MEDITAŢII

Capitolul 10. Război / Pace

Un copil a avut odată un vis deosebit. Se părea că era într-un magazin în care, în spatele tejghelei, stătea un vânzător. Acesta era un înger, dar copilul nu ştia. Copilul, puţin cam trist, îl întrebă pe înger: "Ce vindeţi aici, domnule?" Îngerul îi răspunse: "Vând tot ceea ce doriţi".

La auzul acestor cuvinte, copilul parcă prinse mai mult curaj şi deveni mai deschis. Deodată îi spuse: "Aş dori atunci ca toţi copiii să aibă posibilitatea de a învăţa într-o şcoală, ca toţi şomerii că aibă locuri pentru a munci, ca săracii de la periferiile oraşelor şi satelor să aibă condiţii mai bune de trai, aş dori să nu mai existe ură şi războaie între popoare; da, aş dori pace pentru toată lumea". Aici îngerul îl întrerupse şi-i spuse: "Prietene, tu însă m-ai înţeles greşit. Noi nu vindem fructe, ci numai seminţe".

Soarele şi furtuna se certară odată cine are mai mare putere pentru a dezbrăca de palton un drumeţ. Mai întâi începu furtuna să sufle puternic. Imediat drumeţul îşi închise nasturii de la palton. Furtuna suflă şi mai violent. Drumeţul ţinu paltonul şi mai bine cu mâinile. În sfârşit, furtuna se lăsă bătută şi abandonă. Atunci veni soarele la rând. Începu să strălucească şi drumeţului i se făcu cald. Numaidecât începu să transpire şi se dezbrăcă de palton.

Un băieţel care se aflase în vizită la bunicul său, găsi o broască ţestoasă şi începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în carapacea ei, iar băieţelul încercă în zadar cu un beţişor să o scoată afară. Bunicul său îl prinse asupra faptului şi-l opri să mai chinuiască broasca. "Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie procedat". Luă broasca ţestoasă în casă şi se aşeză lângă sobă. Nu după multe clipe broasca se încălzi, îşi scoase capul şi picioarele afară şi privi la băieţel.

"Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să-l constrângi pe cineva, ci încălzeşte-l cu bunătate, şi atunci el va face cum doreşti tu".

Klemens Maria Hofbauer, apostolul Vienei, îi iubea nespus de mult pe săraci. Într-o zi merse într-un salon de oaspeţi pentru a cerşi bani pentru cei nevoiaşi. Ajunse şi la un bărbat care ura tot ceea ce avea legătură cu Biserica. El i se adresă lui Klemens spunându-i: "Cum de ai curajul să-mi ceri bani?" Şi-l scuipă pe preot. Acesta îşi scoase batista din buzunar cu calm, se şterse pe faţă, apoi spuse cu modestie: "Asta a fost pentru mine. Acum însă daţi-mi ceva, vă rog, şi pentru cei nevoiaşi". Şi-i întinse pălăria. Fiind impresionat de gestul preotului, bărbatul îi dărui toţi bani pe care îi avea la el.

A fost odată un înţelept care întotdeauna dădea sfaturi foarte bune. De aceea, mulţi întrebau despre el şi creştea în ochii oamenilor. Acest lucru deranja aşa de mult pe conducătorii ţării, încât se gândiră cum să-i pună o capcană acestui înţelept.

După lungi discuţii au ajuns la o idee: Cineva dintre ei trebuia să se prezinte la înţelept cu un şoarece ascuns în mână şi să-l întrebe ce este înăuntru. Dacă spune, contrar aşteptărilor, că e un şoarece, ar trebui să continue cu întrebarea: Ceea ce am în mână e mort sau viu? Dacă răspunsul ar fi: "Mort", atunci ar deschide mâna cu şoarecele viu. Iar dacă răspunsul ar fi: "Viu", atunci ar putea strânge pumnul şi şoarecele ar muri imediat.

Deci, unul dintre conducători merse la înţelept şi-l întrebă: "Ce se găseşte în mâna mea?" Înţeleptul răspunse: "Un şoarece". "Este viu sau mort?" La această întrebare bătrânul înţelept răspunse: "Dacă ceea ce se găseşte în mâna ta e mort sau viu, stă în puterea ta".

"Tu eşti scârbos, spuseră pescăruşii către unul dintre ei stând la un loc pe malul verde al unui lac. Toţi stăm cu ciocul în vânt, numai tu faci exact pe dos". "Dacă mie-mi face plăcere, spuse pescăruşul neagreat. Vă deranjează cu ceva?" "Tu strici comunitatea noastră!", îi reproşară ei şi priviră mai departe în vânt. Doar pescăruşul neagreat făcea altceva.

Atunci o pisică se furişă printre boscheţi, pândi păsările, cercetă vântul care-i era prielnic şi îşi pregăti săritura. Pescăruşul care făcea altceva decât ceilalţi observă şi strigă: "Pericol! Zburaţi!" Şi întregul stol de pescăruşi şi-a luat zborul. "Eşti un individualist delicat", îl ocărâră ei pe cel care îi deranjase.

Un călător indian care era entuziasmat şi interesat pentru lumea a treia experimentă şocul culturilor. Deodată totul îl împovăra: clima, alte condiţii de cazare şi mâncare, oameni simpatici şi, de asemenea, închişi şi neliniştiţi. Totul îi ajunse până în gât şi, în sfârşit, din această cauză se îmbolnăvi. El primi o cameră în care după verificări amănunţite, spre îngrozirea sa, descoperi o şopârlă grasă şi urâtă. El deveni agresiv: "Nu vreau să convieţuiesc cu aşa ceva în cameră". Dar pe cât de mult se străduia s-o prindă, ea dispăru în spatele unui dulap unde nu mai putea ajunge nimeni. Era prea mândru pentru a cere ajutor din partea cuiva.

În mijlocul disperării sale îi trecu prin minte un gând: "Ar putea să încerce să iubească această şopârlă". Nu era simplu. Dar acum când intra în cameră, în primul rând se uita să vadă ce face şopârla. După câteva zile îi dădu şi un nume. Cu timpul şopârla deveni o adevărată parteneră de discuţie. Ieşiră astfel la iveală şi calităţile pozitive ale ei: şopârla controla înmulţirea ţânţarilor.

Atunci el recunoscu: "Problema nu era din cauza mediului, ci din cauza lui însuşi".

Se povesteşte despre un împărat din China că voia să cucerească ţara duşmanilor săi şi să-i nimicească. Mai târziu a fost văzut mâncând şi glumind cu duşmanii săi. "Nu voiai să-i ucizi pe duşmanii tăi?", a fost întrebat. "I-am nimicit, răspunse el, pentru că mi i-am făcut prieteni!"

Max şi Peter erau elevi în clasa a III-a. Locuiau pe aceeaşi stradă într-un oraş. Înainte erau buni prieteni. Dar dintr-un motiv neînsemnat s-a ajuns la ceartă între ei şi au început să se urască unul pe celălalt ca nişte duşmani.

Când Max ieşea din curtea sa, strigă la vecinul său: "Hei, prostuţule!" Şi-i arătă fostului său prieten pumnul. Peter răspunse: "Tu vorbeşti care nu eşti decât un gândac de gunoi?" Şi-l ameninţă şi el cu pumnul.

Colegii lor de şcoală au încercat în nenumărate rânduri să-i împace, dar orice efort a fost în zadar: erau nişte încăpăţânaţi. În cele din urmă începură să arunce unul în altul cu noroi.

Nu după mult timp a plouat cumplit în acea regiune. Apoi norii s-au îndepărtat şi soarele s-a arătat din nou, dar strada era sub apă. Cine voia s-o traverseze, proba adâncimea apei cu piciorul şi-şi trăgea piciorul afară.

Max ieşi din casă, se opri la poartă şi privi cu plăcere în jurul său: peste tot era curat după ploaie şi totul strălucea la lumina soarelui. Deodată însă se întunecă privirea sa. Observă că Peter stătea şi el vizavi la poarta curţii sale. Observă de asemenea că ţinea în mâini o cărămidă.

"Aşa, se gândi Max, vrei să arunci cu piatră după mine! Bine, asta ştiu să fac şi eu!" Fugi în curte, căută şi găsi o cărămidă şi veni din nou la poartă, pregătit să se apere.

Totuşi Peter nu aruncă piatra după duşman. Se aplecă şi puse cărămida cu grijă în apă. Apoi verifică cu piciorul dacă se clatină cărămida şi dispăru din nou. Piatra părea o mică insulă.

"Aha! spuse Max, aşa ceva ştiu să fac şi eu". Şi puse cărămida în apă.

Peter aduse o a doua cărămidă. Cu atenţie puse piciorul pe prima şi lăsă în apă cea de a doua cărămidă, în aceeaşi linie cu cărămida duşmanului său. Apoi Max aduse trei cărămizi. Astfel au construit o trecătoare. Pe ambele margini stătea lumea: priveau la băieţi şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. În fine nu rămase decât un pas între ultima piatră şi ultima cărămidă. Băieţii erau unul în faţa celuilalt. După mult timp acum privesc din nou unul altuia în ochi şi Max spuse: "Am o broască ţestoasă. Trăieşte la noi în curte. Nu vrei s-o vezi?

Când Dumnezeu, după creaţia lumii plină de minunăţii, privi la opera şi la bucuria creaturilor sale, observă că o fiinţă era tristă şi tăcută: era mielul nevinovat. Dumnezeu văzu durerea animalului abătut şi-l întrebă: "Ce-ţi lipseşte?" "O! răspunse mielul oftând. Sunt slab şi lipsit de ajutor, şi sunt supus tratamentului dur din partea altor animale! De ce nu mi-ai dat mijloace pentru a mă apăra? Ceilalţi au coarne ascuţite sau copite puternice, gheare ascuţite sau dinţi veninoşi. Ei pot să fugă repede, să se înalţe în zare sau să se scufunde în apă. Doar eu am rămas pradă samavolniciei duşmanilor mei".

Plângerea mielului îl mişcă pe Dumnezeu. El spuse: "Bine, îţi dau posibilitatea de a alege: Vrei gheare sau dinţi ascuţiţi cu care să prinzi sau să distrugi tot ceea ce-ţi vine-n cale?" "O, nu, Doamne! răspunse mielul. Nu vreau astfel de instrumente periculoase! Îmi place pacea! Te rog să-mi dai acele instrumente care mă fac să uit nedreptatea acumulată, sau care mă ajută să suport mai uşor suferinţele!"

"Bine, răspunse Dumnezeu, îţi voi da trei din cele mai bune instrumente cu care nu vei dispera în momentele de nefericire. Îţi dăruiesc: blândeţe, devotament şi răbdare!

Păsările voiau să aleagă un rege, şi fazanul avea pretenţia să fie el, deoarece el ar fi cea mai frumoasă pasăre. Când sorţii căzură pe el, o stăncuţă l-a întrebat: "Dacă îi vine vulturului să ne persecute, cum ne vei proteja?

O vulpe observă cum un mistreţ îşi ascuţea colţii de trunchiul unui stejar şi de aceea îl întrebă: "Ce faci aici, deoarece nu văd nici un pericol, nici un duşman?" "E adevărat, răspunse mistreţul, tocmai de aceea mă pregătesc acum pentru luptă. Căci dacă duşmanul este lângă mine, atunci timpul e pentru luptă şi nu pentru ascuţirea colţilor".

Un elev îl întreabă pe învăţător: "Cum e posibil să faci ca doi duşmani să colaboreze între ei?" Învăţătorul răspunse: "Învaţă de la o oală simplă de bucătărie. Fundul său subţire nu poate să împace elementele duşmane, focul şi apa, dar le face să colaboreze paşnic. El nu se amestecă în problemele contradictorii ale acestor doi inamici. El lasă ca apa să fie apă, dar şi focul rămâne foc şi arde mai departe".

Erau pe terenul de sport unde se jucau copiii, când un elev îi puse învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: "Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?" Mengtse arătă cu mâna spre copii şi spuse: "După mine, aceşti copii sunt fericiţi".

"Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este cu fericirea adulţilor?"

"Ca şi fericirea copiilor", răspunse învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată râsul vesel muţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru. Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi ţipetele lor au înlocuit râsul fericit. "Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus fericirea?" "Cearta", răspunse elevul. "Şi cearta, cine a produs-o?" "Lăcomia, egoismul". "Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei ucide ceea ce ei doresc".

Un monah stătea pe malul fluviului Gange şi medita adânc asupra naturii. Când îşi deschise ochii, observă un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Plin de milă, monahul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă îl înţepă teribil de tare pe salvator.

După un anumit timp, când îşi deschise ochii din nou, monahul observă că scorpionul căzuse din nou în apă şi ameninţa să se înece. Din nou îl salvă monahul şi acesta îl înţepă pentru a doua oară aşa de tare încât monahul ţipă.

Când se repetă cazul pentru a treia oară, un ţăran care observă de departe toate acestea îi spuse monahului: "Dar de ce o ajuţi pe această biată creatură, dacă în loc să-ţi mulţumească îţi provoacă numai dureri?"

"Amândoi urmăm naturile noastre, răspunse monahul. Ţine de natura scorpionului să înţepe şi de a mea să pun în practică mila şi iubirea".

Un pictor a făcut odată o pictură cu titlul "Casa păcii". Era mare şi solidă ca o arcă. Culorile erau deschise şi armonice. Tabloul degaja o atmosferă pacifică.

Un băieţel privi tabloul cu atenţie. Deodată îl întrebă pe tatăl său: "Tăticule, în acest tablou lipseşte ceva. Lipseşte clanţa de la uşă. Cum poate pacea să intre în această casă?" Tatăl, nu puţin uimit, răspunse: "Cu siguranţă că pictorul nu a uitat clanţa, ci pur şi simplu a lăsat-o deoparte. Pacea vine în casă doar dacă îi deschidem uşa din interior şi dacă o lăsăm să locuiască la noi".

Un om se plimba într-o plantaţie de nuci de cocos. La un moment dat, o maimuţă a desprins o nucă din copac şi aceasta i-a venit omului drept în cap. Omul a luat nuca de jos, a desfăcut-o, i-a băut laptele, a mâncat miezul şi a făcut din cojile sale o farfurie.

Sfântul Francisc de Sales a fost întrebat odată de către unul din studenţii săi: "Ce pot face eu pentru pace?" Acesta i-a dat următorul răspuns: "Nu mai trânti uşa aşa de tare...!"

Se povesteşte într-o fabulă cum un piţigoi o întreabă pe turturică: "Spune-mi, cât cântăreşte un fulg de zăpadă?" Aceasta răspunse: "Nimic mai mult decât nimic". "Atunci îţi voi povesti o minunată istorioară, spuse piţigoiul. Stăteam pe o crenguţă de pin când, deodată, începu să ningă. Şi pentru că nu aveam ce face, am numărat fulgii de zăpadă care se aşezau pe crenguţă şi pe cetina crenguţei. Erau exact 3.741.952 de fulgi. Când cei 3.741.952 de fulgi, nimic mai mult decât nimic, s-au lăsat pe crenguţă, aceasta s-a rupt". Piţigoiul plecă. Turturica ce de pe vremea lui Noe este specialistă în asemenea întrebări, după o scurtă reflecţie, îşi spuse: "Poate că nu mai lipseşte decât un singur vot pentru ca să existe pace în lume!"

Sfântul Francisc, care era pătruns de spiritul sărăciei, dădu săracilor tot ceea ce avea. Prietenii săi care i se alăturaseră, făcură la fel. Oamenii se mirau şi chiar episcopul de Assisi îl întrebă: "Nu vreţi să posedaţi chiar nimic?" Răspunsul lui Francisc a fost următorul: "Dacă aş poseda ceva, aş avea nevoie de arme pentru a putea apăra apoi ceea ce posed. Astfel ar lua naştere tot felul de certuri şi lupte care i-ar împiedica pe oameni să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele".

În urmă cu puţin timp m-am uitat din nou la un film: "Animalele". Este o peliculă vrednică de a fi vizionată, turnată de regizorul francez Frédéric Jossif. În acest film sunt scene emoţionante din zona Pavlov a grădinii zoologice din Moscova. Emoţionant pentru că nu se întâmplă nimic. Un leu, maiestuos la privire, trăieşte împreună cu o căpriţă albă şi veselă şi nu se întâmplă nimic. Un lup locuieşte cu o oaie şi nu se întâmplă nimic. Tigrul doarme, mănâncă şi se joacă cu căprioara şi nu se întâmplă nimic. Astfel s-a ajuns la o concurenţă între comportamentele uman şi animal. Chiar se susţinea că animalele ar fi mai bune decât oamenii. Dar ceea ce s-a vrut prin acest film a fost să se dea răspuns la întrebările: de ce, cum şi prin ce s-a putut ajunge la această coexistenţă?

S-a ajuns prin coeducaţie.

De douăzeci de ani, de când s-au început aceste experimente pacifice şi nu a existat nici un insucces, cresc în acelaşi loc animale sălbatice şi de casă, leii şi mieii. Dorm în aceeaşi cuşcă. Ce-i drept, nu mănâncă aceleaşi mâncăruri, dar din acelaşi loc şi fiecare lasă celuilalt ceea ce-i aparţine. Caprele nu-i iau tigrului carnea, şi leul nu pofteşte iarba oii.