MEDITAŢII

Capitolul 1. Advent

În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi".

Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii împiedică soarele să vină la noi".

Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape. Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc aceşti doi munţi.

Bastonul meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.

Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă fără să spună nici un cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.

Două zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston - o lucrare măreaţă - sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi strigat din lemn. "Vreţi să cumpăraţi acest obiect? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are nici un ban pentru înmormântare". Am luat bastonul la un preţ rezonabil. "Să-i faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit?", l-am întrebat eu. "De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat". Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. Trebuie să mai adaug ceva, numai pentru mine, care nu trebuie să deranjeze pe nimeni: răul pe care-l facem Dumnezeu ni-l va ierta, dar rămâne neiertat binele pe care nu l-am făcut.

Într-o veche istorioară din Africa se povesteşte cum un misionar observă de departe acţiunile şi comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l întrebă: "Ce faci aici?" Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse: "Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o grădină".

Un turist vizită o mică insulă din Italia. Pe această insulă trăia un om, un grădinar, care avea şi meseria de ghid pentru vizitatori. Deodată turistul intră în vorbă cu el şi-l întrebă: "De cât timp sunteţi aici?" "De 24 de ani", răspunse grădinarul. "Şi câţi regi au fost aici în această perioadă?", îl întrebă din nou. "Patru", îi răspunse grădinarul. "Şi când a fost ultima dată?" "În urmă cu 12 ani. Aproape totdeauna sunt singur şi rareori se întâmplă să vină cineva aici în vizită." "Cu toate acestea aveţi o grădină aşa de îngrijită, încât Măria sa regele ar putea veni chiar mâine", îi spuse turistul. Grădinarul zâmbi şi răspunse: "Astăzi, domnule, astăzi!"

Într-o legendă se povesteşte cum un om voia să slujească celui mai puternic stăpân din lume. Porni în căutarea lui şi întâlni numaidecât un rege puternic. Cu mare bucurie se puse în slujba lui. Dar în timpul unei călătorii se întâlniră cu un lăutar care cânta foarte frumos. La pronunţarea cuvântului "diavol", omul observă că regele începu să tremure de frică. Şi Phorus, cum se numea acest om, porni la drum în căutarea acestuia, a răului. Intră în serviciul unui şef de tâlhari care cutreierau ţara jefuind şi ucigând. Îl urmă până când şi acesta ocoli o cruce la o intersecţie de drumuri. Acum Phorus şi-a dat seama că trebuie să existe un rege şi mai puternic. Imediat porni în căutarea lui. Întâlnind un pustnic, acesta îl sfătui pe Phorus să-i transporte pe oameni peste râu. Astfel îl va sluji pe cel mai mare stăpân.

Într-o noapte, pe când dormea pe malul râului, auzi o voce de copil care-l chemă: "Phorus, du-mă, te rog, în partea cealaltă a râului!" Se sculă, dar în faţa cortului său nu văzu pe nimeni. Abia la al treilea strigăt zări un copil. Îl aşeză pe umeri şi intră în apă. Povara deveni din ce în ce mai grea, iar apa din ce în ce mai adâncă. Îi era teamă că se îneacă şi credea că întreaga lume se află pe umerii săi. "Mai mult decât lumea, îi spuse copilul, duci pe umeri tăi pe Domnul, creatorul acestei lumi. Sunt Isus Cristos, căruia îi slujeşti acum".

Şi copilul îl împinse sub apă şi-l boteză. Astfel primi Phorus numele de Christophorus, adică purtătorul lui Cristos.

Într-un colţ al lumii persista odată o întunecime densă şi încăpăţânată, cum nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru o luminiţă care stătea pur şi simplu şi lumina. Un trecător spuse: "Tu, luminiţo, ai face mai bine dacă ai sta în altă parte şi nu în acest colţ ascuns". "De ce? îl întrebă luminiţa. Eu luminez pentru că sunt lumină, şi pentru că luminez, mă numesc lumină. Nu luminez pentru a mă face vizibilă, ci luminez pentru că îmi face plăcere şi bucurie să fiu lumină". Dar cruda întunecime, scrâşnind din dinţi, atacă cu furie mica luminiţă. Şi cu toate acestea, marea întunecime era neputincioasă în faţa acestei mici lumini.

Selma Lagerloeff povesteşte în legenda ei "Flacăra luminii" despre un cavaler teuton care în urma unei cruciade victorioase în Ţara Sfântă jurase că va duce în oraşul său, Florenţa, o lumânare nestinsă pe care o va aprinde de la flacăra lumânării de la mormântul sfânt al lui Cristos. Acest plan făcu din el un alt om. Îl transformă dintr-un soldat cuceritor într-unul pacifist. Chiar şi pe drum, când era atacat de tâlhari, nu se apără. Promise să le dea de bunăvoie tot ceea ce doreau, numai dacă nu vor stinge lumânarea sa. Îi luară îmbrăcămintea de zale, armele şi toţi banii, şi-i dădură în schimb un biet catâr cu care să meargă mai departe. După câteva peripeţii periculoase sosi în cele din urmă în oraşul Florenţa, protejând lumânarea de vântul neastâmpărat. Când îl văzură copiii de pe străzile Florenţei, îl considerară nebun şi căutau să-i stingă lumânarea. Doar numai printr-o minune lumânarea nu i se stinse, aşa încât putu să aprindă lumânările de pe altarul catedralei. Când a fost întrebat de cineva, care ca şi el ducea o lumânare aprinsă, ce trebuie să facă pentru ca să nu se stingă, el îi răspunse: "Această luminiţă cere să încetezi a te mai gândi la altceva. Nu ai voie să te simţi nici o clipă în siguranţă. Chiar dacă ai protejat lumina în multe situaţii periculoase, trebuie să fii pregătit întotdeauna, pentru că în clipa în care nu te aştepţi totul poate fi fatal".

Într-o istorioară din China se povesteşte că un om pregătise bine ţarina sa, o arase şi o însămânţase. După câteva săptămâni omul se miră de ce seminţele nu încolţesc. În grădina vecinului său totul era verde, la el însă nu. De la o zi la alta nerăbdarea sa creştea. De griji nici nu mai putea dormi. În cele din urmă îi veni o idee ciudată. Alergă la lotul său de pământ şi începu să tragă încet-încet plantele în sus. Aceasta era desigur o muncă migăloasă, dar în sfârşit termină. Spre casă se întâlni cu vecinul său şi-i povesti cum a ajutat el plantele să crească mai repede. Vestea aceasta a stârnit curiozitatea sătenilor. Au alergat cu toţii la ţarină şi au constatat că toate plantele erau veştejite. Mult timp după aceea s-a râs în acel sat despre acest om care nu a putut să aştepte.

Într-o veche legendă se povesteşte despre trei ucenici ai diavolilor care au venit într-o zi pe pământ pentru a se forma. Discutau cu Satana, superiorul diavolilor, despre planurile lor, despre ispitirea şi pervertirea oamenilor.

Primul ucenic spuse: "Îi voi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu". Satana îi replică: "Cu această învăţătură nu-i vei câştiga pe mulţi de partea noastră, deoarece cei mai mulţi oameni intuiesc că există Dumnezeu. În inima lor există ceva care-i face să creadă în Dumnezeu. Această înclinaţie n-ai putea s-o îndepărtezi prea uşor din inima lor".

Cel de-al doilea ucenic spuse: "Le voi spune oamenilor că nu există iad şi că pentru păcatele lor nu trebuie să se teamă de pedeapsă". Satana îi replică: "În acest mod cu greu vei putea să ispiteşti pe cineva. Oamenii deştepţi de mult ştiu că există iadul şi că orice faptă rea atrage după sine o pedeapsă corespunzătoare".

În sfârşit, cel de-al treilea ucenic spuse: "Eu îi voi convinge pe oameni să amâne orice activitate şi să creadă că nu există vreun lucru care trebuie făcut imediat". "Mergi la treabă, îi spuse Satana, vei avea succes. Vei înşela mii de oameni şi-i vei câştiga de partea noastră".

Într-o zi, unui om îi veni în minte o experienţă deosebită:

"Tăiam lemne. Deodată am apucat o lodbă de ulm. De un an de zile, de când a fost retezat, trunchiul a fost manevrat ici-colo de către un tractor, a fost tăiat în bucăţi, aruncat în vagoane, a circulat pe role şi a fost aruncat pe pământ, dar lodba de ulm nu se resemnase. Din el ieşise un vlăstar verde. Am ridicat trunchiul, dar nu am îndrăznit să pun securea la rădăcina vlăstarului. Cum aş fi putut să-l distrug? Ce mult voia să trăiască!"

Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu.

Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!" Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!" Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.

Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori m-ai refuzat".

Când s-a terminat ora de cateheză, trei copii au rămas în sală şi şi-au pus o întrebare: "Suntem foarte aproape de Crăciun. Ce am putea face împreună?" S-au gândit şi au luat o hotărâre: "Vom aranja ieslea de la parohie".

S-au dus acolo şi au cerut nişte statuete ce erau păstrate cu grijă în turnul bisericii.

Când au deschis cutiile, au avut o mare surpriză: Toate statuile erau mulate în lut şi frumos pictate. Toate în afară de una: imaginea pruncului era din lemn cioplit greoi. "Nu putem pune asta în iesle. Trebuie să căutăm un prunc mai drăguţ!", au spus ei.

Atunci clopotarul le-a zis:" Aveţi răbdare! Vă voi povesti ceva frumos despre pruncul din lemn.

Figurina aceasta o păstrăm cu veneraţie şi o punem în fiecare an lângă altar în ziua de Crăciun. Facem asta datorită unui fapt ce s-a întâmplat la noi cu mulţi ani în urmă. A fost în copilăria mea. Atunci eram ministrant la parohie. În satul nostru locuia un om, pe nume Vasile. Era un bărbat vesel şi prietenos, dar făcea lucruri ciudate. Mulţi spuneau că îi lipsea o doagă. Alţii îl considerau cu totul prost. Şi aproape toţi făceau haz de purtarea lui.

Erau şi oameni care profitau de el. După multe ore de muncă grea îi dădeau doar câţiva bănuţi. La bâlciuri şi serbări, mulţi îl invitau să bea. Ştiau că îi plăcea vinul şi că i se urca uşor la cap. Atunci Vasile vorbea caraghios şi făcea multe prostii. Şi sătenii râdeau pe seama lui.

Odată, cu două zile înainte de Crăciun, mulţi copii s-au dus al parohie pentru a pregăti ieslea, aşa cum aţi făcut şi voi. Cu ei a mers şi Vasile. Din neatenţia unui copil a căzut statueta pruncului. S-a distrus rău de tot şi era greu de reparat.

Atunci parohul i-a cerut unui credincios, care avea singura maşină din sat, să se ducă repede în oraş pentru a cumpăra o altă statuetă. Dar Vasile, care a văzut ce se întâmplase, a plecat tăcut la el acasă. Şi după patru ore s-a întors la parohie cu acest prunc din lemn pe care îl vedeţi astăzi. Parohul nu aştepta vizita lui Vasile. I-a mulţumit pentru treabă, dar a adăugat că nu trebuia să se îngrijoreze, deoarece vor aduce din oraş altă statuetă mai frumoasă decât cea distrusă. Vasile a înţeles că pruncul din lemn nu prea îi plăcuse parohului. Şi a plecat cu capul plecat.

Statueta nouă a ajuns la timp. Lângă altar, ieslea era minunată. După liturghie, copiii s-au apropiat să se închine pruncului. Cu toţii au cântat colinde şi apoi s-au dus la casele lor să continue serbarea de Crăciun. Dar Vasile n-a fost văzut în aceea noapte. Şi nici în ziua următoare. Vecinii, foarte surprinşi, au mers la el şi au bătut la uşă. Neprimind nici un răspuns, au intrat în casa lui împreună cu parohul. Atunci l-au văzut pe Vasile aşezat pe un scaun, ca adormit, îmbrăţişând pruncul din lemn. L-au scuturat, dar Vasile nu s-a trezit.

În anul acela, zilele de Crăciun au fost triste pentru toţi. La predica de înmormântare, parohul a explicat ceea ce se întâmplase cu pruncul din lemn. Şi a adăugat că, pentru Isus, persoanele mai sărace şi simple sunt cele mai iubite. Vasile, cel luat în râs şi desconsiderat de toţi, cel care nu a fost băgat în seamă nici în ajunul Crăciunului, a fost cel preferat de Isus, care l-a dus la el în Noaptea sfântă.

Şi ca amintire a acestei învăţături, parohul şi credincioşii au promis că în fiecare an vor expune în biserică pruncul din lemn al lui Vasile, în timpul Crăciunului".

Un misionar protestant lucra de mult timp deja cu negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba băştinaşilor nu găsea expresia potrivită pentru cuvântul "speranţă". Căută mult timp acest concept, până când într-o zi chiar propriul său fiu trebuia să fie înmormântat. Un papuaş, care văzu cum tatăl îl înmormânta pe fiul său, spuse misionarului: "Observ că nici măcar nu plângi". "De ce să plâng? răspunse misionarul. Ne vom revedea în curând. Fiul meu se află la Dumnezeu". Şi tânărul îi mai spuse: "Da, am auzit că voi, creştinii, priviţi dincolo de orizont".

"A privi dincolo de orizont", da, acum misionarul ştia cum trebuia tradus cuvântul "speranţă".

"Aşteptaţi aici, vă rog!", i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cu mersul trenurilor şi la poştă. Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la el. Orbul stătea nespus de liniştit. A trebuit să rămân şi eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nici o însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o aşteptare răbdătoare, încrezătoare şi reculeasă. Pe faţa lui nu se putea citi nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape. În acel moment am descoperit că aşa trebuie să arate chipul creştinului în Advent.

A fost odată o femeie foarte bună care, de Crăciun, obişnuia să împartă cu multă plăcere copiilor săraci diferite dulciuri. Cu mult timp înainte de sărbătoarea Crăciunului începuse să facă prăjituri la cuptor, pentru a le împărţi apoi în faţa ieslei din biserică. Când termină de gătit, un miros îmbietor umplu casa şi se răspândi până în stradă. Prăjiturile stăteau frumos aranjate pe masă. Când le privea, femeia se umplea de bucurie şi mândrie.

Deodată însă se auziră nişte lovituri în uşă. În faţa uşii stătea un copil străin şi privea parcă vrând să ceară ceva. "Vreţi să-mi daţi o prăjitură?", o rugă el pe femeie. Femeia se scuză, pentru că nu voia să înceapă aşa devreme să consume prăjiturile. "Ce-ţi pasă ţie, copile! spuse ea. Crăciunul este abia de azi într-o săptămână!" "Crăciunul este astăzi!", răspunse copilul. Totuşi, femeia nu se gândea la nimic altceva decât la faptul că acest copil dorea cu orice preţ să pună mâna pe una din prăjituri. De aceea îl alungă din faţa uşii.

În noaptea Crăciunului, femeia împachetă prăjiturile. Când sosi la biserică, observă că parohul şi clopotarul stăteau trişti în faţa ieslei. Era goală. Atunci femeia îşi aminti de copilul străin şi se gândi: "Să fi fost el oare pruncul Isus!?"

Un profesor de religie a făcut o experienţă interesantă cu elevii săi de liceu. I-a rugat pe elevi să ia în mână Noul Testament şi să caute în capitolul al III-lea din Evanghelia după sfântul Ioan cuvântul sau propoziţia cea mai frumoasă din punctul fiecăruia de vedere.

Cel mai curios lucru a fost faptul că din cei 22 de elevi, 15 au găsit acelaşi verset, versetul 16. "Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut pentru ca toţi cei care cred în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică". Şi au vorbit îndelung la acea oră despre această frumoasă propoziţie şi au descoperit că uneori un cuvânt important poate fi comparat cu un muguraş care devine floare.

Un om află că Dumnezeu voia să vină la el în vizită: "La mine, în casa mea?", strigă el. Se duse în camere, urcă în pod şi coborî scările casei în pivniţă. Privi casa cu alţi ochi. "Imposibil, strigă el. În acest grajd nu se poate primi nici o vizită. Totul e mizerabil. Totul e plin de gunoaie. Nu e nici un loc de odihnă. Nici nu este aer pentru respiraţie!"

Deschise ferestrele şi uşile. "Fraţilor! Prieteni buni! strigă el. Ajutaţi-mă, vă rog, la curăţenie! Măcar unul! Dar repede!" Începu să măture casa. Prin norii denşi de praf observă cum unul îi veni într-ajutor. Au cărat gunoiul în faţa casei şi i-au dat foc. Au spălat podeaua şi scările. Au avut nevoie de multe găleţi cu apă pentru a curăţa geamurile. Cu toate acestea, încă mai era mizerie în colţuri şi pe margini. "Nu vom reuşi să terminăm!", oftă omul. "Ba vom reuşi!", spuse celălalt. Şi aşa au muncit din greu toată ziua.

Când se făcu seară, au mers amândoi în bucătărie şi au aşternut masa. "Foarte bine, spuse omul, acum poate veni vizitatorul meu. Acum poate veni Dumnezeu. Unde s-o fi oprit?" "Dar sunt aici!", spuse celălalt şi se aşeză la masă.