fel ca o sută de mii de alţi pui de vulpe. Dacă însă mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic pe lume precum unic pe lume voi fi şi eu pentru tine..." "Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Ştiu o floare care cred că m-a îmblânzit...".

Dar puiul de vulpe reveni la ideea lui.

"Ştii, duc o viaţă monotonă. Eu vânez găini, oamenii mă vânează pe mine. Găinile seamănă între ele, ca şi oamenii. Şi mi s-a urât de toate. Dacă însă mă îmblânzeşti, viaţa mi se va lumina atunci ca o zi însorită. Voi recunoaşte sunetul unor paşi ce se vor deosebi de ai tuturora. Paşii altora mă fac să mă pitesc sub pământ. Paşii tăi mă vor chema afară ca o muzică. Priveşte! Vezi holdele acele de grâu? Eu nu mănânc pâine. Grâul nu-mi trezeşte nici un interes. Holdele nu-mi sugerează nimic. Tu însă ai nişte plete de culoarea aurului. Şi ce minunat va fi când mă vei îmblânzi! Holda aurită mă va face să mă gândesc la tine. Şi voi îndrăgi până şi foşnetul vântului printre spice...".

Puiul de vulpe tăcu, privind stăruitor la micul prinţ.

"Te rog, îmblânzeşte-mă!", zise el. "Cu dragă inimă, răspunse micul prinţ, dar nu dispun de timp. Trebuie să-mi găsesc prieteni şi să cunosc o mulţime de lucruri". Cunoşti numai pe cine îmblânzeşti, zise puiul de vulpe. Oamenii nu au timp să mai şi cunoască ceva. Ei cumpără totul de-a gata de pe la negustori. Cum însă nu există negustori de prieteni, oamenii nu au prieteni. Dacă ţii să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!" "Şi ce trebuie să fac?", întrebă micul prinţ. "Trebuie să te înarmezi cu răbdare, zise puiul de vulpe. Mai întâi te aşezi pe iarbă, uite-aşa, la o anumită distanţă. Eu mă uit la tine din coada ochiului, şi tu nu scoţi o vorbă. Limba seamănă discordie. Pe zi ce trece însă te vei da tot mai aproape...".

Şi micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când veni timpul să plece...

"Ah! zise puiul de vulpe. Îmi vine să plâng". "Tu eşti de vină, îi zise micul prinţ. Eu n-am vrut să-ţi căşunez nici un rău, tu m-ai rugat să te îmblânzesc". "Fireşte", zise puiul de vulpe. "Dar vei plânge!", zise micul prinţ. "Fireşte", zise puiul de vulpe. "Atunci nu te-alegi cu nimic". "Ba da, zise puiul de vulpe, îmi rămâne culoare grâului... Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi". "Esenţialul este invizibil pentru ochi", repetă micul prinţ spre a nu uita...

Într-un sat exista un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!" Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!" Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă.

În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?" Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug.

După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse: "Ascultă la mine, vecine: Cine stă şi leneveşte încet-încet rugineşte".

Trei lucruri trebuie să-ţi doreşti ţie şi celorlalţi: sănătate, bucurie şi prieteni.

Trei lucruri trebuie să stăpâneşti: temperamentul, limba şi purtarea ta.

Trei lucruri trebuie să cultivi: curajul, bunătatea şi iubirea faţă de semeni.

Trei lucruri trebuie să dăruieşti: săracilor ce-ţi este posibil, un cuvânt mângâietor celor întristaţi şi un cuvânt frumos celor ce l-au meritat.

Trei lucruri trebuie să eviţi: cruzimea, îngâmfarea şi nerecunoştinţa.

Trei lucruri trebuie să admiri: frumuseţea naturii, copiii şi pe cei în vârstă.

Învaţă de la apă să ai statornic drum,

Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,

Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi,

Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,

Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,

Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci

Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,

Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori,

Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori!

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,

Învaţă de la nufăr să fii mereu curat,

Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,

Învaţă de la ape să nu dai înapoi,

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,

Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea,

Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,

Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,

Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,

Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,

Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,

Învaţă de la miel să ai blândeţea sa,

Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,

Învaţă de la toate, că totu-i trecător.

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.

Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.

Acceptă fiecare zi ca pe un har, ca pe un cadou şi, dacă poţi, ca pe o sărbătoare. Nu te scula prea târziu dimineaţa. Uită-te în oglindă, zâmbeşte-ţi şi spune-ţi: "Bună dimineaţa". Faci astfel un exerciţiu ca să poţi s-o spui şi altora.

Dacă cunoşti ingredientele pentru "soare", poţi să îl pregăteşti singur, la fel de bine ca mâncarea zilnică. Iei o porţie mare de bunătate la care adaugi zdravăn răbdare, răbdare cu tine însuţi şi cu ceilalţi. Nu uita priza de umor pentru a digera insuccesele. Amesteci şi o măsură bună de chef de muncă, torni peste toate un zâmbet şi ai soare în fiecare zi.

Cine poate să determine câinele să se dezobişnuiască de lătrat? - Eu nu pot.

Cine poate să determine pisica să se dezobişnuiască de prins şoareci? - Eu nu pot.

Cine poate să determine lupul să se dezobişnuiască de urlat? - Eu nu pot.

Cine poate să determine vulpea să se dezobişnuiască de viclenie? - Eu nu pot.

Cine poate să determine ursul să se dezobişnuiască de mormăit? - Eu nu pot.

Cine poate să determine cioara să se dezobişnuiască de furat? - Eu nu pot.

Cine poate să determine gâsca să se dezobişnuiască de gâgâit? - Eu nu pot.

Cine poate să determine oaia să se dezobişnuiască de behăit? - Eu nu pot, căci aceasta aparţine naturii lor.

Cine poate să determine pe cineva să se dezobişnuiască de o veche deprindere? - Eu nu pot, căci aceasta este o altă natură.

Este greu să speli un morcov ca să devină alb. Da, e foarte greu.

Este greu să încovoi un copac bătrân. Da, e foarte greu.

Este greu să opreşti un râu. Da, e foarte greu.

Este greu să faci dintr-un vin oţetit unul bun. Da, e foarte greu.

Este la fel de greu să repari o greşeală veche.

Este la fel de greu să scoţi pe cineva din vechile obişnuinţe rele.

Taie, şi geluieşte, şi pileşte, şi raşchetează, şi frezează, şi şlefuieşte, şi freacă, şi curăţă şi spală aşa cum poţi. Cu toate acestea, cu greu vei reuşi să scoţi o obişnuinţă din cineva.

Într-o familie rămăseseră doar şapte fraţi la casă. Şase din cei şapte fraţi merseră la muncă, iar cel de-al şaptelea se îngrijea de gospodărie. Când cei şase fraţi se întorceau obosiţi de la muncă, găseau casa aranjată, mâncarea gata pusă pe masă şi totul era pus la locul său. Aceştia erau bucuroşi şi-l apreciau pe fratele lor.

Unul din cei şase voia însă să fie mai deştept decât ceilalţi şi-i puse celui de-al şaptelea frate numele de "Leneşul". El voia ca şi acesta să meargă la treabă cu ei şi să-şi câştige astfel pâinea cea de toate zilele. Acest nume, din păcate, a avut priză la ceilalţi fraţi ai săi. Deci l-au silit să-i însoţească la treabă. Astfel aceşti fraţi trăiră o experienţă surprinzătoare. Când se întorceau obosiţi de la treabă, nimeni nu-i întâmpina cu un zâmbet; nici o mână binevoitoare nu se îngrijea de cele ale casei; nici o masă nu era cu bucate aşternută.

Acum observară cât de rău procedară luând această misiune de la fratele lor. Simţindu-se cu musca pe căciulă, recunoscură fapta lor rea şi hotărâră ca încă din ziua următoare cel de-al şaptelea frate să-şi reia fosta misiune în primire. Fericirea pierdută a celor şapte fraţi se reîntoarse cu binecuvântările sale. Astfel şi-au reluat traiul lor în linişte, pace şi înţelegere.

Un străin veni la un înţelept. Voia să se stabilească în oraşul său. El îl întrebă: "Ce fel de oameni locuiesc aici?" Dar înţeleptul voia mai întâi să ştie: "Ce oameni locuiesc în oraşul tău?" "O, oameni neprietenoşi şi egoişti!" Şi înţeleptul îi răspunse: "Şi aici locuiesc la fel!"

Imediat veni un altul care-i puse aceeaşi întrebare. Dar şi acestuia îi răspunse înţeleptul cu o aceeaşi întrebare: "Ce fel de oameni sunt în oraşul unde ai locuit până acum?" Străinul spuse: "Mă mut cu părere de rău din oraşul meu, căci acolo locuiau oameni foarte simpatici!" Atunci înţeleptul îl linişti: "Asemenea oameni simpatici te aşteaptă şi aici!".

Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din muncă sinceră, reuşi să-şi cumpere un ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept".

Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă dau câte cinci mii de lei fiecăruia. Casă noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri.

A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai inteligent.

Când eram tânăr am fost un revoluţionar. Atunci mă rugam: "Doamne, dă-mi putere să schimb lumea". Pe la jumătatea vieţii mi-am schimbat rugăciunea: "Doamne, ajută-mă să-i schimb pe cei cu care trăiesc şi cu care intru în contact: familia, prietenii, colegii de muncă. Atunci voi fi mulţumit". Acum când am îmbătrânit şi zilele-mi sunt numărate. Rostesc doar o singură rugăciune: "Doamne, ajută-mă să mă schimb pe mine însumi". Ce bine ar fi fost dacă de la început m-aş fi rugat astfel. Nu mi-aş fi risipit viaţa.

Fericiţi sunt cei care pot râde de ei înşişi, căci ei nu se vor plictisi niciodată.

Fericiţi sunt cei care pot deosebi un munte de o movilă de cârtiţă, căci ei îşi vor economisi o mulţime de nervi.

Fericiţi sunt cei care se pot odihni şi dormi, fără să caute scuze, căci ei vor fi înţelepţi.

Fericiţi sunt cei care pot tăcea şi asculta, căci în felul acesta vor învăţa multe lucruri noi.

Fericiţi sunt cei care au suficientă inteligenţă pentru a nu se lua prea mult în serios pe ei înşişi, căci ei vor fi preţuiţi de semenii săi.

Fericiţi sunt cei atenţi la chemarea altora, fără a se considera de neînlocuit, căci ei vor semăna bucurie.

Fericiţi veţi fi dacă veţi privi lucrurile mici cu seriozitate, iar lucrurile mari cu linişte, căci veţi ajunge departe în viaţă.

Fericiţi veţi fi dacă veţi putea zâmbi şi dacă nu vă veţi schimonosi feţele, căci drumul vostru va fi luminat de soare.

Fericiţi veţi fi dacă veţi putea interpreta purtarea altora mereu cu bunătate, chiar şi atunci când aparenţa arată contrariul, căci voi veţi fi consideraţi drept naivi, dar acesta este preţul iubirii.

Fericiţi sunt cei care gândesc înainte de a face ceva şi care se roagă înainte de a se gândi, căci ei vor evita o mulţime de prostii.

Fericiţi sunteţi dacă tăceţi şi zâmbiţi, chiar şi atunci când vă este tăiată vorba, când sunteţi contrazişi sau călcaţi în picioare, căci Evanghelia începe să pătrundă în inima voastră.

Fericiţi sunteţi îndeosebi voi care îl puteţi recunoaşte pe Domnul în toţi aceia pe care îi întâlniţi, căci voi veţi poseda adevărata lumină şi adevărata înţelepciune.

A fost odată un omuşor ce trăia în Misisipi. Dacă stătea alături de alţi oameni, acesta nu ajungea decât până la genunchii lor. Tare ar fi vrut să fie mai mare. El îşi zicea: "Îl voi întreba pe cel mai mare animal din vecinătate ce ar trebui să fac ca să devin mai mare".

Merse la cal şi-l întrebă: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?" Calul îi răspunse: "Trebuie să mănânci mult porumb şi să alergi mult, cel puţin 20 km pe zi, şi după ce vei fi făcut aceasta, cu timpul vei fi aşa de mare şi puternic ca mine". Omuleţul făcu după cum i se spusese, însă porumbul îi era ca şi o greutate mare în stomac, iar din cauza alergatului îl dureau picioarele. Astfel deveni foarte trist, iar de crescut tot nu crescuse.

Deci, se întoarse acasă şi se întrebă de ce sfatul cel bun al calului nu-i folosi la nimic. În sfârşit îşi zise: "Poate că acest animal nu a fost sfetnicul potrivit. Îl voi întreba pe bou. Merse deci în vizită la bou şi-i spuse: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?" Boul răspunse: "Trebuie să mănânci multă iarbă şi apoi trebuie să mugeşti şi, după ce ai mugit destul, vei vedea că deodată vei fi aşa de mare ca mine". Omuleţul urmă şi acest sfat în mod conştiincios, însă din cauza ierburilor îl durea burta, iar din cauza mugetului răguşi. Cel mai rău însă era că nici acum nu crescu mai mare.

Deci, se întoarse din nou acasă, se aşeză pe scaun şi se întrebă de ce nici acest sfat al boului nu-l ajută cu nimic. Puţin timp după aceasta trecu o bufniţă. Ea strigă: "Lumea proastă are mereu idei ciudate, lumea proastă are mereu idei ciudate". "Aşteaptă o clipă, bufniţo, spuse omuleţul. Vreau să te întreb ceva". "Da, te rog repede, spuse bufniţa în mod politicos şi se aşeză pe o ramură. Ce aş putea face pentru tine?" "Vreau să devin mai mare, spuse omuleţul. Însă cu toate că am încercat în fel şi chip, nu am reuşit. M-am şi descurajat deja". "De ce vrei însă să devii mai mare decât eşti?" "Foarte simplu, răspunse omuleţul. Când este o ceartă, este bine să fii mare şi puternic ca să nu-l atragi pe cel mai mic". "A încercat deja cineva să te lovească?", întrebă bufniţa. "Nu, aceasta nu s-a întâmplat încă", răspunse omuleţul. "Atunci, vezi, spuse bufniţa. Nici tu nu ai nevoie să te loveşti. Deci, pentru ce să mai devii mai mare şi mai puternic decât eşti?"

"Mai este încă ceva, spuse omuleţul. Dacă aş fi mare ca şi ceilalţi, aş putea privi foarte departe". "Caţără-te pe un copac, îl sfătui bufniţa, şi atunci vei vedea mai departe decât toţi ceilalţi". "Într-adevăr, ai dreptate", spuse omuleţul. "Deci, spuse bufniţa, văd că ne înţelegem. Dacă cineva este mic sau mare nu este important. De ce doreşti să-ţi crească picioarele! Doreşte mai degrabă să-ţi crească mintea şi atunci vei scăpa de toate grijile".

În China s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise guvernator al împăratului, altul învăţător şi al treilea se făcuse grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit.

"Îmi doresc pentru ziua de mâine, spuse guvernatorul, o ceaşcă de porţelan plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult nu-mi doresc".

"Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună".

"Şi eu, spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte".

În acea noapte a avut loc în China un mare cutremur de pământ. Când guvernatorul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când voia să citească o carte, nu a putut deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezit, soarele răsări precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte.

De aceea, spune un proverb chinezesc: "Cine îşi doreşte cel mai puţin pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit".

Un om avea odată trei prieteni; pe doi din ei îi iubea foarte mult, iar al treilea îi era aşa şi aşa. După un anumit timp a fost adus în faţa tribunalului unde a fost acuzat în mod nedrept şi dur. "Cine dintre voi, spuse el, vrea să vină cu mine şi să dea mărturie pentru mine, căci sunt acuzat aspru şi regele este plin de mânie împotriva mea?" Primul dintre prietenii săi se scuză imediat că nu poate să meargă cu el din cauza unor treburi. Al doilea îl însoţi până la uşa tribunalului. Aici se întoarse şi plecă acasă din cauză că-i era frică să stea în faţa judecătorului mânios. Al treilea, pe care el conta cel mai puţin merse înăuntru, vorbi şi dădu bucuros mărturie pentru nevinovăţia sa, aşa încât judecătorul îl lăsă liber.

Trei prieteni are omul în lumea aceasta: Banii, cel mai bun prieten al său, îl părăsesc şi nu îl însoţesc; Rudele şi prietenii săi îl însoţesc până la uşa mormântului, după care se întorc acasă; Al treilea prieten pe care l-a uitat în viaţă de cele mai multe ori sunt faptele bune. Ele singure îl însoţesc până la tronul judecătorului. Ele merg înainte, vorbesc pentru el şi găsesc îndurare şi har.

Câţiva oameni aveau un maestru atât de mare, încât într-o zi îi spuseră: "Vrem să-l cinstim pe învăţătorul care te-a instruit atât de bine scriind numele său pe o placă pe care s-o atârnăm pe peretele din conventul în care se adună sufiţii. Cine a fost el?" El le răspunse: "Maestrul meu a fost un câine". În mirarea generală din cauza acestei afirmaţii, el continuă: "Da, a fost tocmai un câine. Într-o zi am văzut un câine însetat care s-a apropiat de un lac; văzând în apa limpede propria-i imagine, a luat-o la fugă înspăimântat temându-se că era vorba de un alt câine. Cu cât îi creştea setea, cu atât încerca să se apropie de apă, dar totdeauna imaginea reflectată îl înspăimânta. În final s-a hotărât: şi-a înmuiat botul în apă, imaginea a dispărut şi el a reuşit să bea. Atunci am înţeles că până nu voi înceta să am în faţa mea Eul meu, nu voi ajunge să-l înţeleg pe Dumnezeu".

Într-o zi, un om veni la un înţelept şi-i spuse: "Ascultă, învăţătorule, trebuie să-ţi povestesc cum s-a comportat prietenul tău". "Numai un pic, îl opri înţeleptul. Ai trecut ceea ce vrei să spui prin cele trei site?" "Care trei site?", întrebă omul plin de mirare. "Întocmai, prietene, trei site. Să cercetăm dacă tot ceea ce vrei să-mi spui poate trece prin cele trei site: Prima este a adevărului. Ai verificat dacă tot ceea ce vrei să-mi spui e adevărat?" Omul îi răspunse: "Nu, le-am auzit şi eu la rândul meu, şi...". "Bine, dar te-ai folosit de a doua sită, cea a bunătăţii? Dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti nu e tocmai adevărat, nici bun, vrei cel puţin să mi-o spui cu bunătate?" "Păi...", răspunse celălalt şovăind. "Aşa, spuse înţeleptul. Să încercăm atunci să ne folosim de cea de-a treia sită şi să vedem dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti este de folos". "De folos? Păi nu ştiu dacă..." "Atunci, spuse înţeleptul surâzând, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu e nici adevărat, nici bun şi nici de folos, prefer să nu ştiu, iar pe tine te sfătuiesc să uiţi totul".

Doi oameni, unul sărac şi altul bogat, erau în parloarul unui înţelept. Amândoi voiau să ceară sfaturi de la acesta. Drept primul a fost chemat înăuntru bogatul. Audienţa a durat mult timp. Mai mult decât o oră. Când a fost chemat săracul, acestuia nu-i oferi decât câteva minute. De aceea protestă aprig: "Maestre, e drept ceea ce faci? Pe cei bogaţi îi tratezi diferit de cei săraci! Unde este dreptatea ta despre care se aude peste tot?" "Când ai intrat aici, îi spuse înţeleptul, am ştiut de la prima vedere că eşti sărac. La acela însă a trebuit să aştept şi să-l ascult o oră întreagă ca să descopăr că este şi mai sărac decât tine".

Un cal trăia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu păşuni verzi, râuri limpezi, umbră răcoroasă a multor copaci.

Dar mânzului îi mergea ca şi oamenilor care au de toate: era nemulţumit. Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deşi nu era obosit; era comod şi sătul şi în cele din urmă dispreţuia valea. "Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este aşa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!"

Aşa că au plecat de aici. S-au urcat pe cărăruşe abrupte spre coama muntelui. Vântul rece bătea tare şi aproape că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat şi fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-şi mai putea mişca picioarele.

"Este timpul să ne întoarcem", spuse tatăl şi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum. Sosiră acolo abia noaptea. Abia simţi sub picioarele sale iarba fragedă şi proaspătă şi mânzul necheză cu bucurie: "Tată, rămânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă aşa de frumos mirositoare şi aşa de gustoasă!" În acest moment se înălţau zorii dimineţii. Şi mânzul observă că tocmai în această vale au trăit şi mai înainte. De ruşine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său.

Ciuma era în drum spre Damasc şi într-un deşert depăşi caravana unui căpitan. "Unde mergi aşa de repede?", întrebă căpitanul.

"La Damasc. Am în plan să iau viaţa la o mie de oameni".

La întoarcerea din Damasc, ciuma trecu din nou pe lângă caravană. Căpitanul întrebă din nou: "50.000 de vieţi ai nimicit, nu o mie".

"Nu, răspunse ciuma, am luat doar o mie. Teama a luat restul".