MEDITAŢII

Capitolul 12. Comuniune / Comunitate

Un mic şurub se afla în caroseria unui vapor împreună cu alte mii de şuruburi şi ţinea laolaltă două plăci de oţel. Într-o zi şurubul zise: "Vreau să mă fac un pic mai comod. Este treaba mea şi pe nimeni nu-l priveşte ce fac eu!" Dar când auziră celelalte şuruburi că unul vrea să se slăbească, protestară şi strigară: "Eşti nebun? Dacă tu ieşi afară, atunci nu peste mult timp ne vom desface şi noi". Două şaibe mai mari dădură chiar alarma. "Pentru Dumnezeu, ţineţi plăcile, căci altfel ne vom duce cu toţii...!" Zvonul se răspândi cu repeziciune în întreg vaporul. "Şurubul cel mic are de gând să facă ceva!" Totul era îngrozitor. Vaporul începu să se clatine iar plăcile, şaibele şi şuruburile trimiseră o veste comună către micul şurub şi-l rugară să rămână la locul său, pentru că altfel întreg vaporul s-ar scufunda şi nimeni n-ar ajunge la port.

Degetele cel mic şi cel mare se luară odată la ceartă. Degetul cel mare spuse: "Degetele mici nu sunt bune la nimic". "N-ai voie să spui acest lucru, îi răspunse degetul mic, şi eu sunt valoros". "Iată, eu pot să mă îndoi mai uşor decât tine!" Şi aşa continuă cearta. În principiu, toate degetele erau mulţumite de faptul că ele erau degete, dar priveau cu gelozie către ochi. "Noi, spuseră degetele, trebuie să muncim din greu: să apucăm, să prindem, să ţinem... Ochii, care sunt mereu sus, ei o duc bine! Ei se învârtesc numai un pic, se plimbă din stânga în dreapta şi au timp să privească la toate din lume!" "Da, tocmai de aceea noi, ochii, suntem mai de valoare decât voi. Suntem preţioşi! În comparaţie cu ceea ce facem noi, voi, degetelor, nu sunteţi bune de nimic! Suntem bucuroşi că nu suntem degete mici şi strâmbe ca voi!" Atunci degetele se înfuriară: "Aveţi grijă, ochilor, noi putem să vă facem rău, vă putem zgâria. Aşteptaţi şi vă vom arăta noi vouă!" Cearta se încinse din ce în ce mai mult. Picioarele şi degetele de la picioare se luară şi ele la ceartă, iar gura se deschise şi spuse şi ea tare de tot: "Eu sunt de cel mai mare folos! Numai eu sunt de valoare". În cele din urmă cu toţii se luară la ceartă, aşa încât se iscă acolo un adevărat război.

Un tată avea şapte fii care, deseori, nu se împăcau. Datorită certurilor uitară să lucreze. În plus, câţiva oameni răuvoitori aveau de gând să se folosească de această neînţelegere pentru ca după moartea tatălui lor să se ia la bătaie pentru moştenire. Atunci bătrânul tată îi chemă pe fiii săi laolaltă, le puse înainte şapte nuiele, care erau bine legate, şi le spuse: "Cine va reuşi să rupă acest mănunchi de nuiele, aceluia îi voi da 100 de talanţi". Unul după altul îşi încercară norocul şi puterile. Neputând rupe mănunchiul de nuiele, recunoscură cu toţii: "Nu merge, nici nu e posibil!" "Ba da, le spuse tatăl, nu este nimic mai uşor!" Desfăcu legăturile şi rupse toate nuielele, una după alta, cu cel mai mic efort. "Aşa, bineînţeles că este uşor, îi spuseră fiii săi. Aşa şi un copil ar fi putut să le rupă!" Tatăl însă le spuse: "Aşa cum este cu aceste nuiele, la fel este şi cu voi. Atâta timp cât veţi fi împreună, veţi trăi şi nimeni nu vă va putea dezbina. Dar dacă legătura înţelegerii care vă uneşte se va rupe, atunci se va întâmpla cu voi ca şi cu nuielele care zac rupte aici înaintea voastră, pe pământ".

Un orb şi un şchiop au fost surprinşi de un incendiu într-o pădure. Amândoi intrară în panică. Orbul voia să fugă, dar neputând să vadă, se îndreptă tocmai spre foc. Atunci şchiopul îi spuse: "Să nu mergi într-acolo!" Orbul îl întrebă: "Atunci în ce direcţie să mă duc?" Şchiopul îi zise: "Aş putea să-ţi arăt eu drumul cel bun, bineînţeles, dacă vrei. Dar fiindcă sunt şchiop, nu o pot face. Totuşi, ia-mă pe umerii tăi şi-ţi voi indica drumul pe care să mergi, astfel încât să nu dăm nici de şerpi şi spini, şi nici de foc sau alte primejdii. Astfel vei putea ajunge cu bine în oraş". Orbul îl luă pe umeri şi se lăsă ghidat de acest şchiop. Nu după mult timp, amândoi ajunseră nevătămaţi în oraş.

O pasăre îşi cloci ouăle pe o ramură a unui copac. Deodată zări cum un şarpe boa venea încet-încet spre ea. Biata pasăre! Nu mai ştia ce să facă pentru a-şi salva ouăle din faţa şarpelui. În acel moment trecu o maimuţă pe acolo şi, văzând pericolul, îi zise păsării: "Nu te teme! Voi arunca pietre în el şi astfel îl voi alunga". "Aşa însă vei sparge şi ouăle mele!", spuse pasărea. Veni şi un elefant. "Nu mai plânge! Voi scoate copacul din rădăcini şi astfel îl voi alunga pe şarpe", spuse el. "Opreşte-te! îi spuse pasărea. Vrei să-mi spargi ouăle?!" Atunci pasărea îşi zise: "Într-adevăr, cei mari ai pădurii nu sunt capabili să pună pe fugă un şarpe boa, fără a-mi distruge ouăle din cuib". Pentru a salva cel puţin viaţa ei, pasărea se hotărî să zboare din cuib. În acest moment îi veni o idee grozavă: merse la furnici şi solicită ajutorul lor. Imediat veniră cu miile. Se urcară pe copac, apoi pe şarpe şi în câteva clipe nu mai rămase din el decât pielea. "Bravo! le spuse pasărea, acum micuţele mele sunt salvate!"

Odată merse un tată cu fetiţa sa pe terenul de joacă. Aici se afla un balansoar şi fetiţa voia aşa de mult să se balanseze cu tatăl ei. Ea se aşeză într-o parte şi tatăl în partea opusă. Deodată fetiţa se trezi foarte sus, iar tatăl jos la pământ. "Hai, hai!", strigă fetiţa, dar balansoarul nu se mişcă din loc. Fetiţa era aşa de uşurică, iar tatăl aşa de greu. În spatele fetiţei se aşeză şi un băieţel, dar nici acum nu balansa. Mai veni un al treilea, apoi un al patrulea copil şi în cele din urmă tatăl se trezi sus. În sfârşit, balansoarul începu să oscileze cum trebuie.

În China trebuia să aibă loc o sărbătoare, o nuntă. Mirii erau foarte săraci. De aceea pe invitaţia trimisă fiecărui invitat scriseră ca fiecare să binevoiască să aducă cu sine câte o sticlă de vin. Acesta urma să fie turnat într-un butoi mare la intrarea în sala nunţii.

În cele din urmă sosi momentul festiv. Se adunară cu toţii şi servitorul scoase vin din butoiul cel mare. Dar, spre uimirea loc, când voiau să ciocnească un pahar cu tinerii căsătoriţi, să-i felicite şi să bea, atunci observară că fiecare avea în paharul său apă. Tuturor le păru rău de acest incident, căci cu toţii gândiseră: "A, o sticlă de apă, pe care o voi turna în butoi, nu se va cunoaşte şi nimeni nu va observa acest lucru!" Din nefericire, cu toţii gândiseră la fel. Toţi voiau să sărbătorească pe costurile celorlalţi. Şi aşa, marea şi frumoasa sărbătoare aşteptată nu a mai putut să aibă loc.

Acesta este conţinutul unui cântec american, care după marea eliberare americană din 1983, se răspândi în toată lumea. Se apropia eliberarea unui deţinut. Contactul cu familia sa avea loc din ce în ce mai greu. "Oare aş putea fi primit din nou în sânul familiei mele?", se întreba el. Îi era într-adevăr teamă de un răspuns negativ. În acest caz ar fi trebuit să fugă şi să uite pentru totdeauna de familia sa. Totuşi încercă să intre din nou în contact şi scrise familiei sale o scrisoare: "Atârnaţi pe mărul de pe colina din apropierea gării o batistă mare multicoloră ca semn că îmi permiteţi să mă reîntorc acasă". Urcând în tren, tânărul aştepta încordat. La ultima curbă privi cu atenţie pe fereastră. Deodată mărul de pe colină îi captă toată atenţia: era acoperit cu mii de batiste multicolore!

Într-un sat extins ce se situa lângă un râu exista o moară veche. De ani de zile roata era pusă în mişcare de acţiunea apei. Acum însă ţăranii nu-şi mai prelucrau terenurile, fiindcă nu se mai merita. Făina cumpărată era mai ieftină decât cea produsă la această moară.

Astfel moara primi o nouă funcţiune: a fost transformată într-un uriaş generator de curent electric. Acesta asigura curentul electric pentru cei 200 de locuitori din sat. Când seara soarele apunea şi luminile erau aprinse, electricitatea venea de la râu.

Într-o noapte se întâmplă ceva ciudat. Fiecare element al roţii prinse viaţă - ca şi cum erau vrăjite - şi începură să vorbească: spiţele, butucul, lopeţile, cercul de scândurele. Nu era o conversaţie plăcută: se jigneau între ei şi se înjurau. O spiţă strigă nervoasă: "Vrem să ne rotim invers. De mâine mă voi mişca în sens opus". Iar alta spunea: "Nu, e greşit. Trebuie să ne învârtim pe lateral". Atunci începură şi lopeţile să se plângă: una voia la stânga, alta la dreapta. Unele lemne, care formau cadrul cercului, spuneau: "Nu mai vreau să fiu roată". Iar altele: "Aş vrea să fiu o roată de vânt". Se auzeau de asemenea câteva voci care atenţionau: "Fiţi mulţumite şi rămâneţi la locurile voastre!" Dar cearta se încinse din ce în ce mai mult. Şi, în cele din urmă, roata se dezmembră. Fiecare element merse pe drumul său. Atunci generatorul se opri, curentul se întrerupse şi în case şi pe stradă se întunecă.

Câţiva şoricei au sărit curajoşi pe un leu care dormea. Şi pentru că leul nu se mişcă, şoriceii începură să danseze pe el. Atunci el se trezi şi numaidecât prinse unul dintre ei. "Te rog, îl imploră şoricelul, cruţă-mi viaţa şi eu te voi răsplăti cu un serviciu". La această rugăminte leul a trebuit să râdă şi-i dădu drumul.

După câtva timp, leul căzu în capcana vânătorilor şi, oricât se strădui, nu a putut să se salveze. Atunci veni şoricelul în grabă şi roase cu dinţii săi ascuţiţi unul din noduri, şi imediat şi celelalte se deschiseră, iar leul a putut să scape din ghearele morţii.

O studentă a fost prinsă şi închisă în carceră. Înainte de a fi dusă la închisoare, s-a mai întâlnit încă o dată cu prietenele ei de la universitate. Şi-a luat rozariul şi a dat fiecărei studente câte o perlă din el. Iar ea a păstrat crucea. Voia să dea mărturie despre cel Răstignit şi în ceasurile grele. Studentele trebuiau s-o ajute. Ea voia să se simtă legată de el în rugăciune.

Şefa grupei cedă. În cele din urmă abandonă credinţa. Atunci studentele s-au adunat din nou într-un loc sigur. Au înnodat perlele rozariului şi au trimis-o fostei lor şefe de grupă. Conştiinţa că studentele erau legate între ele îi dădu din nou putere. Îşi mărturisi din nou credinţa şi acceptă din nou viaţa cu toate consecinţele sale.

Migdalul crescuse drept şi privea cu mândrie la crengile sale. Într-o zi, o ciocănitoare se aşeză pe migdal. Îşi puse urechea la coaja copacului şi auzi zgomotele multor viermişori. Cu ciocul său ascuţit făcu numaidecât o gaură în tulpină, scoase viermişorii afară şi-i distruse.

Migdalul se supără. Îi plăcea să se aşeze şi să se odihnească în ramurile sale papagali multicolori, dar pe această păsăre, care pe deasupra îl înţepă şi-i făcu o gaură în tulpină, nu putea s-o suporte. Şi migdalul ocărî ciocănitoarea, şi aceasta zbură în altă parte.

Viermişorii creşteau din ce în ce mai mult, se înmulţiră şi treptat-treptat distruseră miezul tulpinii. Dar migdalul nu simţi nimic. Într-o zi veni vântul şi trânti la pământ acest migdal.

Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!"

Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou.

"Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi îl preamăreşti pe Dumnezeu?" "Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume".

Servitorul plecă şi din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător.

"Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!"

Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse:

"Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.

O furnică însetată veni la un izvor de apă şi când a vrut să-şi potolească setea, căzu în apă şi era cât pe ce să se înece. Un porumbel ce stătea în copacul de deasupra izvorului rupse o frunză şi o lăsă în apă. Furnica se căţără pe frunză şi se salvă.

Deodată veni un om care montă o capcană şi voia să prindă porumbelul. Atunci furnica îl muşcă în talpa piciorului. El mişcă capcana şi porumbelul, speriindu-se, zbură de acolo.

Abatele unei mănăstiri a fost întrebat odată de nişte vizitatori, cum de călugării, în ciuda originii şi formării lor diferite, pot forma o comunitate unită.

În loc de un răspuns teoretic, el le răspunse printr-o imagine: "Închipuiţi-vă o roată: un cerc, nişte spiţe şi un punct comun. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi sunt ţinute de acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm comunitatea. Centrul este Isus Cristos. Din acest centru trăim. El ne ţine împreună".

Miraţi, vizitatorii au înţeles ceva important. Dar abatele continuă: "Cu cât spiţele se apropie mai mult de centru cu atât se apropie între ele. Asta înseamnă că dacă ne apropiem cu adevărat de Cristos în viaţa de toate zilele, atunci ne apropiem şi între noi mai mult. Numai astfel putem trăi unul cu altul, unul pentru altul şi de asemenea pentru ceilalţi".